Cum a devenit Habarnam pictor

cuarelă era un pictor foarte bun. Umbla întotdeauna într-o bluză lungă, căreia îi zicea „halat”. Era de-ajuns să-l priveşti cum stă, gătit în halatul său şi cu părul lung dat pe spate, în faţa şevaletului cu paleta în mână. Oricine îşi dădea seama că are în faţa sa un pictor adevărat.

Dacă a văzut că nimeni nu-i apreciază muzica, Habarnam se hotărî să se facă pictor. S-a dus la Acuarelă şi i-a spus:

— Ascultă, Acuarelă, m-am hotărât să mă fac şi eu pictor. Dă-mi nişte vopsele şi o pensulă. Acuarelă nu era defel zgârcit, aşa că îi dărui lui Habarnam vopselele lui vechi şi o pensulă. Chiar atunci veni la Habarnam prietenul sau Peticel. Habarnam i-a spus:

— Aşază-te, Peticel, imediat am să-ţi fac portretul. Bucuros, Peticel se aşeză repede pe un scaun şi Habarnam începu să-i facă portretul. Cum voia să-l înfăţişeze cât mai frumos, îi picta un nas roşu, urechi verzi, buze vinete şi ochi portocalii. Peticel era nerăbdător să-şi vadă mai repede portretul. De nerăbdare nu putea sta locului pe scaun şi se tot mişca.

— Stai într-un loc, nu te mai mişca, îi spunea Habarnam, altfel n-o să-ţi semene.

— Dar acuma îmi seamănă? întrebă Peticel.

— Aidoma, răspunse Habarnam şi-i aplică o pereche de mustăţi cu vopsea violetă.

— Hai, arată-mi, sa văd ce-a ieşit! se rugă Peticel când Habarnam îi termină portretul. Acesta i-l arătă.

— Cum, aşa arăt eu? strigă speriat Peticel.

— Bineînţeles că aşa. Păi cum altfel?

— Dar mustăţi, de ce mi-ai desenat? Că doar eu n-am mustăţi.

— Ei, odată şi-odată or să-ţi crească.

— Şi nasul de ce e roşu?

— Asta ca să fie mai frumos portretul.

— Iar părul de ce e albastru? Ce, parcă părul meu e albastru?

— E albastru, răspunse Habarnam. Dar dacă nu-ţi place aşa, îl pot face verde.

— Nu, ăsta nu-i un portret bun, spuse Peticel. Dă-mi-l să-l rup.

— Vrei să distrugi o operă de artă? se împotrivi Habarnam.

Peticel vru să-i ia portretul şi atunci începu bătaia. Auzind zgomot, veniră îndată Ştietot, doctorul Pilulă şi alţi prichindei.

— De ce vă bateţi? i-au întrebat.

— Uitaţi-vă, strigă Peticel, judecaţi şi voi, care din noi are dreptate: spuneţi, cine e înfăţişat aici? Nu-i aşa că nu sunt eu acela?

— Bineînţeles că nu eşti tu, răspunseră prichindeii. Aici e desenată o sperietoare.

Habarnam zise:

— Nu pricepeţi ce e, pentru că nu scrie cine e. Iată, am să scriu îndată şi totul o să se lămurească. Şi luând un creion, scrise dedesubtul portretului cu litere de tipar: PETICEL. După aceea agăţă portretul pe perete şi spuse:

— Să stea atârnat aici. Să-l privească toată lumea, nu-i este interzis nimănui.

— Nu-i nimic, zise Peticel, după ce-o să te culci şi-ai să adormi, eu o să vin şi-o să-l rup.

— Iar eu noaptea asta n-am să mă culc şi n-am să dorm, ci am să stau de pază, răspunse Habarnam.

Peticel se supără si plecă acasă, iar Habarnam, într-adevăr, nu se culcă în seara aceea. După ce toţi ceilalţi adormiră, el luă vopselele şi începu să-l picteze pe fiecare. Pe Gogoaşă îl desenă atât de gras că nici nu încăpu în tablou. Lui Zăpăcilă îi picta nişte picioruşe subţiri, iar la spate îi adăugă, nu se ştie de ce, o coadă de câine. Pe vânătorul Glonţişor îl înfăţişă călare pe căţelul Strop. Doctorului Pilulă îi puse în loc de nas un termometru. Lui Ştietot îi desenă, fără motiv, nişte urechi de măgar. Într-un cuvânt, îi înfăţişă pe toţi cât mai caraghios şi mai năstruşnic. Către dimineaţă agăţă toate portretele astea pe pereţi şi scrise sub fiecare ce înfăţişa, aşa că ieşi o adevărată expoziţie. Cel dintâi se trezi doctorul Pilulă. Când văzu portretele de pe pereţi, începu să râdă. Ii plăcură aşa de tare încât îşi puse ochelarii pe nas şi începu să le cerceteze cu multă atenţie. Se apropia pe rând de fiecare desen şi râdea cu hohote.

— Bravo, Habarnam, se minuna doctorul Pilulă. Niciodată în viaţa mea n-am râs atâta! În cele din urmă se opri în dreptul portretului său şi întrebă cu severitate:

— Da' ăsta cine e? Nu cumva sunt eu? Nu, nu sunt eu. Ăsta-i un portret total neizbutit. Mai bine scoate-1 de-aici.

— De ce să-l scot? Lasă-1 să atârne acolo, răspunse Habarnam. Doctorul Pilulă se supără şi spuse:

— Se vede treaba, Habarnam, că eşti bolnav. S-a întâmplat ceva cu ochii tăi. Când ai văzut tu că aş avea un termometru în loc de nas? O să trebuiască să-ţi dau discară ulei de ricin. Tare nu-i plăcea lui Habarnam uleiul de ricin. Se sperie şi zise:

— Nu, nu! Acum văd şi eu că portretul e neizbutit!

El scoase de pe perete portretul lui Pilulă şi-l rupse. După Pilulă se trezi vânătorul Glonţişor. Şi Iui îi plăcură portretle. Cât pe ce să plesnească de râs, privindu-le. În să după ce-l văzu şi pe al său, buna lui dispoziţie se risipi îndată.

— Asta e un portret rău, spuse el. Nu seamănă cu mine. Scoate-l de-acolo, că altfel n-o să te mai iau niciodată la vânătoare. Habarnam fu nevoit să-l ia de pe perete şi pe vânătorul Glonţişor. Aşa s-a întâmplat şi cu toţi ceilalţi. Tuturor le plăceau portretele altora şi nu le plăceau ale lor. Ultimul se trezi Acuarelă, care, din obişnuinţă, dormea mai mult ca toţi ceilalţi. Când îşi văzu portretul pe perete se supără straşnic şi spuse că acela nu-i un portret ci o mâzgăleală fără valoare şi antiartistică.

După aceea rupse portretul de pe perete şi-i luă lui Habarnam vopselele şi pensula.

Singurul rămas pe perete era portretul lui Peticel. Habarnam îl desprinse de acolo şi se duse la prietenul său.

— Peticel, vrei să-ţi dăruiesc portretul tău? În schimb, împacă-te cu mine, îi propuse Habarnam. Peticel luă portretul, îl rupse în bucăţele şi zise:

— Bine, hai să ne împăcăm. Dar să ştii că dacă măcar o singură dată mă mai pictezi, n-am să mă mai împac cu tine pentru nimic în lume.

— Iar eu n-am să mai pictez niciodată, răspunse Habarnam. Că uite, pictezi, pictezi, şi nimeni nu-ţi spune măcar mulţumesc, nu ştiu decât să te certe. Nu mai vreau să fiu pictor.