Cum a săvîrşit Habarnam fapte bune

n ziua următoare, Habarnam se trezi mai devreme ca de obicei, cu gîndul să se apuce de îndată să facă fapte bune. Mai întîi se spălă ca lumea cu apă rece, fără să se zgîrcească la săpun, apoi îşi curăţă frumuşel dinţii.

„Uite că am şi făcut o faptă bună”, îşi spuse în sinea lui, ştergîndu-se cu prosopul şi pieptănîndu-şi cu grijă părul.
Grăbilă, care tocmai trecea pe acolo şi îl văzu cum se tot suceşte în faţa oglinzii, îi spuse:

— Eşti frumos, ce mai încolo-ncoace, nimic de zis, tare frumos.

— În orice caz mai frumos decît tine, răspunse Habarnam.

— Bineînţeles. O mutră atît de frumoasă nu se întîlneşte pe toate drumurile.

— Cum ai spus? Adică cine are mutră? Vrei poate să zici că eu? se înfurie Habarnam şi se repezi să-l lovească pe Grăbilă cu prosopul pe spinare.

Grăbilă se feri ridicînd o mînă şi fugi cît îl ţineau picioarele din calea lui Habarnam.

— Ah, cine mi-eşti, Grăbilă, păcătosule! strigă Habarnam în urma lui. Din cauza ta s-a prăpădit bunătate de faptă.

Şi, într-adevăr, fapta cea bună se prăpădise, deoarece înfuriindu-se pe Grăbilă şi lovindu-l cu prosopul, Habarnam făcuse o faptă rea, şi acum totul trebuia luat de la capăt.

După ce se mai linişti puţin, Habarnam începu să-şi frămînte mintea tot gîndindu-se ce faptă frumoasă ar putea să i mai facă: nu ştiu cum se făcea însă că nu-i venea în cap nici o idee. Pînă la gustarea de dimineaţă nu izbuti să ia vreo hotărîre, dar după ce mîncă, mintea lui prinse să lucreze mai bine. Văzîndu-l pe doctorul Pilulă pisînd într-un castronaş nişte prafuri pentru ca să prepare din ele doctorii, Habarnam spuse:

— Tu, Pilulă, munceşti într-una şi totdeauna pentru alţii, dar pe tine nu vrea nimeni să te ajute. Dă-mi să-ţi pisez eu doctoriile.

— Poftim - încuviinţă Pilulă - foarte frumos din partea ta că vrei să mă ajuţi. Aşa e bine, să ne ajutăm unii pe alţii.

Îi dădu deci castronaşul lui Habarnam, care se apucă să piseze prafurile, iar Pilulă prepară din ele pilule. Şi cu atîta plăcere lucra Habarnam, încît Pînă la urmă pisă chiar mai mult praf decît era nevoie.

„Ei, nu-i nimica, îşi spuse el, asta nu strică. În schimb am făcut o faptă bună.”

Treaba s-ar fi terminat într-adevăr cum nu se poate mai frumos, dacă Sirop şi Gogoaşă nu l-ar fi zărit pe Habarnam pisînd doctoriile.

— Ia te uită - spuse Gogoaşă - va să zică şi Habarnam s-a hotărît să se facă doctor. Ştii că are să aibă haz cînd o să se apuce să doftoricească bolnavii!

— Altceva e la mijloc - zise şi Sirop - pesemne că s-a gîndit să se dea bine pe lîngă Pilulă, ca să nu-i dea ricină.

Auzind asemenea cuvinte de batjocură, Habarnam se supără foc şi ridică castronaşul, ameninţîndu-l pe Sirop.

— Tu, Sirop, să taci, că de nu îţi dau una cu castronul ăsta.

— Stai, stai, strigă doctorul Pilulă.

Şi încercă să ia castronaşul din mîna lui Habarnam, dar acesta nu i-l dădu, aşa încît se luară amîndoi la bătaie. În toiul bătăii, Pilulă se împiedică cu piciorul de masă, masa se rostogoli, prafurile se risipiră pe podea şi pilulele zburară care încotro. Cu chiu cu vai izbuti Pilulă să smulgă castronul din mîna lui Habarnam şi strigă:

— Pleacă de-aici, netrebnicule! Să nu te mai văd în ochi! Cîte doctorii s-au risipit de pomană din pricina ta!

— Ah, Sirop,nesuferitule - se mînie Habarnam - nu pun eu mîna pe tine o dată, că ţi-arăt eu ţie! Auzi colo, să se prăpădească degeaba o faptă atît de frumoasă!

