Avaria

nii îşi închipuie că, cu cât te ridici mai sus în văzduh, cu atât e mai cald, dar asta nu-i adevărat.

Cu cât eşti mai sus, cu atât e mai frig. De ce? Pentru că sus aerul e mai transparent iar razele soarelui îl încălzesc foarte puţin. Jos, dimpotrivă, aerul e întotdeauna mai cald. Soarele încălzeşte cu razele sale pământul, aerul se încălzeşte de la pământ ca de la o sobă fierbinte. Aerul cald este mai uşor decât cel rece şi de aceea se ridică în sus. Cu cât se ridică mai sus, cu atât se răceşte mai mult. Prin urmare, sus de tot e un frig veşnic.

Şi tocmai asta au simţit piticii când s-au ridicat cu balonul lor la mare înălţime. Le era atât de frig, că li se înroşiseră nasurile şi obrajii. Tropăiau cu toţii din picioare, îşi loveau palmele încercând să se încălzească măcar un pic. Cel mai mult suferea Zăpăcilă, care-şi uitase căciula acasă. Din pricina frigului cumplit i se formă sub nas ditamai turturele. Tremura ca varga şi dinţii îi clănţăneau întruna.

— Destul cu clănţănitul! bombănea Dondănel. Noi degerăm de-a binelea, iar el mai şi clănţăne!

— Doar nu-s eu vinovat că mi-e frig, spuse Zăpăcilă. Dondănel se ridică de pe locul său şi zise:

— Nu pot să sufăr când cineva clănţăne din dinţi la urechea mea! Simt că mă apucă şi pe mine tremuratul.

El se aşeză lângă Acuarelă, însă şi acesta dârdâia. Dondănel îl privi bănuitor:

— Ce-i asta? Nu cumva faci dinadins de-ţi clănţăneşti dinţii atât de tare?

— Nu fac deloc dinadins, ci pentru că mi-e frig.

Dondănel se ridică din nou şi-şi schimbă locul. Trecu astfel de câteva ori de pe un loc pe altul, deranjându-i pe ceilalţi.

Din pricina frigului balonul se acoperi cu un strat de chiciură ce scânteia deasupra capetelor prichindeilor, ca şi cum ar fi fost făcut din argint curat. Treptat aerul se răci şi în interiorul său şi balonul începu să se lase în jos. Peste câteva minute el cădea cu repeziciune. Rezerva de saci cu nisip se terminase şi căderea nu mai putea fi oprită.

Dondănel şi Habarnam începură să se certe şi se certară până seara. Ştietot nu mai era acolo şi nimeni nu-i putea opri acum. Soarele cobora spre asfinţit. Vântul se înteţea. Balonul se răci şi mai mult şi începu să se lase iar în jos, dar Dondănel şi Habarnam nu mai tăceau.

— Ajunge cât te-ai certat, îi spuse Limonadă lui Habarnam. De vreme ce ai hotărât să fii şef, născoceşte ceva. Nu vezi că din nou coborâm?

— Mă gândesc imediat, răspunse Habarnam. Se aşeză pe bancă, îşi duse un deget la frunte şi începu să se gândească. În vremea asta însă balonul cobora tot mai repede şi mai repede.

— Ce mai poţi născoci acum? spuse Şurubel. Dacă am avea saci cu nisip am fi putut arunca unul.

— Adevărat! prinse Habarnam ideea din zbor. Însă, de vreme ce nu avem saci, va trebui să-l aruncăm pe unul dintre voi. El va coborî cu paraşuta, balonul va deveni mai uşor şi se va ridica din nou.

— Dar pe cine să aruncăm?

— Cum pe cine? spuse Habarnam, meditând. Trebuie să aruncăm pe cel care bombăneşte mai mult.

— Cu asta nu sunt de acord, răspunse Dondănel. Nu există nici o regulă ca cei care bombănesc mai mult să fie aruncaţi. Să-l aruncăm pe cel mai greu.

