Habarnam, Bumbiţa şi Împestriţatu ajung fraţi de soare

ici nu se dezmeticiră bine, cînd maşina părăsi oraşul şi prinse a goni printre cîmpuri. Călătorii noştri erau trişti că se despart de Oraşul Soarelui. Întoarseră capul pentru cea din urmă dată. Uriaş şi roşu, soarele se ascunsese pe jumătate înapoia orizontului. Totuşi, oraşul se mai vedea încă. Siluetele întunecate ale ciădirilor păreau imprimate pe discul strălucitor al soarelui. Aşa le rămase lor în minte oraşul de care se despărţeau.

Pe urmă, soarele Se stinse dincolo de orizont şi oraşul se topi în ceaţa depărtării.

Cei trei drumeţi se instalară pe banca lor cît putură mai bine prinseră a depăna firul întîmplărilor din ziua aceea.

— E de mirare că s-a nimerit să-i întîlnim în aceeaşi zi şi pe cei trei măgari, şi pe Foicel, şi pe miliţianul Fluieraş. Acuma nu mai am nici o grijă cu ei, spuse Habarnam.

— Ai şi găsit de ce să te miri, rîse Împestriţatu. Înţeleg să te fi mirat dacă nu i-am fi întîlnit. Ş-tii doar bine că la mijloc a fost o vrăjitorie.

— Păcat că nu l-am întîlnit şi pe Cubuleţ, ca să ne arate casele lui Pepenaş, spuse Bumbiţa.

— Tare păcat! încuviinţă Habarnam. Dar mie şi mai rău îmi pare că nu ne-am dus împreună cu inginerul Doagă la Cerceluşa şi la Scrumbiuţa în orăşelul descoperirilor ştiinţifice. Cred că am fi văzut multe lucruri interesante acolo.

— Ce să-i faci, zise Bumbiţa. Păcat că n-am apucat să vedem tot ce am fi dorit, dar şi mai păcat ar fi fost dacă am fi părăsit oraşul ăsta fără nici o părere de rău. Fiindcă de ce ţi-e drag, întotdeauna ţi-e greu să te desparţi. Să fim mulţumiţi că cel puţin avem fraţi de soare printre piticii de acolo.

— Ei, da - spuse Împestriţatu - eu pot să fiu mulţumit fiindcă am un frate miliţian, dar tu şi cu Habarnam nici măcar nu ştiţi cine sînt fraţii voştri de soare.

— Şi ce-i dacă nu-i cunoaştem ? răspunse Bumbiţa. Eu, una, sînt bucuroasă să-i ştiu pe undeva şi-o să-i iubesc întotdeauna. Parcă trebuie să te porţi bine numai cu cei pe care,-i cunoşti? Sînt sigură că fraţii mei de soare nu-s pitici răi şi asta mi-e de ajuns.

Cum pomeni Bumbiţa despre fraţii ei de soare, toţi trei se uitară la mănuşile cu care rămăseseră. Văzură atunci că fiecare are cîte o mănuşă la fel cu a celuilalt. Habarnam şi Bumbiţa aveau cîte una verde. Împestriţatu şi Habarnam cîte una roşie, iar Bumbiţa şi Împestriţatu cîte una albastră.

— Priviţi - spuse iute Bumbiţa - putem să schimbăm între noi. Tu, Împestriţatule, dă-i mănu.şa roşie lui Habarnam, ca să aibă două roşii: el are să mi-c dea mie pe cea verde, ca să am două verzi, iar eu am să ţi-o dau ţie pe asta albastră şi ai să capeţi două albastre.

Fără să mai stea mult pe gînduri, schimbară mănuşile între ei şi chiar izbucniră în rîs de bucurie că lucrurile s- au potrivit cum nu se poate mai bine. Parcă niciodată pînă în clipele acelea nu le fusese atît de plăcut şi de vesel. Se lipiră strîns unul de celălalt şi rămaseră aşa multă vreme, fără să rostească vreun cuvînt.

— Ştiţi ce? zise în cele din urmă Bumbiţa. După ce ajungem acasă, să facem multe mănuşi şi să le aruncăm prin tot Oraşul Florilor, ca să se răspîndească şi pe la noi obiceiul cu fraţii de soare. E-aşa de bine să fii frate de soare cu cineva!