Ei da, fapta frumoasă se prăpădise şi de data asta, ba chiar înainte ca Habarnam s-o ducă pînă la capăt. Şi tot aşa se întîmplă în ziua aceea mereu. Oricît se silea Habarnam, nu reuşea să săvîrşească nici măcar două fapte bune la rînd, darmite trei. Dacă izbutea cumva să înfăptuiască ceva bun, îndată după aceea făcea neapărat şi o poznă; ba uneori chiar de la început, în loc de faptă bună, ieşea un fel de nimic.

În noaptea aceea, Habarnam nu putu multă vreme să adoarmă întrebîndu-se într-una din ce pricină îi ies lui toate pe dos. Pînă la urmă îşi spuse că de felul lui este cam necioplit şi că de acolo i se trage tot răul.

Era de ajuns ca cineva să glumească pe socoteala lui sau să-i facă vreo observaţie cît de neînsemnată, că el se şi supăra şi pornea să strige, ba sărea chiar la bătaie.

— Ei, lasă, nu-i nimic - căută să se mîngîie singur - de mîine am să devin mai politicos şi atunci totul are să meargă bine.

A doua zi de dimineaţă, Habarnam parcă se născuse din nou. Devenise cît se poate de politicos şi bine crescut. Dacă-i adresa cuiva vreo rugăminte, îi vorbea neapărat cu „vă rog”, cuvinte pe care nimeni pe lume nu le mai auzise pînă atunci de la el. Mai mult decît atît: se străduia să servească pe fiecare, să facă pe placul tuturor. Văzînd că Pierdetot nu izbuteşte nicidecum să dea de căciulă, pe care veşnic o pierdea, se apucă şi el să o să caute prin toată camera şi în cele din urmă o găsi sub pat. După aceea îi ceru iertare lui Pilulă pentru tot ce-i făcuse în ajun şi îl rugă să-i dea din nou voie să piseze prafuri.

Habarnam era tare amărît.

— De ce m-ai tot minţit cu vrăjitorul acela? o întrebă el pe Bumbiţa cînd o întîlni, în ziua următoare. M-am străduit ca un prost să fac o mulţime de fapte bune, dar nici un fel de vrăjitor nu mi s-a arătat.

— Nu te-am minţit de loc, se apără Bumbiţa. Ţin foarte bine minte că am citit aşa ceva într-un basm.

— Atunci de ce nu a apărut vrăjitorul? întrebă Habarnam îmbufnat.

— Păi, ştie el, vrăjitorul, cînd trebuie să apară, răspunse Bumbiţa, înălţînd din umeri. Pesemne că n-ai făcut trei fapte bune, oi fi făcut mai puţine.

— N-am făcut trei - vorbi Habarnam, strîmbînd dispreţuitor din nas - n-am făcut trei, am făcut, poate, douăzeci şi trei, dacă vrei sa ştii!

— Înseamnă atunci - spuse Bumbiţa - că nu le-ai făcut una după alta: s-or mai fi amestecat şi rele printre ele.

— „S-or mai fi amestecat şi rele printre ele”, o îngînă Habarnam şi făcu o figură atît de îngrozitoare că, de teamă, Bumbiţa se trase cîţiva paşi înapoi. Află că am fost ieri toată ziua politicos şi n-am făcut nimic rău, zise Habarnam. Nu m-am certat, nu m-am bătut, iar de cîte ori am spus cîte ceva, am vorbit numai cu „iertaţi-mă”, „mulţumesc”, „vă rog”.

— Cum se face că nu aud şi astăzi asemenea cuvinte din gura ta? întrebă Bumbiţa clătinînd din cap.

— Păi nu-i vorba de astăzi, eu ţi-am vorbit despre ziuade ieri.

Habarnam şi Bumbiţa se porniră să chibzuiască cum de lucrurile ieşiseră aşa şi nu altfel, dar nu se putură lămuri cu nici un chip. În cele din urmă, Bumbiţa spuse:

— Dar poate că tu ai făcut faptele astea din interes.

— Habarnam se supără foc.

— Cum adică din înteres? strigă el. De ce vorbeşti aşa? I-am ajutat sau nu lui Pierdetot să-şi caute căciula? Ce, era căciula mea? Am cules lăcrămioare pentru Pilulă? Am cules! Ce folos aveam eu din lăcrămioarele lui?

— Atunci de ce le-ai cules?

— Parcă tu nu ştii de ce. Doar de la tine am aflat că dacă vreau să capăt bagheta magică trebuie să fac trei fapte bune.

— Va să zică ai făcut toate astea ca să capeţi bagheta magică!

— Bineînţeles!

— Ei vezi, şi spui că n-ai făcut din interes!

— Dar tu cum crezi, de ce-aş fi trebuit să fac faptele bune dacă nu pentru bagheta magică?

— Ei, ar fi trebuit să le faci aşa, de la sine, din îndemnul inimii.

