Şedeau cu toţii de multă vreme pe bancă, se încălzeau la soare şi se bucurau că le era bine; nici unuia nu-i mai păsa de baghetă, cînd deodată Habarnam tresări.
— Dar nu s-ar putea oare - întrebă el - ca dorinţa cuiva să se împlinească şi fără bagheta magică?
— De ce nu? răspunse văjitorul. Ba se poate dacă acea dorinţă este puternică şi frumoasă.
— A mea este foarte puternică, zise Habarnam. Doresc ca în Oraşul Soarelui toate să fie aşa cum au fost la sosirea noastră. Foicel să devină iarăşi pitic, şi măgarii măgari, iar miliţianul Fluieraş să iasă din spital.
— Ei, nu văd ce ar fi rău în toate astea, zise vrăjitorul. Dorinţa ta este într-adevăr frumoasă şi ţi se va împlini. Dar tu, Bumbiţo , ce-ţi doreşti?
— Eu - răspunse Bumbiţa - am aceeaşi dorinţă ca şi Habarnam. Dacă s-ar putea însă să mai am vreo dorinţă în plus, atunci aş vrea ne întoarcem cît mai repede în Oraşul Florilor. N-aş putea să spun de ce, dar mi s-a făcut tare dor de acasă.
— Şi dorinţa ta va fi împlinită! spuse vrăjitorul. Tu, Împestriţatule, ce doreşti?
— Eu am multe dorinţe, zise Împestriţatu. Trei dintr-o dată.
— O! se minună vrăjitorul. Hai spune-le!
— Mai întîi - începu Împestriţatu - aş vrea tare mult să aflu unde este acum leul căruia Habarnam i-a dat drumul din cuşcă şi dacă n-are să ne mănînce cumva.
— Nu e greu să-ţi împlinesc dorinţa asta, răspunse vrăjitorul. Leul şade mai departe în cuşca lui. Ieri seară, după ce aţi fugit voi, paznicul l-a încuiat la loc. Nici n-a apucat măcar să păşească afară. Poţi fi liniştit. N-are să mănînce pe nimeni.
— Asta-i,bine, spuse Împestriţatu. Pe urmă sînt foarte curios să ştiu ce-au păţit Doagă şi Cubuleţ la miliţie. Noi am fost de faţă cînd i-a luat miliţianul.
— Şi la asta e uşor să-ţi răspund, zise vrăjitorul. Doagă a fost ajutat de miliţian să-şi repare maşina şi pe urmă i s-a dat drumul şi lui, şi lui Cubuleţ, fiindcă nici unul dintre ei n-a făcut nimic rău.
— Mai am o dorinţă, rosti Împestriţatu. Aş vrea să nu mă spăl niciodată şi totuşi să fiu întotdeauna curat.
— Hm! făcu vrăjitorul buimăcit. Aşa dorinţă, dragul meu, e greu de împlinit. Cel puţin, eu n-aş fi în stare. Dar dacăvrei pot să fac altceva! Să te fac să te simţi foarte bine cînd eşti curat. Ce-ai zice dacă de fiecare dată cînd ai uita să te speli, murdăria de pe faţă ţi-ar pişca fălcile, te-ar înţepa ca nişte ace, pînă ai da-ojos, aşa încît de la o vreme nu te-ai mai suferi nici o clipă murdar,ai ajunge chiar să te speli din plăcere. Ţi-ar conveni?
— De minune! spuse Împestriţatu.
— Atunci, totul e în regulă.
Între timp, departe, pe cărare, se iviră trei măgari, adică mai bine zis doi, fiindcă al treilea nu era măgar, ci catîr. Toti trei păşeau unul după altul, lovind uşor din copite. Cozile lor se mişcau sprintene într-o parte şi-ntr-alta, iar urechile şi le legănau blajin. În urma lor venea îngrijitoarea, cu o nuia în mînă.
