« | Cuprins | »


Concertul

Capitolul XVI

Vestea despre renumitul călător Habarnam şi prietenii săi, care au nimerit la spital, s-a răspândit în tot oraşul. Stăncuţa şi Bondocica alergau neobosite din casă în casă şi le povesteau prietenelor noutatea.

La rândul lor, acestea o povesteau altor prietene, şi tot aşa, încât curând întreaga populaţie a oraşului se îndreptă, ca la comandă, spre spital. Fiecare prichinduţă dorea să ajute cu ceva pe prichindeii aflaţi în nevoie. Duceau cu ele tot soiul de bunătăţi. Unele aveau plăcinte gustoase, altele dulceaţă, iar altele bomboane cu cremă de fructe sau compot.

După o jumătate de oră toată strada spitalului, dintr-un capăt în celălalt, era ticsită. Bineînţeles, nu se putea ca un număr atât de mare de doritoare să fie lăsate înăuntru. Mierinana ieşi în balcon şi spuse că bolnavii nu au nevoie de nimic, şi de aceea să se întoarcă fiecare la casele lor şi să nu facă gălăgie pe sub ferestre. Dar prichinduţele nu voiau să se împrăştie. Nu se ştie prin ce minune se aflase că cel mai important dintre prichindei, pe nume Habarnam, trebuia să iasă din spital împreună cu prietenii săi, Acuarelă şi Guslă.

Mierinana trebui să anunţe din nou că Habarnam nu va ieşi până când nu se va împrăştia toată lumea. Însă prichinduţele, în loc să pornească spre casele lor, se invitară la prietenele care locuiau pe Strada Spitalului. Când Habarnam, Acuarelă şi Guslă, însoţiţi de Fulg-de-nea şi Ochi-albaştri, ieşiră în stradă, se treziră priviţi din toate ferestrele de câte nouă - zece prichinduţe. Habarnam era grozav de mândru de această atenţie. Ba ajunseră până la el glasuri care-şi strigau:

img1

— Ei, care dintre ei o fi renumitul Habarnam?

— Uite, cel cu pantaloni galbeni e Habarnam.

— Cel cu urechi mari? Pentru nimic în lume n-aş fi zis că ăla e Habarnam. Pare cam prostănac.

— Ba da, ăla e, în mod sigur! Pare el cam prostănac, e-adevărat, dar ochii îi sunt foarte inteligenţi.

O prichinduţă de la primul etaj al unei case de pe colţ, văzându-l pe Habarnam, începu să dea din mâini şi să strige cu un glas subţire, ascuţit:

— Habarnam! Habarnam! Ura!

img2

Şi se aplecă atât de mult pe fereastră că era gata-gata să cadă. Noroc că celelalte prichinduţe au izbutit s-o apuce de picioare şi s-o tragă înapoi.

— Ptiu! Ce ruşine! Habarnam ăsta o să-şi închipuie despre el naiba ştie ce! spuse o prichinduţă cu o faţă severă, suptă, şi cu bărbia ascuţită.

— Ai dreptate, Rândunico, îi răspunse altă prichinduţă, cu buza de sus răsfrântă, de sub care sclipeau nişte dinţi albi. Nu e bine deloc să vadă prichindeii că li se dă atenţie. Numai când se vor convinge că năzbâtiile lor nu sunt luate în seamă, vor înceta singuri să mai facă năzbâtii.

— Da, tocmai asta spun şi eu, Pisicuţo, reluă Rândunica. Prichindeii trebuie dispreţuiţi. Dacă se vor simţi dispreţuiţi, vor înceta să ne mai jignească.

img3

Cele două prichinduţe, Rândunica şi Pisicuţa, atâta au şuşotit şi-au tot bâzâit la urechile tuturor, că până la urmă le-au convins pe prichinduţe, că prichindeii veniţi în zbor cu balonul trebuie dispreţuiţi. Toate prichinduţele au căzut de acord să nu-i mai ia în seamă pe prichindei, şi atunci când îi vor întâlni pe stradă, încă de departe să se întoarcă acasă sau să treacă pe partea cealaltă.