— De unde pînă unde ai mai răsărit acum şi cu îndemnul inimii? întrebă Habarnam.

— Of, cine-mi eşti! vorbi Bumbiţa, surîzînd batjocoritor. Pesemne că tu nu poţi să te porţi bine decît atunci cînd ştii că pentru asta are să ţi se dea vreo răsplată, fie bagheta magică, fie cine ştie ce altceva. Ştiu, există pe la noi asemenea prichindei, care se străduiesc să fie politicoşi numai pentru că li s-a spus că politeţea şi purtările bune au să le aducă foloase.

— Ei, dar eu nu sînt dintr-aceia, zise Habarnam făcînd un gest cu mîna. Eu, dacă vrei să ştii, pot să fiu politicos numai aşa, degeaba, şi pot să fac fapte bune fără nici un interes.

După ce se despărţi de Bumbiţa, Habarnam porni spre casă spunîndu-şi în gînd că de aici înainte are să facă fapte bune numai din îndemnul, inimii, fără să se mai gîndească cîtuşi de puţin la bagheta magică.

Dar e uşor de spus: „N-am să mă gîndesc”. De fapt, cînd vrei să nu te gîndeşti la ceva, atunci îţi vine în minte tocmai lucrul acela.

Cum intră în casă, Habarnam se apucă să citească dintr-o cărticică de basme.

Glonţ, vînătorul,care tocmai stătea în faţa ferestrei şi îşi curăţa arma, spuse:

— Cei citeşti acolo atît de interesant? Ai face bine dacă ai citi cu glas tare.

Habarnam fu cît pe-aci să răspundă: „Dacă ai poftă de citit, n-ai decît să-ţi citeşti singur”, dar în clipa aceea îşi aminti de bagheta magică, şi îşi spuse că îndeplinind rugămintea lui Glonţ face o faptă bună.

— Bine - primi Habarnam - ascultă, şi prinse a citi cu glas tare.

Glonţ, vînătorul, ascultă cu plăcere şi nu-i mai fu atît de urît să cureţe arma. Aflară şi ceilalţi pitici că Habarnam citeşte basme şi se strînseră cu toţii să-l asculte.

— Bravo, Habarnam, spuseră ei cînd cărticica se isprăvi. Ai avut o idee minunată să citeşti cu glas tare.

Lui Habarnam îi făcu plăcere că este lăudat, dar în acelaşi timp se amărî dîndu-şi seama că s-a gîndit la baghetă tocmai cînd n-ar fi trebuit.

„Dacă nu mi-ar fi venit în minte bagheta şi aş fi primit să citesc aşa, de la sine, înseamnă că aş fi făcut asta din îndemnul inimii. Dar acum se cheamă că am citit din interes”, gîndi Habarnam.

Şi aşa se întîmpla de fiecare dată: cînd îşi amintea de bagheta magică, Habarnam făcea numai fapte bune, cum uita însă de ea, era pornit numai pe rele.

Uneori, e adevărat, mai izbutea el să facă şi cîte O faptă bună, cît vîrful acului de micuţă, fără să se gîndească la baghetă, dar aşa ceva se întîmpla atît de rar, încît nici nu merită să mai pomenim despre asta.

Trecură zile, săptămîni şi luni. Încetul cu încetul, Habarnam îşi luă gîndul de la bagheta magică. Şi cu cît trecea mai multă vreme, cu atît mai rar îşi amintea de ea, iar în cele din urmă îşi spuse că stăpînirea baghetei magice este un vis care nu i se va împlini niciodată, deoarece el nu va fi nicicînd în stare să facă, fără vreun interes, trei fapte bune la rînd.

— Ştii - îi spuse el într-o zi Bumbiţei - eu cred că nu există pe lumea asta nici un fel de baghetă magică şi că ori ce-ai face şi ori ce-ai drege, tot nimica n-ai alege.

Şi Habarnam se porni pe rîs de bucurie că ultimele cuvinte i se potriviră în rimă.

Bumbiţa rîse şi ea, dar pe urmă întrebă:

— De ce s-o fi spunînd atunci în poveste că e nevoie să faci trei fapte bune?

— S-ar putea să fie o născocire scornită înadins pentru ca unii pitici să se înveţe a face fapte bune, spuse Habarnam.

— Înţeleaptă judecată! rosti Bumbiţa.

— Foarte înţeleaptă! aprobă Habarnam. Mie nu-mi pare rău că s-a întîmplat aşa. Oricum mi-a prins bine. Cîtă vreme m-am silit să fac fapte bune, m-am obişnuit să mă spăl în fiecare dimineaţă cu apă rece, iar acum pot să spun că obiceiul ăsta îmi şi place.