— Ah, fugarilor, nesăbuiţilor, vagabonzilor, bombănea ea agitînd nuiaua în toate părţile. Unde mi-aţi fost? Prin ce locuri aţi rătăcit atîta? Unde naiba aţi tot hoinărit? numai Pistrui e vinovat de toate astea! Lasă că te cun.osc eu, banditule! Ce te uiţi la mine aşa smerit! Parcă eu nu ştiu cine e capul răutăţilor! Cu siguranţă că tu ai plecat primul, iar Bălţatu şi Zvăpăiatu ţi-au urmat pilda. Fără tine nu le-ar fi trecut prin cap trăsnaia asta, sînt sigură.
Mergînd în urma celorlalţi doi măgari, Pistrui parcă pricepea că despre el este vorba. Poate de aceea lăsase capul în jos şi clipea într-una cu un aer nevinovat.
— Nu mai tot clipi aşa, hoţule, îl certă îngrijitoarea. Te prefaci că n-ai habar de nimic, dar tu le pricepi pe toate, lasă că ştiu eu!... Ei, drăguţilor, v-aţi plimbat de ajuns, acum gata! Ce, credeaţi că o să vi se piardă urma? Degeaba! Prea departe nu puteţi fugi, oricît aţi încerca.
Ajungînd în dreptul ţarcului, îngrijitoarea deschise încetişor portiţa şi duse măgarii dincolo de gard.
— Vezi, Habarnam? Dorinţa ta s-a împlinit. Cei trei măgari s-au întors la locul lor, spuse vrăjitorul. Şi acum să mergem mai departe, poate mai vedem cite ceva.
Cu aceste cuvinte, vrăjitorul se ridică de pe bancă şi păşi spre poarta grădinii zoologice. Habarnam, Bumbiţa şi Împestriţatu se ridicară de asemenea şi se grăbiră să-l urmeze. Cum ieşiră din grădină văzură că pe stradă se adunase multă lume. Ai fi zis că în acea zi, toţi prichindeii din oraş s-au încăpăţînat să iasă în stradă şi că nici un pitic nu a mai rămas acasă. Din toate colţurile se auzea muzică, cîntece, peste tot răsunau glasuri vesele şi hohote de rîs.
Cînd ajunseră la răscruce, drumeţii noştri dădură peste o mulţime de pitici strînşi grămadă în faţa unei case din colţul străzii. Sus, pe acoperiş, stăteau cîţiva prichindei şi prichinduţe, fiecare dintre ei ţinînd în mînă un coş destul de măricel, din care scoteau nişte obiecte şi le aruncau pe rînd peste mulţimea adunată. De-abia cînd se apropiară băgară de seamă că prichindeii aceia trimit în jos o ploaie de mănuşi. Ici cădea o mănuşă albastră, dincolo una albă,roşie, verde sau trandafirie. Piticii adunaţi în stradă prindeau mănuşile din zbor ori le ridicau de pe jos, apoi le îmbrăcau pe mînă şi se apucau să le schimbe între ei, încercînd să capete două de aceeaşi culoare.
— Ce-i asta? întrebă Bumbiţa. De ce îşi aruncă unul altuia mănuşile?
— Astăzi e o zi deosebită, spuse vrăjitorul. Sărbătoarea mănuşilor sau ziua fraţilor de soare, cum i se mai spune. Astăzi se împart în tot oraşul mănuşi. Fiecare pitic prinde cîte două. Dar fiindcă de obicei nu i se nimeresc amîndouă de aceeaşi culoare, caută vreun pitic la care să vadă o mănuşă de culoarea uneia din mănuşile lui şi face schimb. Cei care ajung să schimbe între ei devin fraţi de soare.
— De ce fraţi? întrebă Habarnam mirat.
— Ei, aşa-i obiceiul. Ziua mănuşilor e sărbătorită în fiecare an si, cu fiecare dată, numărul fraţilor de soare creşte. Curînd, toţi piticii din Oraşul Soarelui or să fie fraţi de soare între ei.
La următorul colţ de stradă, vrăjitorul se opri pe neaşteptate din vorbă.
— Priviţi, şopti el apoi.
Habarnam, Bumbiţa şi Împestriţatu rămaseră pe loc. Drept în faţa lor, în mijlocul trotuarului, se aflau un prichindel şi o prichinduţă.
