Întîlnirea cu vrăjitorul

junsă la hotel, Bumbiţa începu să regrete că n-a rămas cu Habarnam şi cu Împestriţatu.

— Cine ştie ce poznă or să facă acolo fără mine, cine ştie ce-o să se mai întîmple, îşi spuse ea.

De atîta singurătate, Bumbiţei i se făcu urît. Ca să se mai înveselească puţin deschise televizorul. Dar pe ecran apăru figura gravă, cu ochelari, a unui pitic savant, care ţinu o cuvîntare lungă şi plicticoasă despre vînturatici.

„Parcă altceva n-ar mai găsi să transmită”, gîndi Bumbiţa cu necaz.

După ce închise televizorul, începu să măsoare camera în lung şi-n lat, uitîndu-se mereu la ceas.

— O pornesc înapoi la grădina zoologică, hotărî ea la capătul răbdării, dar în clipa următoare alungă acest gînd. Cum o să pătrund eu acolo noaptea? se întrebă. Peste gard nu pot să sar în nici un caz! Ei lasă, numai să se întoarcă dumnealor! Îi învăţ eu minte să mă pună pe jeratic!

Timpul trecea, dar Habarnam şi Împestriţatu nu se arătau. Bumbiţa nici nu ştiu ce să mai gîndească; tot soiul de grozăvii îi trecură prin minte. Îşi închipui la un moment dat că i-a înhăţat paznicul şi i-a dus la miliţie. Cu fiecare minut, spaima ei creştea. Nu-şi mai găsea locul de tulburare. Se făcu miezul nopţii: orologiul bătu ora douăsprezece.

— Acum e limpede, li s-a întîmplat ceva rău, îşi spuse Bumbiţa şi fu gata S-o pornească spre grădina zoologică.

În clipa aceea însă, Habarnam şi Împestriţatu se iviră pe uşă. Aveau amîndoi părul ciufulit şi ochii de o strălucire sălbatică. Împestriţatu îşi zgîriase tot nasul şi se mînjise mai mult ca de obicei.

— Ce năzbîtie ai mai făcut, Habarnam? îl întîmpină Bumbiţa supărată. Unde aţi stat pînă acum?

— Lasă, Bumbiţo, fii liniştită - răspunse Habarnam - totul are să iasă bine, ai să vezi, dar pînă una-alta nu fi supărată pe mine. I-am dat drumul leului!

— Cărui leu? se sperie Bumbiţa.

— Celui din cuşcă, răspunse Habarnam. Am nimerit din greşeală la el.

— Multe mai trebuie să pătimesc din pricina voastră! strigă Bumbiţa îngrozită. Întîi ai făcut vrăjitorii cu măgarii, acuma te-ai apucat de leu. Cum o să se termine toate astea?

— Tu nu te mai frămînta, Bumbiţo, spuse Habarnam. O să se termine totul cu bine. Mă duc eu mîine dis-de-dimineaţă şi repar totul.

Dimineaţa n-am să mă rătăcesc, fiindcă are să fie lumină. Îndrept eu lucrurile, n-avea grijă!

— Vezi să nu le îndrepţi, zise Bumbiţa. Mai bine te-ai lăsa păgubaş. Şi dacă vrei să ştii, eu sînt chiar bucuroasă că ai rămas fără bagheta magică. Dacă ai avea din nou bagheta, cine ştie, ai dezlănţuiun cutremur pe aici. Mîine plecăm acasă şi gata. Nu mai rămîn aici nici măcar O clipă!

— Şi cu ce-o să pleci, mă rog? întrebă Habarnam. Vezi că eu nu ţi-am povestit încă totul.

— Ce s-a mai întîmplat? făcu Bumbiţa speriată.

— Ni s-a luat automobilul, zise Habarnam.

— Asta mai lipsea! Cum ajungem acum acasă?

