Cum au pornit Habarnam, Bumbiţa şi Mîzgălici-Împestriţatu în călătorie

— ei, noroc, Împestriţatule strigă Habarnam cînd Mîzgălici fu aproape de tot. la priveşte, avem automobil!

— Mare lucru! Şurubel şi Dăltişor au unul mai grozav decît al vostru!

Rostind aceste cuvinte, Mîzgălici se opri, îşi vîrî Inîinile în buzunarele pantalonilor lui cenuşii şi prinse a cerceta roţile din faţă ale automobilului.

— De ce spui minciuni? se supără Bumbiţa. Automobilul nostru este exact ca acela al lui Şurubel şi Dăltişor. Şi pe urmă, dacă vrei să ştii, află că Habarnam are bagheta magică.

— Închipuieşte-ţi ce minune! vorbi din nou Mîzgălici. Eu, dacă aş vrea, aş avea o sută de baghete magice!

— Cum se face atunci că nu ai nici una? întrebă Habarnam.

— Pentru că nu vreau, se grăbi să răspundă Mîzgălici.

Văzînd că oricum n-are s-o scoată cu el la capăt, Habarnam zise:

— Ascultă, Mîzgălici, noi plecăm în călătorie. Vii şi tu?

— Fie, primi Împestriţatu, şti deschizînd portiera automobilului se aşeză plin de importanţă pe banca dinapoi. S-a făcut!

— Ei, pot să-i dau drumul? întrebă Habarnam.

— Dă-i drumu'! Dă-i drumu' ! strigă Bumbiţa.

— Păi sigur, poţi să-i dai drumul - fu de părere şi Mîzgălici - dar n-o lua nici tu la goană chiar ca să faci moarte de om.

Habarnam deschise contactul şi apăsă cu piciorul pe butonul de pornire automată. Motorul se puse în mişcare şi, mergînd în gol, Scrîşnea ca şi cînd cineva ar fi zgîriat o bucăţică de fier. După ce aşteptă ca motorul să se încălzească, Habarnam apăsă pe pedala de ambreaj şi băgă maşina în viteză. Maşina porni. Habarnam mînuia liniştit volanul, schimbînd uneori vitezele şi făcînd maşina să meargă cînd mai repede, cînd mai încet. Cu toate că nu pricepea pentru ce îşi plimbă mîna de pe schimbătorul de viteze pe volan, de ce-apasă pedala cu piciorul, Habarnam făcea de fiecare dată exact ce trebuia, fără să dea cumva greş. Şi nu este nimic de mirare într-asta, pentru că bagheta magică îl învăţase cît ai clipi din ochi să conducă maşina şi acum proceda ca un şofer iscusit, care nici nu are nevoie să se gîndească ce trebuie să învîrtească şi pe ce anume să apese, ci face totul automat, din obişnuinţă.

Trecînd cu automobilul dintr-o stradă într-alta, Habarnam clacsona puternic, ca să atragă atenţia piticilor din oraş. Tare ar fi avut poftă ca toată lumea să-l admire cum şade el de curajos la volan şi cît de ne-înfricat este. Dar zărind maşina, piticii din Oraşul Florilor nu se gîndeau că ar putea fi altcineva în ea decît Şurubel şi Piuliţă, aşa încît Habarnam nu fu băgat în seamă.

În timp ce automobilul mergea prin oraş, Bumbiţa intră în vorbă cu Mîzgălici.

— După cîte se vede - îi spuse ea - tu, Împestriţatule, nu te-ai spălat pe ziua de azi.

— Ba da, şi încă ce mult m-am mai spălat, răspunse Mîzgălici.

— Şi, mă rog, de ce eşti atunci atît de murdar? întrebă Bumbiţa.

— Foarte simplu - vorbi el - m-am murdărit din nou.

— Atunci, hotărî Bumbiţa - trebuie să te mai speli o dată, fiindcă în halul ăsta noi nu putem să te luăm în călătorie.

— Cum adică „nu putem”? Voi m-aţi făcut s-o pornesc, şi acum, aşa deodată, „nu putem”, se revoltă Împestriţatu.

Între timp, Habarnam ajunsese cu maşina în afara oraşului şi, îndreptînd-o spre rîul Castraveţilor, coti cu ea pe un pod.

Cînd fură la capătul podului, Bumbiţa strigă:

— Haide, gata, opreşte maşina. Împestriţatu are să se spele în rîu.

Habarnam trase maşina pe malul rîului şi opri.

— Protestez! strigă Împestriţatu ieşindu-şi din fire. Nu există nici o regulă care obligă spălatul de două ori pe zi!

— Dacă nu vrei - rosti Habarnam pe un ton aspru - sîntem nevoiţi să te lăsăm aici. Plecăm fără tine, şi gata!

— Cum vine asta „fără mine”? întrebă Mîzgălici. După socoteala voastră ar trebui să mă întorc pe jos, nu? Ei bine, dacă e vorba pe aşa, atunci duceţi-mă cu automobilul acolo de unde m-aţi luat. Altfel nu mă-nvoiesc.

