Întîlnire cu vechii prieteni

n noaptea aceea, Habarnam nu putu multă vreme să adoarmă.

Conştiinţa prinse a-l chinui iarăşi.

„Nu-s vinovat că a ieşit aşa, se apără el, răsucindu-se în aşternut cînd pe o parte, cînd pe alta. De unde să ştiu că are să se încurce atît de rău lucrurile?”

„Cum de unde să ştii? Trebuia să ştii. Eu de ce le ştiu pe toate?” stăruia conştiinţa.

„Asta-i bună! Păi, tu eşti tu şi eu sînt eu ! Ai uitat că mie mi se spune Habarnam?”

„Lasă! Nu fi şiret, rosti conştiinţa pe un ton batjocoritor. Pricepi tu totul cît se poate de bine, dar vrei să faci pe prostul, pe cel care habar n-are”.

„Ba nu fac de loc pe prostul. De ce aş face, mă rog, pe prostul?” „Ştii tu de ce. Pentru că unui prost nu-i poţi cere prea multe. Te prefaci că habar n-ai, ca să ţi se ierte totul. Nu, nu, frăţioare, pe mine n-o să mă poţi trage pe sfoară! Te cunosc prea bine şi ştiu că nu eşti prost!”

„Ba Sînt!” susţinea cu încăpăţinare Habarnam.

„Nu-i adevărat! Sînt sigură că nici tu nu crezi ce spui. Pot să zic că eşti, în orice caz, mai deştept decît pari. Te-am ghicit eu de mult, degeaba încerci să mă înşeli, oricum nu te-aş crede.”

„Bine, fie! recunoscu Habarnam pierzîndu-şi răbdarea. Lasă-mă să dorm. Mîine am să repar totul.”

„Aşa, aşa, să repari, drăguţule! aprobă conştiinţa pe un ton mult mai blînd. Singur vezi cît de rău au ieşit toate. Din pricina ta pătimesc atîţia pitici...”

„Ei gata, lasă, zise Habarnam. Dacă am spus că repar, repar eu, n-avea grijă! Curînd are să fie iarăşi cum a fost.”

Conştiinţa fu încredinţată că l-a scuturat cum se cuvine pe Habarnam şi tăcu.

În dimineaţa următoare, Bumbiţa se trezi din somn prima, apoi îi deşteptă şi pe ceilalţi doi.

— Sculaţi-vă mai repede! strigă ea. E timpul să mergem la grădina zoologică.

Habarnam se îmbrăcă iute şi se duse să se spele. Împestriţatu însă îşi trecu multă vreme cu îmbrăcatul, ca să scape cumva de spălat. Bumbiţa ghici manevrele lui şi îl trimise fără vorbă la baie.

În cele din urmă fură cu toţii gata şi se pregătiră să pornească, cînd auziră un ciocănit în uşă şi, pe neaşteptate, intră un pitic care nu era altcineva decît Cubuleţ. Vechiul lor prieten purta pe cap un fel de caschetă tare hazlie, din material plastic de culoare albastră, din care se avîntau în sus două corniţe legate între ele printr-o sîrmă în spirală. La urechi avea căşti de radio şi la gît un fel de cutiuţă metalică cu o pîlnie. O altă cutiuţă asemănătoare îi atîrna pe spate.

Habarnam, Bumbiţa şi Împestriţatu se bucurară mult de vizita lui Cubuleţ şi se grăbiră să-l întrebe de ce n-a mai dat pe la ei atîtă vreme.

Atunci Cubuleţ le spuse că într-o zi, nu mult după ce i-a văzut ultima oară, pe cînd traversa o stradă, a fost udat cu apă rece,din care pricină arăcit şi s-a îmbolnăvit. De atunci a fost nevoit stea o vreme la, pat, acum însă e complet sănătos şi are voie iasă din casă.

— Dar de ce ţi-ai pus cascheta ceea cu corniţe cutiuţele celea? întrebă Habarnam.

— E o invenţie nouă, explică Cubuleţ. Se numeşte radiolocator perfecţionat pentru apărarea pietonilor sau, pe scurt, R.P.A.P. Acum, fiecare pitic din oraş trebuie să-şi aibă R.P.A.P.-ul lui, care să-l ferească de vînturatici.

— Şi cum funcţionează R.P.A.P.-ul? se interesă Habarnam.

