« | Cuprins | »


Noi cunoștințe

Capitolul XII

După ce Ochi-albaştri plecă, Habarnam rămase un timp culcat, apoi îşi aminti că dorise să vadă din ce era făcută păpuşa şi era gata să se dea jos din pat dar, chiar atunci, de cealaltă parte a uşii se auziră paşi şi vorbe şoptite:

— Unde-i?

— Acolo.

— Ce face?

— Zace în pat.

— E mort?

— Nu, cred că trăieşte.

— Lasă-mă să mă uit.

— Aşteaptă puţin.

Habarnam aruncă o privire spre uşă şi se gândi că cineva iscodeşte prin gaura cheii.

— Haide, lasă-mă şi pe mine, egoisto! Vreau să mă uit şi cu, se auziră din nou şoaptele.

— Ba n-am să te las deloc dacă mă faci egoistă. În spatele uşii se produse frământare.

— Ascultă, nu te împinge aşa! se auzi un şuierat furios. Dacă mă mai împingi o dată te iau de păr!

— Iar eu te iau de cozi şi-o să-ţi trag şi-un picior.

img1

— Ce pălărie nesuferită! Oricum o pui, tot degeaba. As fi vrut să-mi fac o pălărie cu boruri largi, însă nu mi-a ajuns materialul, aşa că au ieşit înguste; or, pălăria cu boruri înguste îmi face faţa rotundă, ceea ce nu-i prea frumos.

— Isprăveşte o dată cu învârtitul ăsta în faţa oglinzii! Nu pot suferi când cineva se tot învârteşte în faţa oglinzii, spuse prichinduţă cu ochi albaştri.

— Păi, atunci de ce au fost născocite oglinzile, după părerea ta? îi răspunse cea cu părul blond.

Aşezându-şi pălăria mult spre ceafă, ea îşi dădu capul pe spate şi mijindu-şi ochii începu să se examineze în oglindă.

img2

— A-a-a-a! urla prichinduţa cu codiţele scurte, care împungeau ca nişte ţepi din ceafa.

— U-u-u! îi ţinea isonul cealaltă, care avea o fundă mare, albastră, chiar în creştetul capului.

Habarnam se scărpina în cap şi mormăi încurcat:

— Ia te uită ce chestie! Mi se pare că le-am lovit vârtos cu uşa.

De teamă să nu mai facă cine ştie ce altă poznă în noua casă, el se băgă în pat, hotărât să adoarmă, dar pe coridor se auziră iarăşi paşi. Uşa fu deschisă şi în odaie îşi băgă capul o altă prichinduţă. Avea părul cârlionţat, nişte ochişori veseli, poznaşi şi o mutrişoară şireată, cu năsuc ascuţit.

— Prichindelule! strigă ea. Eşti un bătăuş! Surprins, Habarnam se săltă în pat. Dar tot atunci uşa se izbi cu zgomot şi nişte paşi grăbiţi se îndepărtară bocănind. Habarnam ridică din umeri şi mormăi cu dispreţ:

— Ce închipuită!

îşi lăsă capul pe pernă şi chiar începu să picotească, însă uşa se deschise din nou şi în odaie îşi băgă capul aceeaşi prichinduţă cu părul cârlionţat.

— Eşti un bătăuş! repetă ca. Ha-ha-ha! Apoi uşa fu trântită cu zgomot. Habarnam ţâşni din aşternut şi ieşi în goană pe coridor, dar acolo nu se mai afla nimeni.

— Bine! zise Habarnam ameninţător.

Luă de pe măsuţa de scris o riglă de lemn şi se ascunse după uşă. N-a trebuit să aştepte mult. Curând se auziră paşi pe coridor. Habarnam ridică rigla. Uşa se deschise. În odaie păşi Ochi-albaştri, care se pomeni lovită cu linia drept în frunte.

— Au!

Ochi-albaştri îşi acoperi fruntea cu mâinile.

— De ce dai cu linia? începu ca să strige. Acuma o să-mi iasă o vânătaie pe frunte!

— Poate că, totuşi, n-o să-ţi iasă nici o vânătaie, răspunse Habarnam, trecându-şi stânjenit rigla dintr-o mână în alta.

— Ba da, o să-mi iasă! Dumneata nu ştii cât de delicată sunt eu! Dacă m-ai lovi doar cu un dop de plută — şi îndată se face vânătaie.

— Putem lipi o bucăţică de plasture, sugeră Habarnam. Doar ai adus de la farmacie un plasture întreg.

— Pentru dumneata l-am adus.

— O să ajungă pentru toţi, răspunse Habarnam. El luă plasturele şi-l tăie în patru bucăţi.

— Pune-mi-1 mai repede, se frământa Ochi-albaştri. Uite aici, aici... Ea îi întinse fruntea şi arătă cu degetul unde trebuia pus plasturele. Habarnam îl aplică dar, observând că acesta se lipise strâmb, încercă să-l smulgă de acolo.

