« | Cuprins | »


Deasupra norilor

Capitolul IX

img1

Neînfricaţii noştri călători nici nu simţiră când s-a ridicat balonul în aer, atât de lin se desprinse el de pământ.

Abia după un minut, când aruncară o privire peste marginea coşului, văzură jos mulţimea prietenilor care le făceau semne cu mâna şi-şi aruncau în sus pălăriile. Răzbăteau până la ei strigăte de "ura".

— Rămâneţi cu bine! începură să le strige, drept răspuns, Ştietot şi prietenii săi.Îşi agitară şi ei pălăriile. Zăpăcilă duse mâna spre cap să-şi scoată şapca şi abia atunci descoperi că n-o are.

— Staţi puţin, fraţilor! începu el să strige. Opriţi balonul! Mi-am uitat şapca acasă.

— Mereu îţi uiţi câte ceva! mormăi Dondănel.

— Acum balonul nu mai poate fi oprit, spuse Ştietot. El va zbura până când aerul dinăuntru se va răci şi abia atunci se va lăsa în jos.

— Şi cu ce mă fac fără şapcă? întrebă supărat Zăpăcilă.

— Doar ţi-ai găsit sub pat căciula, spuse Gogoaşă.

— De găsit am găsit-o, dar îmi era prea cald şi am pus-o pe masă, iar după aceea, în ultimul moment, am uitat s-o iau.

— Întotdeauna uiţi câte ceva în ultimul moment, spuse Dondănel.

— Ia priviţi, fraţilor, începu să strige Habarnam, căsuţa noastră a rămas jos!

Izbucniră cu toţii în râs, iar Dondănel zise:

— Dar tu ce credeai, că şi căsuţa va zbura cu noi?

— Nu credeam deloc aşa ceva! se supără Habarnam. Pur şi simplu am văzut acolo căsuţa noastră şi v-am spus şi vouă. Până adineaori locuiam în căsuţă, iar acuma zburăm cu balonul.

— De zburat — zburăm, bombăni Dondănel. Dar cine ştie unde-om ajunge zburând aşa!

— Tu, Dondănel, mereu bombăneşti, îi răspunse Habarnam. Din cauza ta n-avem tihnă nici în balon.

— N-ai decât să cobori, dacă nu-ţi place!

— Unde să cobor?

— Gata, ajunge! se răsti Ştietot la certăreţi. Ce-i cu sfada asta în balon?

Balonul se ridică şi mai sus şi întregul Oraş al Florilor se vedea ca-n palmă. Casele păreau mici-mititele, cât despre pitici, nu se mai zăreau deloc. Balonul fu mânat de vânt şi în curând oraşul rămase departe în urmă.

Ştietot scoase busola din buzunar şi începu să stabilească direcţia în care plutea balonul.

Busola era un fel de cutiuţă metalică cu o săgeată magnetică. Săgeata magnetică indică întotdeauna nordul. Dacă urmăreşti săgeata busolei poţi găsi oricând drumul înapoi. De aceea şi luase busola cu sine Ştietot.

— Vântul ne duce direct către nord, anunţă Ştietot, înseamnă că la întoarcere va trebui să ne îndreptăm către sud.

Balonul se înălţase foarte sus şi zbura deasupra câmpiei. Oraşul dispăruse în depărtare. Jos, ca o panglică îngustă, şerpuia pârâul pe care piticii îl numeau al Castraveţilor. Copacii răspândiţi pe câmp păreau nişte mici tufe răsfirate.

Pe neaşteptate Gogoaşă observă dedesubt o mică pată întunecată. Pata se mişca repede pe pământ, părând că aleargă în urma balonului.

— Uitaţi-vă, fraţilor, cineva fuge după noi, strigă el. începură să urmărească cu toţii mica pată.

— Vedeţi, a sărit peste pârâu! ţipă Zăpăcilă.

— Ce poate să fie? întrebă Grăbilă. Priviţi, trece peste copaci!

Balonul zbura pe deasupra pădurii. Mica pată se mişca peste vârfurile copacilor. Doctorul Pilulă îşi agăţă ochelarii pe nas, dar nici aşa nu putu să desluşească ce era acolo.

— Ştiu! începu să strige dintr-o dată Habarnam. Eu am înţeles cel dintâi! Este Strop al nostru. Am uitat să-l luăm pe Strop şi uite-l, aleargă acuma după noi.

— Ce tot spui? îi răspunse Glonţişor. Strop e aici. Uite-1 lângă mine, sub bancă.

— Ce să fie? Poate ghiceşti tu, Ştietot? întrebă Probabil. Ştietot strânse busola şi privi în jos.

— Păi, asta-i umbra noastră! spuse el râzând.

— Cum, umbra noastră? se miră Habarnam.

— Foarte simplu. Este umbra balonului nostru. Noi zburăm prin văzduh, iar umbra noastră aleargă pe pământ.

Prichindeii urmăriră îndelung umbra care devenea tot mai mică. În cele din urmă dispăru.

— Unde s-a ascuns umbra? se neliniştiră toţi.

— Ne-am înălţat foarte sus, îi lămuri Ştietot. Acum nu se mai poate distinge umbra.

— Ce ruşine! bombănea pentru sine Dondănel. Să stai aşa, şi nici măcar propria umbră să nu ţi-o vezi.

— Iar bombăneşti! zise Habarnam. Nicăieri n-are omul linişte din cauza ta.

— Linişte, linişte! îl îngână Dondănel. Ce linişte poate fi într-un balon! Dacă vrei linişte, stai acasă.

— N-ai decât să stai tu.