— Parcă eu ce spuneam? Avem bagheta, o să avem şi automobilul, n-o avem, nici automobilul n-avem de unde-l căpăta.

A doua zi de dimineaţă, Bumbiţa se sculă devreme, ca de obicei, dar cînd se duse să-l deştepte pe Habarnam văzu patul gol. Împestriţatu mai dormea încă.

— Ce-i asta, Împestriţatule? îl trezi Bumbiţa. Unde e Habarnam?

— Cum? se miră Împestriţatu. Nu-i în patul lui?

— Dacă ar fi fost aici n-aş fi întrebat, răspunse Bumbiţa.

— Atunci s-o fi dus la grădina zoologică, zise Împestriţatu.

— Hai, îmbracă-te - spuse Bumbiţa - mergem şi noi.

— Unde mergem?

— La grădina zoologică, bineînţeles!

— MI-e frică de leu!

— Ei asta-I, leul o fi de mult la el în cuşca! Peste o jumatate de oră, Bumbiţa şi Împestriţatu se aflau la intrarea în gradina zoologica.

Fără să mai stea mult pe gînduri intrară pe poartă şi o porniră înainte pe potecuţă. Împestriţatu se ţinea într-una la spatele Bumbiţei, privind speriat în jur. l se părea la tot pasul că iaca, iaca va apare leul şi se va repezi la el. Amîndoi văzură de departe cuşca cu maimuţe şi pe Habarnam într-un colţ al ei, sprijinit de zăbrele. În cuşcă o zăriră pe îngrijitoare, care mătura podeaua cu mătura.

— Ce faci aici? spuse Bumbiţa apropiindu-se de Habarnam şi bătîndu-l pe umăr.

— Mai încet! zise Habarnam gesticulînd cu amîndouă mîinile. Uite bagheta magică! O vezi? A rămasjos, chiar în locul unde a zvîrlit-o ieri maimuţa. Îngrijitoarea o să dea îndată cu mătura peste ea şi cred că o să o arunce afară din cuşcă. Atunci, noi o s-o luăm şi totul are să fie în ordine.

Între timp, îngrijitoarea termină de măturat în cuşcă, pe urmă adună gunoiul într-o căldare şi ridicînd bagheta o zvîrli tot acolo, peste gunoi.

— Nu-i nimic - o linişti Habarnam pe Bumbiţa - o să ne luăm după ea şi o să vedem unde aruncă gunoiul.

Dar îngrijitoarea nu duse căldarea nicăieri, ci se apucă să măture prin cuştile vecine.

Tot aşa, trecînd dintr-o cuşcă într-alta, strînse pînă la urmă un maldăr de gunoi. De-abia cînd isprăvi toată curăţenia deşertă căldarea într-o ladă din spatele cuştilor, aproape de gard.

Habarnam o pîndi pînă ce văzu că se depărtează, pe urmă se apropie de prietenii lui.

— Voi rămîneţi aci să-mi daţi de ştire dacă vine cineva, le spuse el.

Apoi se apropie în fugă de lada cu gunoi, deschise capacul şi sări înăuntru. Multă vreme, din ladă se auzi un fosăit şi un gîfîit surd, pînă cînd se ivi de sub capac capul lui Habarnam.

— Uite bagheta magică! rosti el zîmbind triumfător. De bucurie, Bumbiţa sări în sus.

— Bravo! spuse ea şi bătu încetişor din palme.

Habarnam sări din ladă şi păşi pe cărare ţinînd bagheta în mînă cu multă grijă.

— Am să o păzesc bine de acum! zise el. N-are să mi-o mai ia nimeni.

În urma lui, păşind unul lîngă altul, Bumbiţa şi Împestriţatu se ţineau strîns de mînă, cu feţele luminate de zîmbet.

— Acum putem să mergem la circ să-l salvăm pe Foicel, spuse Bumbiţa

— Da, într-adevăr! De Foicel am şi uitat, exclamă el. Atunci, la circ cu noi, cît se poate de repede.