— Foarte simplu, răspunse Cubuleţ. Aci, în faţă, deasupra cutiuţei, se află, după cum vedeţi, un amplificator. În timpul mersului, amplificatorul emite unde radio. Dacă în faţă apare vreun obstacol, ca de pildă o frînghie sau o sirmă întinsă de-a latul trotuarului, undele vibrează şi se întorc înapoi; aici sînt recepţionate de antena în spirală pe care o vedeţi pe caschetă, între cele două corniţe, şi se transformă în vibraţii electrice. Vibraţiile electrice ajung în căşti, unde devin, la rîndul lor, semnale sonore. Foarte comod, nu-i aşa? Vă daţi seama! De îndată ce apare un obstacol în faţa ta, ai şi auzit semnalul de alarmă. Mai ales noaptea îţi este de folos radiolocatorul, fiindcă pe întuneric e greu să observi frînghia întinsă de-a latul trotuarului sau alt obstacol.

— Dar amplificatorul de pe spate la ce foloseşte? întrebă Habarnam.

— Cum la ce? exclamă Cubuleţ. Aş putea spune că acesta are rolul cel mai important. El emite radiosemnale în spatele pietonului. Cum îi vine chef unui vînturatic să te urmărească ca să-ţi dea, să zicem, un bobîrnac sau o palmă pe la spate ori să-ţi toarne apă în cap, ai şi auzit semnalul.

Încearcă dacă nu crezi!

Fără să stea prea mult pe gînduri, Cubuleţ îşi scoase aparatul şi i-l potrivi lui Habarnam. Se dădu pe urmă pu.ţin deoparte şi întinse o mînă spre amplificatorul din faţă.

— Să zicem că în clipa asta îţi apare în cale un obstacol, rosti el. Ce auzi?

— Aud aşa ceva ca un ţipăt, răspunse Habarnam.

— Exact, aprobă Cubuleţ. Sînt semnalele sonore de înaltă frecvenţă: Bi, bi, bi! Şi acum să mă furişez pe la spatele dumitale: Ce auzi?

— Ia te uită! se minună Habarnam. Iarăşi ţipă, dar parcă puţin mai gros: Bu, bu, bu!

— Întocmai! aprobă Cubuleţ. De data asta ai auzit semnalele sonore joase. S-au făcut două feluri de semnale, ca să se ştie de unde vine pericolul: din faţă ori din spate. Dacă auzi: Bi, bi, bi ! vei fi atent la ce se petrece în faţă, dacă însă auzi: Bu, bu, bu! trebuie să întorci capul cît poţi de iute.

De la Habarnam, aparatul trecu la Bumbiţa, fiindcă se arătă şi ea curioasă să vadă cum funcţionează; pe urmă îl încercă Împestriţatu, care ascultă multă vreme şi plin de încordare semnalele.

— Ei şi! zise el în cele din urmă. Celmare scofală dacă ţipă. De ţipat pot să ţip şi eu. Un singur lucru mă miră: cum de ştie să facă o dată Bi, bi, bi! şi apoi Bu, bu, bu!

— Dar e foarte simplu, spuse Cubuleţ şi se apucă să explice totul de la început.

Între timp se auziră din nou bătăi în uşa care se deschise şi în prag apărură două făpturi rotofeie, grozav de ciudate. Amîndouă aveau nişte paltoane largi, în formă de butoi, cu mînecile atîrnînd ţepene, şi purtau pe cap cîte o căciulă verzuie, rotunjită ca la scafandri.

Uitîndu-se cu atenţie la noii veniţi cu înfăţişare atît de stranie, Habarnam îi recunoscu pe Aţişoara şi Caracudă.

— A! Caracudă şi Aţişoara, voi sînteţi! se bucură Habarnam. Dar ce fel de îmbrăcăminte-i asta?

— Sînt noile paltoane cauciucate pneumatice, dacă pot să le numesc aşa, şi tot atît de noile căciuli de cauciuc pneumatice, pe care le-a pus în vînzare fabrica noastră. Ia asta şi încearcă să mă loveşti, scuză-mi te rog expresia, în cap, spuse Caracudă întinzîndu-i lui Habarnam băţul pe care îl ţinea în mînă.

— De ce trebuie să te lovesc? se miră Habarnam.

— Loveşte-mă, loveşte-mă, stărui Caracudă. N-avea teamă!

Habarnam ridică nedumerit din umeri, apucă băţul şi-l lovi încetişor pe Caracudă drept în creştet.

— Dă mai zdravăn! Mai tare! Din toate puterile, cu elan, dacă pot să mă exprim aşa! strigă Caracudă.

Atunci, Habarnam îşi făcu vînt şi îl izbi cît putu de tare. Băţul sări însă înapoi, ca de pe un cauciuc de automobil, bine umflat.

— Ei, vezi? Pe mine nu mă doare de loc! strigă Caracudă prăpădindu-se de rîs. Acum dă-mi una peste spate.

Habarnam îl ascultă.

— Poftim, parcă nici nu m-ai atinge! Dacă vrei, pot chiar să cad fără să mă lovesc, zise Caracudă triumfător şi se trînti cu putere la pămînt, dar sări îndată în sus ca o minge elastică.