— Hai, lasă-l, dă-l încolo, n-are decît să meargă aşa murdar, îi spuse Habarnam Bumbiţei. N-o să ne întoarcem din pricina lui.

— Dar dacă nimerim cumva, în timpul călătoriei, prin cine ştie ce oraş străin - răspunse Bumbiţa - şi toată lumea de acolo are să vadă că am adus cu noi un asemenea nespălat? Tot nouă are să ne crape obrazul de ruşine din pricina lui.

— Asta aşa e! Ascultă-mă, Împestriţatule, trebuie totuşi să te speli.

— Ştiţi ce, fraţilor - făcu deodată Habarnam -- ce-ar fi să ne spălăm toţi trei?

Auzind că e vorba să se mai spele alţii, că nu i se cere numai lui treaba asta, Împestriţatu se linişti şi spuse:

— Dar cum am putea să ne spălăm? Pe aici nu se găseşte nici săpun, nici prosop.

— N-avea tu grijă, răspunse Habarnam. O să avem tot ce ne trebuie.

Spunînd aceste cuvinte, răsuci bagheta magică şi în aceeaşi clipă se iviră trei bucăţele de săpun şi trei prosoape. Împestriţatu fu cît pe pe aci să-şi arate mirarea, dar îşi aminti de una din regulile după care se conducea el - să nu te miri de nimic - aşa încît păşi spre rîu fără să rostească o vorbă.

Peste cîteva minute, cei trei erau de mult spălaţi treceau cu automobilul printr-o pădure. Se aşezaseră ca la început: Bumbiţa pe banca din faţă alături de Habarnam, iar Împestriţatu la spate, lîngă lada cea albastră. Drumul se arăta întortocheat şi nu prea neted. Pe alocuri, roţile automobilului treceau peste rădăcini groase. Uneori, maşina era nevoită să străbată gropi şi şanţuri.

În preajma unor astfel de piedici, Habarnam micşora viteza, ca să nu zguduie prea tare automobilul. Bumbiţa întorcea mereu capul spre Împestriţatu şi îl privea zîmbind. Se bucura că îl vede atît de curăţel şi de rumen.

— Vezi - îi spuse ea în cele din urmă - ce bine e aşa? Ţie singur îţi este mai plăcut cînd te ştii curat.

Dar Împestriţatu sta cu capul răsucit într-o parte şi nici nu se uita măcar spre Bumbiţa.

— Ei gata - adăugă ea - destul cu bosumflatul, ţi-ajunge! La urma urmelor e nepoliticos din partea ta. Vezi mai bine că acolo, lîngă tine, în lada aceea albastră, ai să găseşti nişte îngheţată.

— Aşa va să zică, îngheţată! se bucură Împestriţatu. Tocmai mă întrebam: ce-ar putea fi în lada asta?

Ridicînd capacul lăzii, Mîzgălici scoase de acolo trei porţii de îngheţată. Şi toţi trei se apucară să mănînce.

Acum Habarnam era nevoit să facă două lucruri în acelaşi timp: să mănînce îngheţată şi să conducă maşina. Într-o mînă ţinea volanul şi în cealaltă îngheţata, pe care o lingea stăruitor. Dar luîndu-se cu îngheţata, nici nu băgă de seamă şanţul care se ivise în calea lui şi n-apucă să micşoreze viteza la vreme. Din această pricină, maşina Se zgudui atît de puternic, încît Împestriţatu sări în sus, înghiţind, fără să vrea, întreaga porţie de îngheţată. Numai băţul îi mai rămăsese în mînă.

— Ascultă, frăţioare, ia-o şi tu mai încetişor, îi spuse el lui Habarnam. Din cauza ta mi-a alunecat pe gît toată îngheţata.

— Nu-i nici o nenorocire, zise Habarnam. Poţi să-ţi mai iei o bucată.

— Aşa da, se linişti Împestriţatu şi scoase din ladă altă porţie de îngheţată.

— Tu - îi spuse Bumbiţa lui Habarnam - ai face mai bine să nu mănînci, fiindcă mîncatul te împiedică să fiiatent la condus şi nimerim cumva într-o prăpastie.

— Atunci nu mînca nici tu - răspunse Habarnam - fiindcă îmi faci poftă, aşa că şi asta mă încurcă.

— Bine - primi Bumbiţa - n-am să mai mănînc nici eu.

— Dar eu am să mănînc pentru că stau la spate şi nu încurc pe nimeni, hotărî Împestriţatu.

Peste puţină vreme, maşina ieşi din pădure şi o porni în viteză.

Drumul urca mereu, iar pentru că de la o vreme dincolo de înălţimi, cît puteai cuprinde cu ochii, nu se mai zărea nimic altceva afară de bolta cerului, călătorilor noştri lise păru că au ajuns la capătulpămîntului.