Între timp, lumina zilei se stinse. Pîcla purpurie scăldată în lumina soarelui care apunea pieri cu desăvîrşire. Una cîte una prinseră a străluci pe bolta cerului stelele. Lui Împestriţatu i se făcu somn. Capul îi alunecă puţin cîte puţin în jos şi corpul într-o parte. Din cînd în cînd, pierzîndu-şi echilibrul, aluneca peste Habarnam, de-ai fi zis că vrea să-l ciupească cu nasul, dar de fiecare dată se trezea şi-şi trăgea capul mult spre spate.

— Ce-i cu tine? întrebă Habarnam. Te lupţi cu somnul?

— Aş - îngînă Împestriţatu cu limba împleticită - mă zoc.

— De ce „mă zoc” nu „mă joc”, rîse Bumbiţa.

Joaca sfîrşi prin aceea că Împestriţatu se rostogoli pe o parte şi adormi de-a binelea. Bumbiţa şi Habarnam îl întinseră pe canapeaua moale, aşa ca să-i fie cît mai comod.

— N-are decît să doarmă, îşi spuseră. Încetul cu încetul, fără să-şi dea scama, adormiră si ei. Cînd se treziră, maşina era oprită în mijlocul unei străzi, iar pe feţele lor juca lumina soarelui, care-i privea de sus, de pe cer, de dincolo de pădure.

— Ei comedie ca asta, zise Habarnam deschizînd portiera şi coboborînd. Ne-am oprit undeva!

— E limpede unde, spuse Bumbiţa coborînd şi ea şi privind în jur. Tocmai în Oraşul Florilor!

— Da, exact! rosti Habarnam. chiar în locul din care am plecat. Hei, Împestriţatule! Scoală-te! Sîntem acasă!

Împestriţatu se trezi şi sări din maşină.

— Uiinitor cît de repede am ajuns, zise el, căscînd cu gura pînă la urechi şi frecîndu-şi ochii cu mîinile.

— Repede, n-am ce zice, îi răspunse Habarnam. Află că e dimineaţă. Ai dormit toată nopticica!

— A! făcu Împestriţatu. Atunci, sigur, nu-i nici o minune. Ei, la revedere, am plecat acasă!

Şi punîndu-şi la spate mîinile cu mănuşile albastre, o apucă spre casă. Rămas numai cu Bumbiţa, Habarnam închise pe dinafară portiera automobilului, care se întoarse singur şi porni înapoitot pe unde venise.

Cei doi îl urmăriră un timp cu privirea, apoi porniră încetişor de-a lungul trotuarului. Erau foarte bucuroşi că s-au întors la ei acasă, în Oraşul Florilor. Ar fi avut poftă să colinde toate străzile, ca să revadă fiecare colţişor. Tot mergînd ei aşa, ajunseră pe malul rîului Castraveţilor. De cînd nu mai fuseseră pe acolo, curpenii de castraveţi crescuseră atît de înalţi, încît printre ei te puteai rătăci întocmai ca într-o pădure.

Habarnam şi Bumbiţa se opriră pe malul abrupt, de unde se vedea minunat şi rîul, şi podul peste rîu, şi pădurea, şi tot Oraşul Florilor. Învăluite în aurul soarelui de dimineaţă, acoperişurile caselor păreau toate colorate în portocaliu.

— Ce frumos e orăşelul nostru! rosti Habarnam admirînd întregul peisaj. Ar fi fost însă mai frumos dacă am fi construit şi noi clădiri înalte ca cele din Oraşul Soarelui.

— Ia te uită ce-şi doreşte dumnealui! rîse Bumbiţa.

— Bine ar fi fost - continuă să viseze Habarnam - dacă am fi avut şi noi parcuri, teatre şi locuri de distracţie, dacă străzile noastre ar fi fost străbătute de autobuze, de taxiuri şi de scăunele atomice.

— Dar piticii din Oraşul Soarelui au muncit ca să-şi facă toate astea. Fără muncă, aşa, de la sine, nu se face nimic.

— Ei - zise Habarnam - parcă noi nu putem munci. Dacă ne-am apuca să muncim cu toţii laolaltă, să vezi cîte am fi în stare să facem. Uite, podul peste rîu am izbutit să-l construim dacă ne-am strîns mai mulţi; dar ia să fi încercat un singur pitic să-l facă, ce ieşea? N-ar fi stricat, bineînţeles, să fi avut bagheta magică. Puteam s-o agităm puţin şi gata: răsărea pe dată un oraş ca cel al Soarelui.