Amîndoi se ţineau strîns de mînă şi, fără să bage în seamă pe nimeni şi nimic din jurul lor, nu-şi mai puteau lua ochii unul de la altul.
— Cine sînt? întrebă Bumbiţa.
— Nu cumva ţi-e greu să ghiceşti? Sînt Foicel şi Buchiţa, răspunse vrăjitorul.
— Ah, acesta-i Foicel, strigă Habarnam. Va să zică e din nou pitic! Da, într-adevăr, îmi amintesc chipul lui!
— Foicel, rosti tocmai atunci Buchiţa. Dragul meu! Sînt foarte bucuroasă că te-ai întors. Mi-a fost tare dor de tine, am şi plîns.
— Lasă, Buchiţa, o linişti Foicel. Gîndeşte-te că de acum încolo o să fim mereu împreună şi n-o să ne mai despărţim niciodată.
— Dar pe unde ai rătăcit pînă acum? Ce-a fost cu tine? Povesteşte-mi! ceru Buchiţa.
— Eu, draga mea, am stat la circ, mărturisi Foicel. Nici nu-ţi închipui ce vesel era acolo, ce interesant! Ziua - repetiţii, antrenamente, seara - reprezentaţii. Şi asta în fiecare zi, chiar duminica.
— În schimb, eu am fost aşa de mîhnită, că numai de circ nu-mi ardea. De ce n-ai dat nici un semn de viaţă? întrebă Buchiţa. Dacă aş fi ştiut că eşti acolo, aş fi alergat numaidecît să te văd.
— Iartă-mă, Buchiţa, dar nu se pu.tea, spuse Foicel. Amf fost măgar, ce să mai lungim vorba.
Între timp, de sus, de pe acoperiş, începură să cadă neîncetat mănuşi, iar piticii grămădiţi în stradă fugeau care mai de care să le ridice. Luaţi de mulţime, Habarnam, Bumbiţa şi Împestriţatu fură cît pe aci să se răstoarne în înghesuială. Cu mare greutate izbutiră să scape nevătămaţi, ba pe deasupra se şi aleseseră cu cîte două mănuşi. Atunci se dădură de o parte, ca să se uite bine la prada lor. Habarnam căpătase o mănuşă cafenie şi una portocalie. Bumbiţa, una galbenă şi alta trandafirie, iar Împestriţatu, una albastră şi alta albă.
— Uite ce prost a ieşit - spuse Bumbiţa - nici măcar între noi nu putem schimba. Toate culorile Sînt diferite. Chiar în clipa aceea veniră spre ei în fugă cîţiva pitici şi, rîzînd zgomotos, se apucară să schimbe mănuşile. Primul luă de la Habarnam mănuşa portocalie şi îi dădu alta verde, al doilea i-o smulse pe cea cafenie şi îi strecură în loc una albastră, care la rîndul ei fu luată de o prichinduţă în schimbul alteia roşii.
— A! se bucură Habarnam. Mi-am făcut dintr-o dată doi fraţi de soare şi o surioară.
Nici Bumbiţa nu rămase mai prejos. Cu ea schimbară doi prichindei, aşa se făcu că în locul mănuşii galbene şi a celei trandafirii rămase cu una verde şi cu alta albastră. Împestriţatu însă era tare mîhnit fiindcă nimeni nu se arăta dornic să schimbe mănuşa cu el.
Pe neaşteptate, Habarnam zări venind spre colţul acela un miliţian cu chipiul nou, strălucitor. Se uită la el cu atenţie şi văzu că miliţianul nu era altul decît preacunoscutul Fluieraş. Atunci deschise gura şi rămase cu ea căscată pînă cînd Fluieraş, care se apropiase de el, prinse a-l măsura din creştet pînă-n tălpi. Deodată i se păru că, mai mult decît la orice, Fluieraş se uită la pantalonii lui galbeni şi, în culmea groazei, fu cît pe-aci s-o ia la goană. Dar în clipa aceea, miliţianul se uită la mîinile sale, în care purta o mănuşă roşie şi alta albă; se apropie apoi de Împestriţatu, îi scoase acestuia mănuşa albă şi îi dădu în schimb pe cea roşie. Fluieraş avea acum ambele mănuşi albe.