— La ce-ţi serveşte asta? întrebă Habarnam mirat.

— Parcă nu ghiceşti la ce! răspunse Caracudă. Mă apără de vînturatici. N-are decît să-mi dea oricine ghionturi ori pumni în ceafă cît pofteşte, că nu-mi pasă!

— Dar nu e de loc frumos să mergi cu un astfel de palton cu o asemenea căciulă, spuse Bumbiţa.

— Nu-i frumos fiindcă nu se poartă - zise Caracudă - ia să vină, scuzaţi-mi expresia, la modă, să vedeţi atunci ce frumoase or să le găsească cu toţii. Să ştiţi, de altfel, că se şi găsesc pe la mai toate magazinele din oraş paltoane şi pălării din astea.

— La magazine or fi - spuse Bumbiţa - dar pe stradă n-am întîlnit încă pe nimeni cu îmbrăcăminte aşa urîtă.

— Nu-i nimic, ai să întîlneşti! o asigură Aţişoara. Crezi că degeaba ne-a pus Aculiţa să ieşim în oraş cu paltoaneleşi cu căciulile astea? Astăzi le îmbrăcăm noi, iarmîine piticii or să se înghesuie pe la magazine să le cumpere.

— E un sistem de-al nostru pe care îl folosim de cîte ori scoatem cîte un nou model de îmbrăcăminte, necunoscut încă, zise Caracudă şi în clipa următoare se şi duse, împreună cu Aţişoara, să cutreiere străzile oraşului.

— Uite unde am ajuns din pricina vînturaticilor, rosti Cubuleţ după plecarea lor. Eu găsesc că tot mai bine este să porţi radiolocatorul. În orice caz arată mai elegant decît paltoanele acelea grosolane.

Chiar atunci se auziră nişte bătăi în uşă şi pe dată se ivi în cameră inginerul Doagă. Cîteşipatru scoaseră o exclamaţie de spaimă cînd îl zăriră. Avea tot capul bandajat. Coatele şi genunchii îi erau de asemenea învelite în feşe, iar la ceafă şi la bărbie se vedea cîte un plasture.

— Ce s-a întîmplat cu dumneata? întrebă Bumbiţa speriată. Ai păţit vreun accident de automobil?

— Da, adică nu, adică mai bine-zis da, răspunse Doagă, legănîndu-se de nerăbdare cînd pe un picior, cînd pe altul. Acum câteva nopţi s-a găsit un vînturatic care să deşurubeze, înţelegeţi dumneavoastră, unul din călcîiele elastice ale automobilului meu. Dimineaţa nu am băgat de seamă comedia asta; m-am instalat la volan şi am pornit. Dar la un moment dat, cînd maşina a luat o viteză uriaşă, am fost nevoit să fac un salt. Nu s-ar fi întîmplat cu siguranţă nimic dacă toate cele patru călcîie cu arc ar fi fost la locul lor. Cum însă unul dintre ele lipsea, colţul cela S-a dovedit mai slab la izbitură, maşina s-a răsturnat în aer, iar eu am zburat din ea drept în mijlocul trotuarului. A fost îngrozitor! Uitaţi-vă, mi-am spart capul, mi-am julit coatele, genunchii şi bărbia...

— De cîte nu sînt în stare vînturaticii ăştia! spuse Cubuleţ mişcat de această păţanie. Pe mine m-au stropit cu apă, lui i-au deşurubat cizma cu arc de la maşină.

— Nu există scăpare din ghearele lor şi gata! continuă să se plîngă Doagă. Înainte puteai să laşi maşina în stradă fără nici o grijă. Acum însă e de ajuns să întorci puţin capul, că ţi-o şi deşurubează te miri pe unde, dacă nu cumva ţi-o umflă cu totul.

— Cum adică ţi-o umflă? întrebă Habarnam nedumerit.

— Foarte simplu, răspunse Doagă. Se urcă în ea şi pe-aci ţi-e drumul! Nişte fiare,nu altceva! Eu aş aresta toţi vînturaticii. Cum aş vedea pe unul cu pantaloni galbeni, l-aş vîrî îndată la „răcoare” şi nu l-aş lăsa să iasă de acolo pînă n-aş vedea că s-a cuminţit.

— Nu merge chiar aşa! se împotrivă Cubuleţ. Uite, şi Habarnam al nostru are pantaloni galbeni. Ce-ai zice să-l arestăm pentru asta?

— Ei - spuse inginerul Doagă - pantalonii lui Habarnam sînt galbeni în toată regula şi de o croială obişnuită, nu galben-verzui şi largi ca ai vînturaticilor.