— Bine, se învoi Habarnam, să-l aruncăm pe Gogoaşă. El e cel mai rotofei dintre noi.

— Adevărat, încuviinţă Limonadă.

— Cee? începu să strige Gogoaşă. Eu sunt cel mai rotofei? Limonadă e mai gras ca mine!

— Uitaţi-vă la el! strigă şi Limonadă, chicotind şi arătându-l cu degetul pe Gogoaşă. Hai, uitaţi-vă, adică eu sunt mai gras ca el! Ha-ha! Să ne măsoare cineva.

— Ei, ia vezi! se năpusti la ei, ca un cocoş, Gogoaşă. Făcură cu toţii cerc în jurul celor doi. Habarnam scoase din buzunar o sforicică şi o petrecu peste mijlocul lui Gogoaşă. După aceea îl măsură în acelaşi fel pe Limonadă şi ieşi că Limonadă era aproape o dată şi jumătate mai gras decât Gogoaşă.

— Nu-i corect! începu să strige acum Limonadă. Gogoaşă a trişat. Şi-a supt burta. Am văzut eu!

— Nu mi-am supt nimica! se apără Gogoaşă.

— Nu-i adevărat, ţi-ai supt-o. Am văzut eu. Să ne mai măsurăm o dată! răcnea tot mai tare Limonadă.

Habarnam se apucă să-l măsoare din nou pe Gogoaşă, în timp ce Limonadă se învârtea pe lângă ei şi striga:

— Ei, ei! Ce faci? Umflă-te!

— De ce să mă umflu? răspundea Gogoaşă. Dac-o să mă umflu, bineînţeles că o să arăt mai gras ca tine.

— Bine, nu te umfla. Dar nici să-ţi sugi burta n-ai voie. Fraţilor, uitaţi-vă la el ce face. Unde-i dreptatea? Nu există nici un fel de dreptate! Asta-i adevărată înşelătorie!

Habarnam isprăvi cu măsurătoarea lui Gogoaşă, apoi, cu aceeaşi grijă, Îl măsură pe Limonadă şi, de astă dată, se dovedi că cei doi sunt la fel de graşi.

— Va trebui să-i aruncăm pe amândoi, ridică din umeri Habarnam.

— De ce pe amândoi, dacă e de-ajuns doar unul? spuse Limonadă. Vânătorul Glonţişor privi peste marginea coşului şi văzu că pământul se apropia cu o iuţeală ameninţătoare.

— Ascultă, Habarnam, zise el, hotărăşte-te mai degrabă, că acuşi ne bubuim de pământ.

— Trebuie să ne numărăm, să vedem cine iese să sară cu paraşuta, spuse Probabil.

— Adevărat! îi dădu dreptate Limonadă. Numai că trebuie să-i numărăm pe toţi, şi pe cei rotofei şi pe cei slabi, să nu se supere nimeni.

— Bine, hai să ne numărăm, se învoi Habarnam.

Se aşezară cu toţii în cerc şi Habarnam începu numărătoarea:

După aceea spuse:

— Nu, nu-mi place numărătoarea asta. Chiar deloc nu-mi place! Şi începu altă numărătoare:

Deodată coşul se izbi cu putere de pământ şi se răsturnă. Probabil se prinse cu mâinile de Posibil, Posibil de Probabil şi amândoi zburară din coş. După ei, întocmai boabelor de mazăre, se rostogoliră ceilalţi pitici. Doar Habarnam, care se ţinea de marginea coşului, şi Strop, care se agăţase cu dinţii de pantalonii lui, nu căzură. Lovindu-se de pământ, balonul sări, întocmai ca o minge, descrise în aer un arc uriaş şi cobori din nou. Se izbi iar de pământ şi începu să se târască încet. Balonul se lovi de ceva tare şi plesni cu o trosnitură asurzitoare. Strop fu aruncat departe şi o luă la goană schelălăind cu disperare. Habarnam se răsturnă din coş şi rămase întins pe pământ.

Călătoria cu balonul luase sfârşit.