Dar din această înţelegere n-a ieşit mare lucru. Prin nu se ştie ce minune, aflară cu toatele că Acuarelă e pictor iar Guslă un minunat cântăreţ din piculină. Bineînţeles, toată lumea dori să asculte cât mai repede piculina, deoarece în Oraşul Verde nu se ştia decât despre harpă, piculina n-o auzise nimeni niciodată. Majoritatea nici nu ştia că există un astfel de instrument.

Curând prichinduţele aflară că Acuarelă şi Guslă vor locui în Piaţa Merilor, în casa prichinduţei Năsturica şi a prietenelor ei. La primul etaj al acestei case, chiar sub acoperiş, se afla o cameră spaţioasă, cu un geam luminos, mare cât un perete întreg. Camera i-a plăcut mult lui Acuarelă pentru că primea multă lumină, aşa că el şi Guslă hotărâră să se stabilească aici.

Fereastra dădea direct în Piaţa Merilor. Şi iată că seara, Piaţa Merilor, care niciodată nu fusese prea circulată, se umplea de prichinduţe care se plimbau. Două câte două, ţinându-se de mână, ele se tot învârteau prin piaţă şi trăgeau cu coada ochiului spre fereastra luminată de la etaj.

Bineînţeles, procedau aşa nu pentru a-i vedea pe Guslă şi Acuarelă, ci pur şi simplu din pricina nerăbdării: cu toatele doreau să asculte cât mai repede muzica.

img4

Din când în când apărea pentru o clipă în faţa ferestrei deschise ba capul pieptănat cu îngrijire al lui Guslă, ba părul ciufulit al lui Acuarelă. Apoi trecerea de-o clipă a celor două capete încetă şi prichinduţele îl văzură pe Acuarelă stând cu coatele pe pervazul ferestrei şi privind visător în depărtare. După Acuarelă apăru la fereastră şi Guslă. Ei începură să discute ceva, dând din mâini şi rotind mereu privirile.

Apoi se aplecară mult în afară şi începură să cerceteze piaţa. După aceea scuipară fiecare câte o dată, de la etaj, şi din nou dispărură din fereastră.

Părea că nu se va mai petrece nimic interesant, însă prichinduţele n-aveau de gând să se împrăştie. Şi chiar în acea clipă începu să se reverse prin fereastră glasul delicat al piculinei, întocmai susurului unui izvor. Sunetele ba se rostogoleau ritmic, asemenea unor valuri ce se leagănă în cadenţă, ba păreau că saltă şi se dau de-a dura prin aer, fugărindu-se unul pe celălalt, lovindu-se între ele. Urmărindu-le, prichinduţele simţeau ca o bucurie în suflet. Melodia părea să agite mânuţele şi picioruşele tuturor, astfel că fără să-şi dea seama se născu la toatc dorinţa de dans.

Ferestrele caselor s-au deschis fără zgomot. Mişcarea din piaţă încetă. Toată lumea încremeni, străduindu-se să nu scape nici un sunet. In sfârşit piculina tăcu, însă imediat, din fereastra casei de peste drum răzbătură sunetele harpei. Harpa încerca să repete aceeaşi melodie nouă, necunoscută până atunci. Nesigure, degetele cuiva atingeau strunele. Melodia, care începuse destul de însufleţită, slăbi treptat şi în cele din urmă se stinse, însă îndată piculina îi veni în ajutor, continuând-o. Harpa prinse viaţă, începu să răsune cu mai multă convingere. Ei i se alătură o alta, din casa vecină, apoi a treia. Muzica deveni mai puternică şi mai veselă.

Habarnam, care venea grăbit cu vopselele şi pensula pentru Acuarelă, avu parte de o privelişte neobişnuită. întreaga piaţă era ticsită de prichinduţe care ascultau acest minunat concert. Rămase şi el multă vreme ascultând, ba chiar începu să ţopăie într-un picioruş, dar văzând că nimeni nu dă atenţie dansului său, flutură a lehamite din mână şi dispăru pe uşa casei.

img5
« | Cuprins | »