Cum a pierdut Habarnam bagheta magică

înd Habarnam şi tovarăşii lui de drum ajunseră la grădina zoologică, era în plină zi. Toată dimineaţa le fusese luată de discuţii şi de plimbarea cu Doagă, după care li se făcu o foame grozavă şi se duseră să prînzească la restaurant. De cum intrară în grădină se hotărîră să-şi înceapă cercetările din locul unde văzuseră pentru prima oară cei trei măgari. Dar iată că de data asta nu zăriră dincolo de gard nici urmă de urecheat. Poarta ţarcului era dată larg în lături. Cu toate acestea, Habarnam sări gărduţul, se apropie de grajd şi privi înăuntru. Degeaba, grajdul se arătă pustiu. Atunci, cei trei se înarmară cu răbdare şi prinseră a cutreiera grădina, cu multă sîrguinţă, în lung şi-n lat, aruncîndu-şi ochii prin toate ungherele. Dădură peste tot felul de animale, numai măgari nu izbutiră să întîlnească. După ce nu le mai rămase nimic de văzut, prietenii noştri se întoarseră la locul de unde porniseră şivăzură pe după gardul ţarcului o prichinduţă cu şorţ alb, care scotea cu mătura gunoiul din grajd.

— Spune, te rog - i se adresă Habarnam - nu cumva ştii matale unde se găseşte pe aici un măgar?

— Ce fel de măgar? întrebă prichinduţa oprindu-se din măturat şi proptindu-se de coada măturii.

— Unul obişnuit, cu copite... răspunse Habarnam.

— A! Unul obişnuit! se miră îngrijitoarea. Dar la ce bun? Măgarul e măgar. Nu văd pentru ce ar putea să vă intereseze.

— Ei, avem noi plăcere să vedem unul, zise Habarnam. Am colindat tot parcul, dar n-am dat peste nici un măgar.

— Hm! făcu îngrijitoarea. Au fost aci trei, nu unul, dar parc-au intrat în pămînt. S-au scornit tot felul de bazaconii pe socoteala lor, dar să nu credeţi nimic. Cică ar fi la mijloc o vrăjitorie sau aşa ceva. Fleacuri! Ce vrăjitorie ar putea fi? Cred că i-au luat ăia, cum le zice, zvăpăiaţii, adică nu zvăpăiaţii, vînturaticii, şi asta-i tot. Nu mai e chip să scapi din ghearele lor. Atîtea năzdrăvănii se fac prin oraş de la o vreme, încît nu m-aş mira să ne pomenim într-o bună zi că şi elefanţii au fost scoşi din cuşcă fără să băgăm de seamă.

— Ei, nici chiar aşa, spuse Habarnam. Cum or să scoată elefanţii?

— Foarte bine! răspunse îngrijitoarea dînd din mînă. Noi am întărit pe aci paza la toate animalele. Fiindcă cine ştie!...Avem fiare de pradă şi reptile înveninate, care stau gata să sfîşie, să rupă în bucăţi pe oricine ar întîlni în cale. Dacă i-ar veni cumva în minte vreunui vînturatic să deschidă cuşca şerpilor? Sîntem doar în plin oraş. Tii!Cîte nu s-ar putea întîmpla.

— Dar unde-i măgarul găsit în stradă? întrebă Habarnam. Am citit odată în ziar despre un măgar fără stăpîn, care s-a rătăcit şi a fost adus aici.

— A! rosti îngrijitoarea zîmbind. Nu aici a fost adus. S-a întîmplat o încurcătură. Cei de la ziar au greşit. În loc să scrie că măgarul a fost dus la circ, au scris că a fost adus la grădina zoologică. La noi însă, nici pomeneală de aşa ceva.

— Înseamnă că măgarul acela se găse-şte acum la circ, nu-i aşa ? întrebă Bumbiţa cu nădejde în glas.