Vorbind aşa, Habarnam se întoarse în direcţia porţii şi o apucă spre ieşire atît de iute, încît Bumbiţa şi Împestriţatu de-abia se mai puteau ţine după el. Peste vreo cinci minute se aflau cîteşitrei într-unul din taxiurile acele tărcate şi cu butonase. După ce Habarnam apăsă pe butonul sub care scria „circ”, maşina o porni ca fulgerul prin oraş. Nici nu apucară să arunce o privire înapoia lor, că se şi pomeniră în faţa circului. Arena era ocupată de cîţiva acrobaţi care săreau şi făceau tumbe; se pregăteau, pesemne, pentru reprezentaţia din seara aceea. Tare mult ar fi dorit Habarnam şi Împestriţatu să-i privească, dar Bumbiţa nu le dădu voie.

— Doar n-am venit pentru asta aici, îi certă ea. Ne uităm după aceea !

— Fie, încuviinţă Habarnam.

Trecînd printre şirurile de scaune, intrară prin uşa artiştilor şi se pomeniră în clădirea administraţiei, care nu era altceva decît un fel de grajd lunguieţ, cu ciment pe jos. De-a lungul pereţilor se înşirau nişte cuşti cu tot soiul de animale. Într-una dintre ele se afla un leu.

— Tot peste leu dăm şi aici, zise Împestriţatu speriat. Să ştiţi că iarăşi are să iasă cine ştie ce comedie din toată povestea.

La capătul clădirii se afla un mic grajd. Apropiindu-se de el, drumeţii noştri zăriră înăuntru cîţiva cai şi un măgar al cărui căpăstru era legat de o vergea bătută în perete. Măgarul întoarse capul şi-i aruncă lui Habarnam o privire tristă.

— El este! şopti Habarnam. Îl recunosc!

Fiindu-i frică să nu-şi capete cumva răsplata de la Foicel pentru răul pe care i l-a făcut, Habarnam se depărtă cît putu de mult, aşa ca să poată fugi la nevoie.

— Doresc ca acest măgar să se prefacă în Foicel, şopti el răsucind bagheta.

Dar nici o prefacere nu avu loc. Încercă deci a doua oară.

— Doresc - zise el mai tare - ca acest măgar să se transforme înapoi in Foicel.

Însă nici de data asta nu se petrecu nici o transformare.

— Asta ce-o mai fi? se nelinişti Habarnam. Şi prinse a învîrti bagheta prin aer cît îl ţinură puterile, bolborosind într-una vrăjitoriile lui. Degeaba însă! Măgarul tot măgar rămase, dovedind că nu are de loc poftă să se prefacă în Foicel. Între timp se ivi paznicul circului.

— Ce faceţi aici? întrebă el.

Habarnam se fîstîci şi nu mai ştiu ce să spună.

— Am venit să vedem reprezentaţia, sări atunci Împestriţatu.

— Dar pentru reprezentaţie se vine seara, observă paznicul şi, poftindu-i afară, închise uşa în urma lor.

— Ce-o fi avînd bagheta, şopti Habarnam nedumerit. De ce nu mai vrea să lucreze? Ia s-o mai încerc o dată! Şi o mai încercă zicînd:

— Doresc două porţii de îngheţată!

— Trei porţii, îl corectă Împestriţatu repede.

— Doresc trei porţii de îngheţată, spuse Habarnam. Dar cu toate că ceru cele trei porţii de cîteva ori în şir, nici măcar o porţie de îngheţată nu vru să apară.

— Ascultă, Habarnam - spuse Împestriţatu - te pomeneşti că asta nu e bagheta ta.

— Cum adică nu-i a mea? se miră Habarnam.

— Păi, a ta era magică, pe cînd asta numai magică nu pare a fi.

— Şi unde-i atunci bagheta magică, după părerea ta?

— Cred că a rămas acolo, în lada cu gunoi.