— Eu n-am nevoie de linişte.

— Nu vă certaţi! spuse Ştietot. Va trebui să vă trimitem pe pământ. Speriaţi, Dondănel şi Habarnam au încetat să se mai certe.

Tocmai atunci balonul fu cuprins din toatc părţile de un fel de fum sau ceaţă. Pământul de sub el dispăru. De jur împrejur numai nişte valuri albe.

— Ce-i asta? începură să strige cu toţii. De unde a ajuns fumul aici?

— Ăsta nu-i fum, spuse Ştietot. E un nor. Ne-am înălţat până la nori şi acum zburăm printr-un nor.

— Ei, asta-i o născocire de-a ta, fu de părere Habarnam. Norul e ceva ca piftia, ca un piureu de ovăz, pe când ăsta nu-i decât un fel de abur.

— Dar tu din ce crezi că e făcut un nor? îl întrebă Ştietot. Norul este făcut într-adevăr din abur. Numai privit de departe pare consistent.

Habarnam nu crezu aşa ceva şi spuse:

— Nu-l ascultaţi, fraţilor. Toate astea sunt scorneli de-ale lui, ca să credem noi că ştie multe, când, de fapt, el nu ştie nimic. Parcă n-am altă treabă decât să cred că norul este abur! Norul este un piureu. Ce, parcă n-am mâncat eu piureu, zău aşa!

Curând balonul se ridică mai sus, ieşi dintre nori şi începu să zboare pe deasupra acestora.

Habarnam aruncă o privire afară din coş şi văzu dedesubt norii care acopereau pământul.

— Doamne, Dumnezeule, începu el să răcnească, cerul e dedesubt! Noi zburăm cu picioarele în sus!

— Cum cu picioarele în sus! se mirară toţi piticii.

— Ia uitaţi-vă: cerul e sub picioarele noastre, înseamnă că zburăm cu picioarele în sus.

— Zburăm deasupra norilor, explică Ştietot. Ne-am ridicat mai sus decât norii, de aceea ei nu mai sunt deasupra noastră, ci sub noi.

Însă Habarnam nu crezu nici asta. Încremenise pe locul său şi-şi apăsa din toată puterea, cu amândouă mâinile, pălăria pe cap. Credea că pălăria poate să-i cadă, de vreme ce stă cu picioarele în sus. Vântul îi gonea repede pe deasupra norilor, dar în curând băgară de seamă cu toţii că balonul începe să coboare.

— De ce zburăm în jos? se neliniştiră prichindeii.

— S-a răcit aerul dinăuntrul balonului, le explică Ştietot.

— înseamnă că acum o să coborâm pe pământ? întrebă Grăbilă.

— Păi, de ce am mai luat cu noi sacii cu nisip? spuse Ştietot. Trebuie să aruncăm nisipul din coş şi ne vom înălţa din nou.

Probabil înşfăcă repede un sac cu nisip şi-l aruncă.

— Ce faci? se răsti Ştietot. Se poate să arunci un sac plin? Dacă loveşte în cap pe careva.

— Probabil că n-o să lovească, răspunse Probabil.

— "Probabil că n-o să lovească!" îl îngână Ştietot. Trebuie să dezlegăm sacul şi să vărsăm nisipul din el.

— Îl vărs eu imediat, spuse Posibil.

El dezlegă alt sac şi răsturnă nisipul direct în coş.

— Unul mai deştept decât altul! clătină din cap Ştietot. Ce rost are să rămână nisipul în coş? În felul ăsta balonul nu devine mai uşor.

— Dar este posibil ca eu să vărs nisipul jos, răspunse Posibil şi începu să arunce nisipul din coş cu palmele făcute căuş.

— Mai încet! se răsti Zăpăcilă. O să mi-l arunci în ochi.

— N-avea grijă, n-o să ţi-1 arunc, zise Posibil dar tot atunci i-l aruncă direct în ochi.

Începură cu toţii să-l certe pe Posibil, dar Probabil luă un briceag şi tăie pe fundul coşului o gaură mare, pentru ca nisipul să se scurgă prin ea. Ştietot văzu şi se răsti:

— Stai! Ce faci? Din pricina ta coşul o să desfacă şi-o să cădem cu toţii din el.

— Probabil că n-o să se desfacă, răspunse Probabil.

— Atâta ştiţi amândoi: "probabil" şi "posibil"! spuse Ştietot şi-i luă lui Probabil briceagul.

Nisipul se scurse din coş prin gaură, balonul se făcu mai uşor şi se înălţară din nou. Plini de mulţumire, prichindeii se tot iţeau peste marginea coşului. Erau bucuroşi că balonul se ridicase iar. Doar Dondănel, care era veşnic nemulţumit de ceva, continua să bombănească:

— Ce-nseamnă asta — când în sus, când în jos! Ce, aşa se zboară cu balonul?

Neştiind ce să mai zică, trase cu ochiul către Gogoaşă care ronţăia tăcut o bucăţică de zahăr.

— Dar tu ce ronţăi acolo?

— Mi-am umplut buzunarele cu zahăr şi uite că acuma-l scot şi-l ronţăi.

— Ţi-ai găsit când să ronţăi zahăr! După ce ne-om coborî, n-ai decât să tot ronţăi.

— Păi, de ce să car o greutate în plus? spuse Gogoaşă. Eu mănânc zahărul, balonul se face mai uşor şi noi o să ne înălţăm mai sus.

— Ei, n-ai decât, ronţăie! Să vedem cum se va sfârşi ronţăitul ăsta! îi răspunse Dondănel.

img5
« | Cuprins | »