— Nu mai încape îndoială, răspunse îngrijitoarea. L-am văzut chiar eu zilele trecute cînd am fost acolo. Isteţ măgăruş, n-am ce zice! Nu i-ar mai lipsi mult să pară savant.

L-au pus să tragă o trăsurică, ba chiar şi clovnii călăresc pe el. Poate cu vremea or să-l înveţe cîte ceva de-ale acrobaţiei. Mai ştii?

Drumeţii noştri îşi luară rămas bun de la îngrijitoare şi se depărtară de ţarc.

-Tot am aflat ceva! observă Habarnam, strălucind de fericire. Va să zică, Foicel se găseşte la circ. Şi noi care îl căutam degeaba pe-aici! Ei lasă, nu-i nimic. Mergem chiar acum la circ, iar mîine începem să-i căutăm pe cei trei măgari-vînturatici. Am să-i recunosc îndată după nasurile lor mici şi pistruiate.

Tot vorbind aşa, Habarnam se îndrepta spre ieşire împreună cu tovarăşii lui de drum. Trecînd pe lîngă cuşca maimuţelor, se opriră cu toţii ca să le mai vadă o dată. Una dintre ele părea tare nostimă, încît lui Habarnam îi veni ideea să o necăjească puţin. Încercă să-i dea peste bot cu bagheta lui magică, pe care o strecură printre gratii. Maimuţa se supără, clipi o vreme din ochi, apoi apucă bagheta cu laba şi o trase din mîna lui Habarnam, care rămase ca împietrit.

— Ia uitaţi-vă ce mi-a făcut! îngăimă el cu un glas stins.

— Ce-i asta? strigă Bumbiţa. De ce i-ai dat maimuţii bagheta magică?

— Nu i-am dat-o eu, şi-a luat-o singură, răspunse Habarnam dînd desperat din mîini.

— Dacă n-ai fi lovit-o peste bot, nu ţi-ar fi luat-o, îl certă Bumbiţa.

— Lasă, n-avea grijă, o capăt înapoi chiar acum!

Zicînd aşa, Habarnam îşi vîrî mîna printre gratii şi se căzni să-i smulgă maimuţei bagheta magică, dar maimuţa se depărtă de gratii, încît nu mai fu chip s-o atingă.

— Ah, tu, zgripţuroaice! Dă bagheta înapoi îţi spun! mormăi el.

Dar maimuţa nici nu se gîndi să-i împlinească porunca. Se apucă, dimpotrivă, să ţopăie prin cuşcă, fără să lase nici o clipă bagheta din labă. Pe urmă sări drept pe leagănul care atîrna în mijlocul cuştii şi porni să se dea huţa, trăgînd cu coada ochiului la Habarnam, de-ai fi spus că-şi bate joc de el.

— Dă înapoi bagheta, creatură răutăcioasă ce eşti! rosti Habarnam furios. Nu-i nimic! Lasă c-o să se plictisească ea să se tot joace cu bagheta şi o s-o lase jos.

Între timp începu să se însereze. Se auziră fluierăturile paznicului care vestea că se apropie ora cînd se închide grădina. Toţi vizitatorii porniră spre ieşire. Curînd, grădina rămase pustie. Numai Habarnam, Bumbiţa şi Împestriţatu mai stăteau proţap în faţa cuştii cu maimuţe.

Pînă la urmă, maimuţa cea hazlie se plictisi de baghetă şi, zvîrlind-o cît colo, o lăsă să zacă pe podea în cel mai îndepărtat ungher al cuştii.

— Trebuie să găsim un mijloc ca să pătrundem în cuşcă, spuse Habarnam.

De strecurat printre gratii nici nu putea fi vorba, dar uitîndu-se cu băgare de seamă, Habarnam descoperi în peretele cuştii o uşiţă de Sîrmă închisă cu un zăvor.