— Ah, gură cască mai Sînt! ţipă atunci Habarnam apucîndu-se cu mîinile de cap. Haideţi înapoi la grădina zoologică!

Nu trecură decît cîteva minute şi neîntrecuţii noştri meşteri în peripeţii păşeau din nou pe aleile grădinii zoologice. Cum se văzu în faţa lăzii cu gunoi, Habarnam se repezi la ea ca un tigru, o răsturnă cu susul în jos şi deşertă la pămînt tot ce era înăuntru. Pe urmă se apucară toţi trei să scormonească în grămadă, dar nici unul din ei nu găsi bagheta.

— Vezi, n-a mai rămas nici o altă baghetă. Înseamnă că tot asta este cea magică, îi spuse Habarnam lui Împestriţatu.

Apoi părăsi mormanul de gunoi, se aşeză pe o bancă şi tot răsucind bagheta prin aer, bodogăni acolo ceva ca pentru sine.

— Ia dă-mi să încerc şi eu ceru Împestriţatu, care, aşezîndu-se alături, luă bagheta din mîna lui Habarnam şi prinse a o răsuci: Vreau o felie de pîine cu dulceaţă !... Vreau îngheţată ! Vreau tăiţei cu unt...! Masă, întinde-te!... porunci el. Ei, comedie ca asta!

Fiindcă nici una din dorinţe nu i se împlini, Împestriţatu îi înapoie lui Habarnam bagheta zicînd:

— Pesemne că te-a înşelat vrăjitorul. Ţi-a dat o baghetă cu care numai avea ce face. A ieşit din ea toată vrăjitoria.

— Aşa o fi, bombăni Habarnam. Tare aş vrea să-l mai întîlnesc pe vrăjitorul acela. I-aş arăta eu lui să înşele piticii şi să le dea baghete magice de proastă calitate!

Habarnam se întristă foarte mult, dar Împestriţatu nu fu în stare să se lase pradă amărăciunii. Poate că asta se întîmpla nu din vina lui ci mai curînd din pricina soarelui, care tocmai în acele clipe urca sus, sus de tot şi încălzea de acolo cu razele lui locul de pe băncuţa unde şedeau cîteşitrei călătorii noştri. Cuprins de căldura soarelui, Împestriţatu simţi că nu este chiar atît de rău să trăieşti pe lume. Atunci el zimbi fără voie şi-i spuse lui Habarnam.

— Lasă, Habarnam, de ce să te necăjeşti atît? Încă nu-i totul pierdut. La urma urmelor putem mînca şi la restaurant.

— Nu, Împestriţatule, răspunse Habarnam. Cu toate astea e nedrept să mi se întîmple aşa ceva. Spune şi tu la ce am mai făcut atunci fapte bune? Fiindcă trei am făcut băgă de seamă! Toate la rînd ! Fără nici un fel de interes!

Cum vorbeau ei aşa, departe, pe cărare, se ivi un drumeţ bătrîn.. Moşul purta o mantie de un albastru închis, presărată cu steluţe aurii strălucind în soare şi cu semilune de argint. În picioare avea imineii roşii cu vîrfurile lungi ridicate mult în sus. Păşea neobişnuit de repede şi de uşor, încît nimeni nu băgă de seamă cînd ajunse lîngă băncuţă şi cînd se aşeză lîngă Habarnam. Un timp stătu aşa tăcut, Sprijinindu-se cu o mînă în baston şi privind pieziş spre Habarnam, care îşi urma discuţia lui cu Împestriţatu.

Deodată, Habarnam simţi că mai este cineva lîngă el. Întorcînd încet capul văzu că alături şade un bătrînel scund cu mustăţi lungi, cărunte şi cu barba lungă, lungă şi albă ca a lui Moş Gerilă. Chipul lui îi păru cunoscut. Privind în jos zări în picioarele moşneagului imineii roşii cu catarame aurii în formă de semilună şi cu vîrfurile lungi ridicate în sus.

