Raționalizarea făcută de Acuarelă
Capitolul XXIV
zi munca la culesul merelor şi perelor continuă. Pe străzile oraşului apăru a treia maşină - automobilul cu aburi şi opt roţi al lui Elice.
Problema era că în Oraşul Zmeelor fusese observată dispariţia lui Covrig. Localnicii ştiau că el îi dusese cu maşina pe Şurubel şi Piuliţă în Oraşul Verde şi deoarece nu se întorsese din această călătorie, începură cu toţii să-l roage pe Elice să plece să afle dacă nu cumva i s-a întâmplat vreo nenorocire. Ajungând în Oraşul Verde, Elice îl văzu pe Covrig ajutând cu maşina sa la culesul fructelor şi nu rezistă nici el ispitei de a se alătura celor ce lucrau.
Locuitorii din Oraşul Zmeelor îl aşteptară până scara, dar el nu se întoarse nici a doua zi. În oraş se răspândiră cele mai năstruşnice zvonuri. Unii spuneau că pe drumul spre Oraşul Verde se pripăşise Baba-Cloanţa-picior-de-os, care mănâncă pe oricine-i iese-n cale. Alţii susţineau că nu-i vorba de Baba-Cloanţa-picior-de-os, ci de însuşi Kaşcei-cel-fără-de-moarte. În fine, alţii se străduiau să demonstreze că nu există nici un Kaşcei-fără-de-moarte, ci doar un balaur cu trei capete, al cărui sălaş nu e pe drum, ci chiar în interiorul Oraşului Verde. În fiecare zi balaurul ăsta înghite câte o prichinduţă, iar dacă apare pe-acolo vreun prichindel îl mănâncă pe acesta, pentru că prichindeii sunt mai gustoşi decât prichinduţele.
Când s-a întins zvonul despre balaurul cu trei capete, nici un locuitor din Oraşul Zmeelor nu s-a mai încumetat să plece la prichinduţe şi să afle ce se petrece acolo. Fiecare socotea că e mult mai înţelept să stai acasă la tine. Totuşi, nu trecu mult şi se găsi un viteaz, care declară că el se va duce în Oraşul Verde şi va lămuri totul. Acesta era prea bine cunoscutul Cuişor, despre care s-a mai vorbit în această istorie demnă de crezare.
Locuitorii din Oraşul Zmeelor ştiau cât de nesăbuit e Cuişor şi că era în stare să se avânte drept în gura nesăţiosului balaur. Se rugară cu toţii de el să nu se ducă, dar Cuişor nici nu vru să audă. El spuse că se simte foarte vinovat faţă de prichinduţe şi are mustrări de conştiinţă. De aceea vrea să-şi repare greşeala — se va duce în oraşul lor şi va scuipa exact pe coada balaurului, drept care acesta va pieri, punându-se astfel capăt nelegiuirilor. De unde aflase Cuişor că balaurii mor dintr-o astfel de pricină — nu ştia nimeni.
Cuişor plecă. Unii îl compătimeau şi-l plângeau dinainte. Alţii spuneau că nu există vreun motiv de întristare, deoarece fără el va fi un huligan mai puţin şi mai multă linişte în oraş.
— Bine, dar şi noi suntem vinovaţi că nu i-am făcut educaţie, spuneau cei dintâi.
— Să faci educaţie unuia ca el! răspundeau ceilalţi. Pe ăsta nu-l educă decât mormântul.
Din discuţia asta se vedea clar că primii erau cei cărora Cuişor nu apucase încă să le facă vreun pocinog; ceilalţi însă erau dintre cei cărora le făcuse pocinoage zdravene.
După cum era şi de aşteptat, Cuişor nu se întoarse şi atunci toată lumea din oraş dădu crezare zvonurilor despre balaur, în legătură cu care începură să povestească cele mai extraordinare născociri. Fiecare îi mai adăuga câte un cap, astfel că, de unde la început avea doar trei capete, ajunsese acum la o sută.