După ce se uită într-o parte şi-ntr-alta ca să se încredinţeze că nu ei nimeni în jur, sări peste bariera care înconjura cuşca, scoase drugul de fier care ţinea uşiţa şi încercă să tragă zăvorul. Dar treaba asta se dovedi mai grea decît bănuise, fiindcă zăvorul se înţepenise zdravăn şi nu voia nicicum să cedeze. Habarnam îşi sprijini ambele mîini pe zăvor şi trase atît de tare, încît se zgudui toată cuşca. În cele din urmă, zăvorul se mişcă puţin, dar tocmai atunci se ivi paznicul cu măturoiul în mînă.

— Ce meştereşti acolo, drac împieliţat? strigă el. Vrei să dai drumul maimuţelor? Îţi arăt eu ţie!

Speriat. Habarnam se grăbi să sară înapoi peste barieră, dar paznicul izbuti să-l ajungă şi-l apucă de guler.

— Am acolo o baghetă! strigă Habarnam silindu-se să scape din, strînsoare.

— Îţi arăt eu baghetă! zise paznicul împingîndu-l spre poarta parcului. Te duc la miliţie şi vezi tu ce baghetă o să-ţi servească acolo.

Bumbiţa şi Împestriţatu fugiră înainte pe potecă, aruncînd priviri îngrozite spre paznic.

— Pe cuvîntul meu că am acolo o baghetă, zise Habarnam. Mi-a luat-o una dintre maimuţe.

— Cred şi eu că ţi-a luat-o dacă ai vrut s-o necăjeşti. I-ai vîrît bagheta în bot, hai?

Tot vorbind astfel, paznicul îl trase pe Habarnam pînă în stradă, unde începu să se uite în toate părţile, căutînd pesemne un miliţian.

— N-am să mai fac! Pe cuvînt de onoare că n-am să mai fac! se rugă Habarnam.

— Ei, bagă de seamă! spuse paznicul dîndu-i drumul. Hai, du-te acum, dar să nu te mai prind că faci pe vînturaticul pe aici. A doua oară n-ai să scapi aşa uşor!

După ce-l lăsă în pace pe Habarnam, paznicul încuie poarta cu lacătul şi plecă. Chiar în clipa următoare, Bumbiţa şi Împestriţatu fură lîngă prietenul lor.

— De ce nu i-ai spus paznicului că bagheta ta e magică, nu-i ca toate baghetele? întrebă Împestriţatu. Aşa l-ai făcut să creadă că ai scăpat în cuşcă o baghetă obişnuită.

— Îţi dai seama ce vorbeşti? se supără Habarnam. Dacă paznicul ar fi aflat că bagheta este magică ar fi luat-o pentru el. Crezi că s-ar fi gîndit să ne-o dea înapoi? Spuneţi-mi mai bine de ce aţi plecat şi voi de acolo? Trebuia să rămîneţi acolo şi să scoateţi cumva din cuşcă bagheta.

Acum poarta e încuiată. Cum să mai pătrunzi înăuntru?

— Asta mai lipsea, să mă vîr în cuşcă după baghetă! zise Bumbiţa bosumflîndu-se.

— Ei, dacă nu te vîrai tu, ar fi putut să facă asta Împestriţatu, spuse Habarnam.

— Nu, nici eu n-am chef să mă pomenesc în cuşcă, rosti Împestriţatu. Şi la urma urmelor de ce ne mai trebuie bagheta? Aici, şi fără aşa ceva capeţi tot ce-ţi pofteşte inima. Ţi-e foame? Poftim la masă! Vrei cumva la teatru sau la cinema? Poftim, ai şi teatru, şi cinema. Ţi-e poftă să te plimbi cu maşina? Poţi să te plimbi toată ziua pînă ameţeşti. Ba chiar să faci salturi ori să zbori cu automobilul, şi asta ai putea, fără nici un fel de baghetă magică.