— Mai încet! Mai încet! strigă Ochi-albaştri. O să-mi mâzgăleşti toată fruntea cu plasturele ăsta dezgustător.

— Acum e bine, spuse Habarnam după ce termină. Ochi-albaştri se duse în fugă la oglindă:

— Bine, nimic de zis! Numai să nu mă vadă cineva cu plasturele pe frunte! Şi-acum, haide, arată-mi umărul. Unde e vânătaia?

Ochi-albaştri se străduia să aplice bucata de plasture pe umărul lui Habarnam.

— N-am vrut deloc să te lovesc pe dumneata, zise el.

— Dar pe cine?

Habarnam ar fi vrut să spună că-l tot întărâta o prichinduţă necunoscută, dar îşi dădu seama că asta ar însemna să pârască.

— Nu, nimic, răspunse el. Pur şi simplu am vrut să văd dacă poţi pocni pe cineva cu linia asta.

— Voi, prichindeii, nu faceţi altceva decât să vă gândiţi cum să loviţi pe cineva, iar când altcineva vă pocneşte pe voi, nu vă place deloc... De ce zâmbeşti? Ţi se parc caraghios că am un plasture pe frunte?

img3

Ea se apropie din nou de oglindă:

— într-adevăr, e tare caraghios să ai pe frunte un pătrat din ăsta!

— Dar fă din el un cerc, o sfătui Habarnam. Ochi-albaştri desprinse plasturele, îl tăie rotund cu foarfeca şi-l lipi iarăşi pe frunte.

— Nu ţi se pare că-i mai bine aşa? se întoarse ea către Habarnam.

— Bineînţeles, confirmă el. După părerea mea, îţi stă chiar bine cu el. Cu pleoapele lăsate Ochi-albaştri începu să se studieze în oglindă.

— Şi acum, adu-mi pantalonii şi cămaşa, îi ceru Habarnam.

— Du-te şi te spală şi după aceea îţi vei primi hainele. Ochi-albaştri îl duse pe Habarnam la bucătărie. Acolo, lângă un perete era un lavoar. Alături, într-un cui, atârna prosopul, iar pe o policioară se aflau săpunul şi pasta de dinţi.

— Uite, ai aici peria de dinţi, şi aici ai pasta de dinţi. Trebuie să te speli pe dinţi, spuse Ochi-albaştri întinzându-i lui Habarnam periuţa.

— Nu pot să sufăr pasta de dinţi! bombăni Habarnam.

— Şi de ce, mă rog?

— Are gust rău.

— Doar nu trebuie s-o mănânci.

— Tot una-i. Mă pişcă de limbă.

— O să te pişte puţin şi-o să-ţi treacă.

Habarnam începu să se spele în silă pe dinţi. Dădu de două ori cu periuţa, se schimonosi şi scuipă cu scârbă. Apoi îşi clăti gura cu apă şi începu să-şi săpunească mâinile. După ce termină cu mâinile, puse săpunul pe policioară şi începu să se spele pe faţă.

— Şi faţa trebuie s-o speli cu săpun, spuse Ochi-albaştri.

— Dă-l încolo! răspunse Habarnam. Întotdeauna îmi intră în ochi.

— Nu există, te rog, spuse cu severitate Ochi-albaştri. Altfel nu-ţi dau hainele.

N-avea încotro. Habarnam îşi săpuni puţin faţa şi repede se apucă să dea cu apă.

— Bâr-r-r! se scutura el. Ce rece e apa!

Cu chiu, cu vai, îşi clăti obrajii şi, fără să deschidă ochii, întinse mâinile bâjbâind pe perete.

Văzându-l, Ochi-albaştri abia îşi stăpâni râsul.

— Ce cauţi?

— P-prosopul, răspunse Habarnam tremurând de frig.

— De ce ţii ochii închişi? Deschide-i.

— Cum să-i deschid, dacă a-a-furisitul ăsta de săpun şi-aşa-mi intră în ei?!

— Trebuia să te clăteşti mai bine.

Ochi-albaştri luă din cui prosopul şi i-l întinse lui Habarnam. Acesta îşi frecă faţa cu prosopul şi abia după aceea se hotărî să deschidă ochii.

— Ei, uite, acum eşti incomparabil mai curat şi chiar mai frumos, spuse Ochi-albaştri şi, observând urmele de murdărie rămase pe prosop, încheie: data viitoare va trebui să te speli mai bine. Numai prima oară sunt mai îngăduitoare.

Ea îi aduse hainele şi-i spuse:

— Îmbracă-te şi vino sus, să bei un ceai. Nu-i aşa că ţi s-a făcut foame?

— Straşnic, mi s-a făcut o foame... recunoscu Habarnam. Cred c-aş fi în stare să mănânc un elefant întreg!

— Bietul de tine! Ei, hai, vino repede, te aşteptăm.

img4
« | Cuprins | »