— Vezi, Habarnam, degeaba ai tot umblat, că nici un dram de minte n-ai căpătat. Tu ai să visezi întotdeauna bagheta magică, ca să poţi trăi cumva fără să mişti un deget şi să se facă totul ca prin minune.

În schimb mie mi-a trecut pofta de asemenea vise. La urina urmelor, bagheta magică este o putere uriaşă. Dacă puterea asta cade din întîmplare în mîinile unui pitic nu prea înţelept, ca tine de pildă, toată lumea se alege numai cu pagube. În locul tău mi-aş dori mai curînd, în loc de bagheta magică, oleacă de minte. Cine are destulă înţelepciune n-are nevoie de nici o baghetă magică.

— Dar, Bumbiţa - rosti Habarnam - eu nu mă mai gîndesc la bagheta magică. Credeam că ţie îţi pare rău după ea. De ce mă cerţi?

— Fiindcă vreau să fii bun, răspunse Bumbiţa.

— Cum, şi tu vrei să fiu bun? întrebă Habarnam mirat.

— Sigur, spuse Bumbiţa. Dar cine mai vrea?

— Ei, mai am eu o prietenă, mărturisi Habarnam şi îşi scutură mîna în semn de nepăsare.

— Da? făcu Bumbiţa. Ce prietenă mai ai tu?

— Uite, aşa cam ca tine, explică Habarnam. Şi ea mă ceartă într-una. Zice că ar vrea să mă fac mai bun.

— De mult eşti prieten cu ea?

— De mult.

La acest răspuns, Bumbiţa se bosumflă şi întoarse capul în altă parte.

— Ce rău eşti tu, Habarnam, spuse ea apoi. Ce ascuns! Sîntem prieteni de atîta vreme şi niciodată nu mi-ai vorbit despre o altă prietenă.

N-ai decît să te împrieteneşti cu cine vrei! Am zis eu că sînt împotrivă? Dar de ce nu-mi spui şi mie!

— Ce să-ţi spun? se apără Habarnam. La drept vorbind, mie nu-mi prea convine prietena asta. Ea se ţine de mine.

— Habarnam, nu minţi! îl certă Bumbiţa ameninţîndu-l cu degetul. Spune mai bine cum o cheamă?

— Pe cine?

— Ei, pe prietena ta, se înţelege.

— Aha! Asta vrei să ştii, spuse Habarnam. Află că o cheamă: Conştiinţa.

— Care Conştiinţă? A, conştiinţa ta! Am înţeles, zisei Bumbiţa înveselită şi, punîndu-şi mîinile pe umării lui Habarnam, îl privi drept în ochi.

— Ce caraghios eşti! rosti ea. Caraghios şi bun în acelaşi timp. Tu nici nu-ţi dai seama cît eşti de bun!

— Te înşeli, răspunse Habarnam. Aşa ţi se pare ţie!

— De ce să mi se pară? întrebă Bumbiţa.

— Ei - zise Habarnam stînjenit - se vede că ai prins drag de mine!

— Cum? Eu am prins drag de tine? izbucni Bumbiţa.

— Sigur, şi ce vezi deosebit în asta? spuse Habarnam desfăcîndu-şi larg mîinile.

— Cum ce văd deosebit? Cred că eşti... Dar de atîta revoltă, Bumbiţa nu-şi mai găsi cuvintele şi se mărgini doar să-l ameninţe cu pumnul.

— Între noi, totul s-a terminat! Absolut totul! Aşa să ştii!

Zicînd asta, ea îi întoarse spatele şi o porni în direcţie opusă. De-abia după cîţiva paşi se opri puţin, ca să-l privească încă o dată sfidător.

— Nici nu pot să mă uit la tine! mai zise, apoi se făcu nevăzută.

— Poftim de vezi ce-a ieşit! mormăi Habarnam stingherit. De ce s-o fi supărat aşa?

Şi fiindcă oricum n-ar mai fi putut să dreagă lucrurile, se duse la el acasă.

Aşa s-a terminat călătoria lui Habarnam în Oraşul Soarelui.