— Isteţ mai eşti! se supără Habarnam. Dar ce, nouă ne trebuie bagheta magică ca să ne plimbăm cu maşina? Ai uitat că avem nevoie de ea ca să-l salvăm pe Foicel şi să scăpăm oraşul de vînturatici? Cîtă vreme o să mai sufere lumea din pricina lor?

— A, dacă-i aşa, sigur! încuviinţă Împestriţatu.

— Acum o să stabilim următorul plan, spuse Habarnam. Aşteptăm pină se întunecă de tot şi pe urmă sărim gardul. Pe întuneric o să putem pătrunde în cuşcă fără să ne vadă nimeni.

— Mie mi-ajunge! spuse Bumbiţa. Mă duc la hotel.

— Capitulezi în faţa greutăţilor, cu alte cuvinte! zise Habarnam.

— Da, capitulez, răspunse Bumbiţa cu hotărîre. Eu pe gard nu mă sui!

— Din partea ta, va să zică, aş putea să nu mai fac nimic pentru Foicel, să-l las mai departe măgar, spuse Habarnam.

— Presimt eu că în loc să repari greşeala ai să intri şi de data asta în cine ştie ce încurcătură, din care n-ai să te mai descurci în veci.

Mai bine ar fi fost dacă n-ai fi greşit de la început.

Cu aceste cuvinte, Bumbiţa le întoarse spatele şi se îndreptă spre staţia de autobuz:

— N-are decît să plece, dar tu rămîi, te rog, Împestriţatule, spuse Habarnam. Poţi să-mi fii de folos. Aici, gardul este tare înalt. Ai să mă ajuţi să urc. Sau ştii ce? Hai mai încolo! Poate în altă parte are să fie mai uşor la urcat.

Merseră deci de-a lungul gardului, ocoliră pe după colţ şi se pomeniră într-o străduţă unde gardul parcului se dovedi într-adevăr nu prea înalt.

— Acuma să aşteptăm pînă se întunecă, spuse Habarnam. Se sprijiniră amîndoi de gard şi se puseră pe aşteptat. Cerul devenea de un albastru din ce în ce mai întunecat, pînă cînd pe bolta lui sclipiră stelele.

Undeva, departe, deasupra caselor, se ivi luna rotundă, de un galben roşcat, semănînd cu o portocală enormă.

— E timpul să trec dincolo, spuse Habarnam aruncînd priviri în jur. Hai, ajută-mă!

Împestriţatu se apucă să-şi salte prietenul. Căţărîndu-se pe gard, Habarnam ajunse sus, apoi trecu cu un picior dincolo şi rămase călare.

— Acum treci tu! şopti el întinzînd mîna.

— N-ar fi mai bine să rămîn aici, să te aştept? întrebă Împestriţatu.

— Nu, răspunse Habarnam. Acolo o să am nevoie de tine. Ai să stai de strajă în faţa cuştii, ca să nu mă prindă paznicul.

Neavînd încotro, Împestriţatu se căţără şi el pe gard cu ajutorul lui Habarnam, pe urmă săriră amîndoi de partea cealaltă şi nimeriră drept într-un şanţ a cărui apă secase.

— Aoleu! scînci Împestriţatu. Am alunecat într-o groapă!

— Şşş! făcu Habarnam. Stai liniştit!

O vreme şezură amîndoi în şanţ, ţinîndu-şi suflarea şi trăgînd cu urechea. Dar în jur nu se auzi nici un zgomot.

— E în regulă, spuse Habarnam. Nu ne-a simţit nimeni. Să mergem acum uşurel!

Ieşiră deci din şanţ şi porniră înainte printre tufele de iarbă şi flori.

Habarnam păşea fără zgomot, Strecurîndu-se ca pisicile; în schimb sub picioarele lui Împestriţatu, tot timpul trosnea cîte ceva.

— Mai încet! şoptea Habarnam.

Deodată se auzi un răcnet puternic. Împestriţatu se opri; ba chiar se aşeză pe jos de frică.