Le îmbrăcă încet, fără grabă, le întinse cum trebuie pe fiecare deget, duse mina la cozoroc şi, zîmbind larg spre Împestriţatu, îşi văzu de drum.
— Ei, veoleţi,acum v-aţi încredinţat singuri că toate dorinţele voastre s-au împlinit, spuse vrăjitorul mîngîindu-şi barba lungă. Măgarii s-au întors în grădina zoologică, Foicel a revenit la Buchiţa şi Fluieraş a ieşit din spital. Mai trebuie doar s-o porniţi spre casă.
— Dar cu vînturaticii cum rămîne? întrebă Habarnam. Poate că şi împotriva lor ar trebui să se facă ceva, ca să nu mai necăjească atîta piticii din oraş.
— De asta n-avea grijă, răspunse vrăjitorul. Am scris eu o carte fermecată în care am povestit toate păţaniile voastre. Este o poveste cu mult tîlc. Cum or s-o citească vînturaticii, vor afla că au luat pildă de la nişte măgari ca toţi măgarii Şi or să se ruşineze. Pe urmă să vedeţi cum le piere pofta să se mai schimonosească după nişte măgari.
— Dar dacă se găseşte vreunul care nu învaţă nimic din cartea matale? întrebă Împestriţatu.
— Aşa ceva nu se poate, răspunse vrăjitorul. Piticii învaţă întotdeauna din cărţi, numai nişte măgari ca toţi măgarii n-au ce să înveţe.
Cu aceste cuvinte, discuţia luă sfîrşit şi drumeţii noştri se treziră în piaţa unde se afla staţia de automobile anume făcute pentru cursele afară din oraş.
— Începînd de astăzi, în Oraşul Soarelui a început să funcţioneze o staţie de automobile pentru curse lungi, spuse vrăjitorul. Pînă acum, maşinile circulau numai prin oraş: dar astea de aici te duc oriunde ai poftă.
Vorbind astfel, vrăjitorul se apropie de un taxi, vîri mina în crestătura din spatele radiatorului şi scoase o tăbliţă de carton pe care era desenată harta ţării piticilor. După ce găsi pe ea Oraşul Florilor, însemnă cu creionul calea de la Oraşul Soarelui la cel al Florilor, apoi puse harta la loc.
— Pofţiţi înăuntru! Acum puteţi apăsa pe buton si gata, spuse el. Maşina are să vă ducă la ţintă. Dacă vreţi cumva să vă opriţi în drum, apăsaţi pe acelaşi buton. Dacă doriţi să porniţi din nou iarăşi apăsaţi.
Asta-i tot ce vă rămîne de făcut. Nimic mai simplu.
— E o maşină fermecată, nu-i aşa? întrebă Împestriţatu.
— De loc, răspunse vrăjitorul. Nu-i decît un taxi obişnuit pentru curse lungi. Aţi văzut că am însemnat pe hartă drumul pe care îl aveţi de parcurs. Ei bine, instalaţia electronică care se află în maşină duce exact pe acest drum şi tot ea aduce maşina înapoi după ce vă lasă acasă.
Peste cîteva clipe, Habarnam, Bumbiţa şi Împestriţatu intrară în automobil şi se aşezară unul lîngă altul pe banca moale. Luîndu-şi rămas bun de la ei, vrăjitorul închise uşa maşinii. Apoi Habarnam apăsă pe buton şi automobilul porni. Cei trei întoarseră capul spre vrăjitor. Barba cea lungă a moşului se legăna atît de tare în bătaia vîntului, încît Împestriţatu crezu că se mişcă singură.
— Ia uitaţi-vă, ne face semne cu barba, zise el rîzînd.
— Nu ţi-e ruşine să rîzi de vrăjitor? îl certă Bumbiţa cu asprime unde ai mai pomenit să facă cineva semne cu barba?
Pe urmă, maşina ieşi din piaţa rotundă pe o altă stradă şi vrăjitorul nu se mai zări.