Bineînţeles, toate acestea erau scorneli. Unii, cei mai isteţi dintre cititori, au ghicit şi singuri de ce nu s-a întors Cuişor, iar celor care încă n-au ghicit, le putem destăinui noi: Cuişor n-a fost câtuşi de puţin înghiţit de balaur, deoarece balaurul n-a înghiţit pe nimeni, şi de fapt nici n-a existat vreodată. Pur şi simplu, Cuişor s-a entuziasmat de frumuseţea muncii. L-a cuprins şi pe el dorinţa de a se sui în copac şi de a lucra cu ferăstrăul. Căci aşa ceva e deosebit de interesant şi, pe deasupra, şi periculos. Cine oare, dintre prichindei, ar da înapoi în faţa unui pericol?
În acest timp numai Acuarelă stătea acasă şi picta portrete. Toate prichinduţele doreau să li se facă portretul şi îl sleiră de puteri cu pretenţiile lor. Fiecare dintre ele vroia să fie neapărat cea mai frumoasă. În zadar le demonstra Acuarelă că oricare persoană este frumoasă în felul său şi că ochii mici au farmecul lor. Nu! Toate prichinduţele pretindeau să aibă neapărat ochi mari, gene lungi, sprâncene arcuite, gură mică. În cele din urmă Acuarelă încetă să mai explice, picta aşa cum i se pretindea. Ba chiar îi convenea mai mult, deoarece nu stârnea discuţii inutile şi pe deasupra observă că poate aplica o raţionalizare în problema portretelor.
Deoarece toate pretindeau acelaşi lucru, Acuarelă hotărî să-şi confecţioneze un aşa zis traforaj. Luă o bucată de carton gros şi decupa din ea o pereche de ochi mari, nişte sprâncene lungi, arcuite perfect, un năsuc drept, foarte delicat, două buze micuţe, o bărbie scurtă cu gropiţă, iar în părţi, urechiuşele mici, ordonate. Deasupra lor tăie o pieptănătură înfoiată, iar dedesubt — un gât delicat şi două mânuţe cu degeţele lungi. Confecţionând acest traforaj, el proceda la pregătirea din timp a şabloanelor.
Ce-i acela un şablon va deveni imediat clar pentru oricine. Aplicând traforajul pe o coală de hârtie, Acuarelă ungea cu vopsea roşie locul în care erau decupate buzele. Astfel, pe hârtie apărea îndată desenul acestora. După aceea el dădea cu vopsea de culoarea pielii nasul, urechile şi mâinile, apoi vopsea părul mai închis sau mai deschis, ochii căprui sau albaştri. În felul acesta se obţineau şabloanele.
Acuarelă îşi făcu o serie întreagă de asemenea şabloane. Dacă prichinduţa avea ochi albaştri şi păr blond - el lua şablonul cu ochi albaştri şi păr blond, completa ceva pentru asemănare şi portretul era gata. Dacă prichinduţa avea părul şi ochii de culoare închisă, Acuarelă avea un şablon şi pentru această situaţie.
El desenă o mulţime de asemenea portrete-şablon. Această perfecţionare îi spori foarte mult viteza de lucru. În plus, sesiză faptul că după un traforaj confecţionat de mâna experimentată a maestrului, oricare dintre prichindei putea pregăti şabloane, şi-l atrase pe Probabil în această acţiune. Probabil vopsea cu succes, după traforaj, cu culori potrivite şablonul, iar şabloanele lui nu erau cu nimic mai prejos decât acelea pregătite de însuşi Acuarelă. Această diviziune a muncii între Acuarelă şi Probabil a accelerat şi mai mult producţia, fapt care avea o uriaşă importanţă, întrucât numărul celor care doreau să-şi comande portretul nu se micşora, ci creştea cu fiecare zi.
Probabil se fălea teribil cu noua sa îndeletnicire. Când vorbea de el şi Acuarelă, spunea cu mândrie: "Noi - pictorii", însă în ceea ce-l privea pe Acuarelă, acesta nu era deloc mulţumit de munca sa şi o numea, nu se ştie de ce, mâzgăleală. El spunea că dintre toate portretele pe care le pictase în Oraşul Verde, adevărate opere de artă puteau fi socotite numai cele ale lui Fulg-de-nea şi Ochi-albaştri, celelalte fiind bune doar pentru acoperit oalele şi cratiţele.
Opinia aceasta nu era împărtăşită, de altminteri, de posesoarele portretelor. Prichinduţelor le plăcea că arătau frumoase, iar asemănarea, spuneau ele, e ceva lipsit de importanţă. Orice lucru poate fi apreciat din unghiuri diferite.