— Ce-o fi asta? întrebă el bîlbîindu-se.

Răgetul se repetă mai răsunător.

De spaimă, lui Împestriţatu îi trecu un fior din creştet pînă-n tălpi, ba chiar i se ridică părul măciucă.

— Trebuie să fie leul, ghici Habarnam.

Şi iarăşi se auzi acelaşi răget, dar acum el răsună atît de tare şi atît de sălbatic, încît îţi stîrnea groază în suflet. Îndată după aceea urmă schelălăitul unei fiare, căruia îi răspunse mormăitul alteia; se auzi apoi urletul lupului şi ţipătul ascuţit al unei hiene. Undeva departe măcăia somnoros o răţuşcă, pe cînd sus, pe crengile copacilor, croncăneau nişte ciori. Tărăboiul stîrnit în tot parcul se potoli cu greu, după multă vreme.

În cele din urmă, Împestriţatu îşi veni în fire.

— Ce i-o fi venit leului să ragă? întrebă el.

— Ştiu eu, răspunse Habarnam. I-o fi şi lui foame.

— Dar pe noi n-ar putea să ne mănînce cumva?

— Nu-ţi fie teamă. E doar în cuşcă, îl linişti Habarnam.

— Mie nu mi-e teamă, zise Împestriţatu. Am întrebat numai aşa, ca să ştiu.

Încetul cu încetul se făcu din nou linişte în jur, în schimb luna se ascunse deodată după un nor şi în grădină se lăsă un întuneric adînc.

Doar cărarea se mai ivea albă înaintea lor. Habarnam porni pe cărare. După el păşea Împestriţatu, Silindu-se să nu rămînă în urmă.

— Încotro mergem? întrebă Împestriţatu neliniştit.

— Trebuie să găsim ţarcul măgarilor, fiindcă tot pe acolo e şi cuşca cu maimuţe, răspunse Habarnam.

Curînd, de o parte şi de alta a cărării începură să apară cuştile. În întunericul care domnea, fiarele nu puteau fi văzute, dincolo de gratii, dar lui Împestriţatu i se părea într-una că iaca, iaca are să se strecoare printre vergele o labă înfricoşătoare şi are să i se înfigă în spate cu ghearele. De aceea arunca priviri speriate în jur, căutînd să se ţină cît mai departe de cuşti.

Pînă la urmă ajunseră într-un loc unde cărarea era barată de un gărduţ de sîrmă, după care se afla un bazin.

— Mi se pare că am nimerit nu tocmai acolo unde trebuia, spuse Habarnam.

Dinspre gardul de sîrmă le ajunse la ureche un fel de fosăit leneş, de parcă plescăia, guiţa ori se bălăcea cineva. Poate să fi fost numai plescăitul apei, dacă nu cumva sunetele le scotea vreun hipopotam ori un alt animal asemănător.

Cei doi prieteni o luară puţin înapoi şi cotiră pe o cărare laterală.

— Ce-i asta? bolborosi Habarnam,privind îngrijorat prin întuneric. Nu pot de loc să-mi dau seama unde ne aflăm. Noaptea, toate par cu totul altfel decît ziua.

Rătăciră multă vreme prin grădină, pînă cînd se pomeniră lîngă o cuşcă mare, care i se păru lui Habarnam cunoscută.

— Cred că am ajuns la elefant, spuse el. Înseamnă că sîntem aproape de ţintă.

Cîţiva paşi mai încolo dădură de un gărduleţ nu prea înalt, din plasă de sîrmă, în spatele căruia se afla un grajd.

— Uite şi ţarcul măgarilor, se bucură Habarnam. Totul e în regulă! O luară pe una din cărări şi trecură prin faţa unui şir de cuşti de-a lungul cărora se întindea o barieră de lemn.

Cînd fură lîngă ultima cuşcă, aşezată într-un colţ, Habarnam se opri.