— A! Dar matale eşti vrăjitorul! zise el deodată, recuncscîndu-l pe bătrîn şi sclipind de bucurie. Bună ziua!

— Bună ziua! Bună ziua, prietene! răspunse vrăjitorul cu un zîmbet pe buze. Uite că ne-am întîlnit. Ei, hai, spune, de ce voiai să mă vezi atît de mult?

— Am zis eu asta? întrebă Habarnam.

— Sigur! rosti vrăjitorul. Ai spus aşa: „Tare aş vrea să-l întîlnesc pe vrăjitorul acela. I-aş arăta eu lui...” Ei, ce mi-ai arăta?

Lui Habarnam i se făcu grozav de ruşine; îşi lăsă capul în jos şi nici nu îndrăzni să se uite în ochii vrăjitorului.

— Bagheta magică! Asta am vrut să-ţi arăt, bîigui el în cele din urmă. Nu ştiu din ce pricină s-a stricat şi nu mai vrea să îndeplinească nici o dorinţă.

— Ah! făcu bătrînul luînd bagheta din mîna lui Habarnam. Despre ea este vorba! Da, da, văd că s-a stricat. S-a stricat de tot, prietene!

Pentru totdeauna! Iac-aşa! Ţi-am spus doar că îndată ce faci trei fapte rele, bagheta magică îşi pierde toată puterea.

— Cînd mi-ai zis asta? se miră Habarnam. A, da, acum îmi amintesc! Uitasem cu totul! Dar ce, eu am făcut trei fapte rele?

— N-ai făcut trei, ai făcut treizeci şi trei, spuse Bumbiţa supărată.

— Cum de nu mai ţin minte nici una din ele? întrebă Habarnam.

— Se cuvine atunci să ţi le amintesc eu, rosti vrăjitorul. L-ai prefăcut ori nu pe Foicel în măgar? Sau asta tu crezi că e faptă bună?

— Nu, dar m-am necăjit destul pentru ea, zise Habarnam.

— Te-ai necăjit sau nu, n-are importanţă. Totul este că ai greşit. Pe urmă i-ai prefăcut pe cei trei măgari în pitici.

— De unde să ştiu eu ce are să iasă din asta? spuse Habarnam.

— Dacă n-ai ştiut, nu trebuia s-o faci, spuse vrăjitorul. Nimic nu este bine să facem pe negîndite. Din pricina nechibzuinţei tale au suferit mulţi.

Ei, şi în al treilea rînd ai supărat maimuţa din cuşcă. Nici asta nu-i o faptă bună.

— Adevărat, recunoscu Habarnam cu amărăciune, dînd din mînă a plictiseală. Uite-aşa păţesc eu întotdeauna. E de ajuns să calc o dată greşit, că pe urmă totul îmi merge anapoda.

De necaz, lui Habarnam îi venea să izbucnească în plîns.

— Nu plînge, Habarnam, spuse atunci Împestriţatu. Şi fără bagheta magică se poate trăi de minune. Ce nevoie avem de ea? Soarele să lumineze!

— Ah! Ce frumos ai vorbit acum, dragul meu! îi zise vrăjitorul rîzînd din toată inima şi mîngîindu-l pe creştet. Ai dreptate. Soarele ne dă lumină, şi căldură, şi bucurie. Fără razele lui n-ar fi nici flori, nici copaci, nici albastrul cerului, nici iarba înverzită şi nici noi n-am exista. Orice creşte pe pămîntul ăsta îşi trage seva,Se coace ori se usucă la lumina Soarelui. Către soare se îndreaptă fiecare firicel de iarbă. El dă viaţă oricui.

Şi atunci de ce am fi trişti? Soarele să lumineze! Nu-i aşa?

— Sigur că da! rostiră Împestriţatu şi Bunibiţa într-un glas.

— Aşa e! zise şi Habarnam.