— Ar fi trebuit s-o apucăm în direcţia cealaltă, pentru că pe partea asta pămîntul se isprăveşte, spuse Habarnam.

— Sigur - aprobă Împestriţatu - am cam încurcat socoteala. Oricum, n-ai face rău să micşorezi viteza, altfel nu mai apuci să opreşti la timp şi o să ne rostogolim în gol. Cel mai bine ar fi să întorci maşina şi s-o luăm la goană înapoi, cît mai departe de primejdie.

— Nu - răspunse Habarnam - eu de mult am dorit să văd ce începe acolo unde pămîntul se sfîrşeşte.

În timp ce vorbeau aşa, urcuşul se isprăvi şi înaintea lor apăru o privelişte largă. Jos, la poalele înălţimilor, se deschidea o cîmpie întinsă, la dreapta căreia se ridicau nişte coline acoperite cu un covor verde de iarbă, întrerupt din loc în loc de tufişuri. Departe, în zare, se iveau din nou potecile umbrite ale unei păduri. De la un capăt la altul, cîmpia era presărată cu albăstrele şi flori de păpădie care sclipeau ca aurul. Dar cele mai multe erau nişte floricele albe cărora piticii le spuneau „Pîsat de mesteacăn”. Şi era atît de mult „pîsat” din acesta, încît ai fi zis că pămîntul este acoperit din loc în loc cu zăpadă.

Drumeţilor noştri li se tăie răsuflarea de bucurie cînd descoperiră asemenea frumuseţi.

— După cîte vedeţi, nu am ajuns încă la capătul lumii, rosti Habarnam.

— Da, aprobă Împestriţatu. Pămîntul s-a dovedit a fi mai mare decît am bănuit noi. Prin urmare am făcut împreună o importantă descoperire ştiinţifică şi cu acest prilej pot să mai mănînc o porţie de îngheţată.

Vorbind aşa, Mîzgălici vîrî mîna în lada cea albastră şi scoţînd de acolo un nou baton, se apucă să-l mănînce.

Drumul şerpuia acum pe la poalele munţilor, aşa că maşina îşi mărise viteza. După puţină vreme însă începu iar urcuşul şi iarăşi călătorii noştri crezură că au nimerit la capătul pămîntului, dar cum ajunseră în vîrful urcuşului, dădură din nou peste locuri întinse. Şi tot aşa se întîmplă de mai sulte ori în şir.

— Se zice că pămîntul este nemărginit-spuse Bumbiţa-şi în orice parte ai porni, capăt tot nu i-ai găsi.

— Eu cred că zicătoarea asta nu-i adevărată, se împotrivi Habarnam. Noi, piticii, sîntem tare mititei şi nu putem cuprinde cu privirile noastre scurte întinderi prea mari, de aceea ne şi apar ele fără margini.

— Şi eu tot aşa cred, aprobă Împestriţatu. După mine, toate au un sfîrşit. Uite, să luăm de pildă lada asta. E adevărat, acuma are în ea multă îngheţată, dar îmi spune mie inima că în curînd şi îngheţata din ea are să se isprăvească.

Nemaicontenind cu vorba, Habarnam şi tovarăşii lui de drum nici nu băgară de seamă că automobilul goneşte tot mai departe şi mai departe. Deodată, fără de veste, se pomeniră la o răscruce de drumuri.

Aici, Habarnam opri maşina, ca să se lămurească încotro s-o apuce: înainte, la dreapta sau la stînga. La mijlocul răscrucii se ridica un stîlp cu trei săgeţi. Pe săgeata care arăta spre dreapta era scris: „Oraşul de Piatră.” Pe cea care arăta spre stînga scria:„Oraşul de Pămînt.” Şi, în sfîrşit, pe cea de la mijloc se putea citi: „Oraşul Soarelui”.

— Totul e limpede, spuse Habarnam. Oraşul de Piatră este construit din piatră. Oraşul de Pămînt are toate casele construite din pămînt.

— lar Oraşul Soarelui este construit din soare, nu-i aşa? i-o reteză Împestriţatu în bătaie de joc.

— S-ar putea, răspunse Habarnam.

— Ba asta n-aş crede - zise Bumbiţa - pentru că soarele e tare fierbinte şi nu văd cum s-ar putea construi din el case.

— Ei, uite, o să mergem acolo şi-o să vedem, spuse Habarnam.

— Mai bine să ne ducem întîi în Oraşul de Piatră,propuse Bumbiţa.

Ar fi foarte interesant să vedem şi noi cum arată casele într-un asemenea oraş.

— Eu aş fi curios să cunosc Oraşul de Pămînt. Să văd cum trăiesc piticii pe acolo, vorbi şi Împestriţatu.

— Dar nu găsesc nimic interesant în asta. Plecăm în Oraşul Soarelui, şi gata! hotărî Habarnam.

— Cum adică „şi gata”? se revoltă Împestriţatu. Cu ce drept te-ai apucat să comanzi? Împreună am plecat, împreună trebuie să hotărîm.