— Asta e! spuse el. Tu, Impestriţatule, rămîi aici şi trage cu ochiul prin jur. Dacă vezi că se apropie careva, fluieră!

— Bine, aprobă Împestriţatu dînd din cap.

Habarnam sări bariera, îşi lipi obrazul de gratii şi prinse a privi în cuşcă, ascultînd cu atenţie.

— Ei, ce vezi acolo? întrebă Împestriţatu.

— Mai taci şi tu! se răsti Habarnam. Nu văd absolut nimic. Aud doar un sforăit. Pesemne că maimuţa sforăie aşa... Fie ce-o fi... intru.

Zis şi făcut: dibui în întuneric uşiţa, dădu la o parte drugul de fier şi începu să tragă zăvorul. De data asta, zăvorul cedă repede.

Odată uşiţa deschisă, Habarnam trase de ea şi o făcu să scîrţîie.

— Uf! Mai şi scîrţîi! şopti el furios, ameninţînd uşiţa cu pumnul. O vreme stătu pe loc, ascultînd cu luare-aminte, dar după ce se încredinţă că nu vine nimeni, intră încetişor înăuntru şi, lăsîndu-se în patru labe, începu să pipăie pe jos cu palmele. Pătrunse tot mai adînc, pînă ajunse la peretele din fund al cuştii, apoi coti spre cealaltă parte. Deodată auzi un mormăit surd. De groază, Habarnam rămase ca împietrit, aşa cum se afla acolo, jos, în cuşcă. Cîteva clipe privi în jur, silindu-se să desluşească ceva în întuneric. Ca prin ceaţă i se ivi în faţa ochilor o făptură mare şi neagră. Tocmai atunci luna apăru dintre nori şi luminînd cuşca făcu să se vadă limpede că făptura cea uriaşă nu era altceva decît un leu.

Ridicîndu-şi capul lui zbîrlit, leul clipi leneş şi se uită ţintă spre Habarnam, care, înainte de a apuca măcar să se sperie cum trebuie făcu cale-ntoarsă, o luă, mai bine-zis, de-a-ndăratelea în patru labe, cît putu de iute. Fără să-şi ia nicio clipă ochii de la leu, Habarnam se înălţă apoi în picioare, gata să sară. Dar leul se ridică în două labe şi porni spre el gîfîind. Atunci, Habarnam goni prin cuşcă pînă în dreptul uşiţii, care rămăsese deschisă, iar de acolo zbură fulgerător în jos, parcă l-ar fi purtat vîntul. O singură vorbă izbuti să îngîne trecînd pe lîngă Impestriţatu: „leul”, şi o luă la goană fără să privească înapoi.

Inima lui Împestriţatu se făcu cît un purice. Buimăcit de spaimă, se azvîrli pe urmele lui Habarnam. Aşa alergară împreună, fără să se uite măcar unde calcă, pînă cînd ajunseră în faţa gardului de la intrare. Cît ai clipi, Habarnam se căţără pe gard. Împestriţatu urcă după el şi-l apucă de pantaloni. Atunci lui Habarnam i se păru că îl trage leul şi se smulse din toate puterile. Pe neaşteptate, scîndura de la gard în care îşi proptise mîinile se rupse. Cu scîndură cu tot, Habarnam alunecă drept în capul lui Împestriţatu şi amîndoi se rostogoliră la pămînt. De prin apropiere le ajunseră la ureche nişte ţipete şi fluieratul paznicilor.

Aruncînd scîndura din mînă, Habarnam se strecură afară prin deschizătura rămasă în gard. Împestriţatu îl urmă îndată. O luară amîndoi la goană pe trotuar. Unul în faţă, celălalt în spate, ca o umbră. Împestriţatu răsufla din greu şi gîfîia într-una, încît Habarnam crezu toată vremea că leul gîfîie atît de groaznic pe urmele lui.