— Fleacuri, rosti Cubuleţ, dînd dispreţuitor din. mînă. Orice pitic are voie să poarte pantaloni galbeni sau verzui. Din asta nu devine nimeni vînturatic. Cineva poate purta haine obişnuite, dar poate face pe ascuns cine ştie ce năzbîtii, sau dacă nu face năzbîtii, poate să mintă, să înşele, să făgăduiască cîte-n lună şi-n soare şi calce făgăduiala. Iaca, de pildă, eu le-am promis de atîtă timp Bumbiţei, lui Habarnam şi lui Împestriţatu că am să le arăt casele arhitectului Pepenaş, dar nici pină acum nu m-am ţinut de promisiune. Asta înseamnă că sînt şi eu vînturatic, deşi pantaloni galbeni nu port.

Cubuleţ şi Doagă se apucară să discute cu aprindere despre cine poate şi cine nu poate fi socotit vînturatic.

— N-are rost să vă certaţi atîta, fraţilor - le spuse Habarnam - fiindcă oricum vînturaticii or să dispară mai repede decît credeţi.

— Cum adică or să dispară? se minună inginerul Doagă.

— Foarte simplu, răspunse Habarnam. Curînd are să fie totul ca mai-nainte. O să vedeţi!

— A! exclamă Doagă dînd a lehamite din mînă. Dumneata ai citit, pesemne, articolul profesorului Gîză. Fleacuri! Niciodată n-am să cred că măgarii se pot preface în pitici. N-a ajuns încă ştiinţa pînă acolo...

Bine că mi-am adus aminte de ştiinţă. Să ştiţi că vă iau chiar acum cu mine în orăşelul descoperirilor ştiinţifice. O să vă fac cunoştinţă acolo cu două prichindele savante: Cerceluşa şi Scrumbiuţa,. Cerceluşa este vestita noastră profesoară de cosmografie, care a născocit soarele de iarnă. Ne-a făcut, înţelegeţi dumneavoastră, un al doilea soare, pe care o să-l înălţăm pe cer iarna, în aşa fel ca să ne fie cald întotdeauna.

— Dar cum arată soarele cel nou? se interesă Habarnam.

— Despre asta are să vorbească Cerceluşa, spuse inginerul Doagă. În ceea ce o priveşte pe Scrumbiuţa, pot să vă spun că a inventat o rachetă cu care se pregăteşte să zboare în Lună. Racheta e aproape gata, o s-o vedeţi. Şi dacă o să-i fiţi pe plac Scrumbiuţei, are să vă ducă o dată cu ea în Lună.

— Asta mai lipsea! se revoltă Cubuleţ. Ei, uite, să ştii că azi n-a să-i iei nicăieri. Or să meargă cu mine pe strada Creaţiei, ca să le arăt casele lui Pepenaş. De cînd le-am făgăduit!

— Grozavă nevoie mai au de Pepenaş al tău, zise Doagă. Pe ei îi interesează ştiinţa, nu Pepenaşul tău.

— Vă certaţi degeaba, spuse Bumbiţa. Nu putem merge nici cu unul, nici cu celălalt. Astăzi trebuie să ne ducem la grădina zoologică.

— Uite ce bine S-a nimerit, zise Cubuleţ. Mergem întîi să vedem casele, pe urmă vizitaţi grădina; este chiar alături. Haideţi, vă rog - îi imploră el- mi-aţi promis doar.

— Ce să facem acum! E adevărat că am promis, spuse Bumbiţa. Ne ducem, dacă zici că-i alături de grădină.

— Alături! Chiar alături! N-aveţi de ce să vă îndoiţi, îi asigură Doagă sărind de pe scaun. Atunci mergem cu toţii! Vă iau cu maşina mea.

Peste cîteva minute, cînd fură în stradă, lîngă maşină, Împestriţatu aruncă o privire piezişă spre bandajele lui Doagă.

— Nu face să ne urcăm în automobilul ăsta, spuse el. Sare toată vremea de zici că-i purice: are să ne arunce cît colo şi n-am poftă să mă pomenesc bandajat din creştet pînă-n tălpi, ca un vierme de mătase.

— Fii pe pace - spuse Doagă - maşina mea nu mai poate sări.

De vreme ce mi-au deşurubat o cizmă cu arc, a trebuit să mă lipsesc şi de celelalte trei.

Împestriţatu se mai linişti; îşi spuse însă că nu strică să fie, oricum, prevăzător, încît se aşeză la spate, lîngă Habarnam şi Bumbiţa, lăsîndu-i lui Cubuleţ locul din faţă, alături de inginer.

După obiceiul lui, Doagă băgă dintr-o dată maşina în viteza a patra şi maşina porni atît de iute, încît călătorilor noştri li se tăie răsuflarea.

Din cauza vitezei, totul juca în faţa ochilor lui Cubuleţ şi el nu băgă, multă vreme, de seamă că maşina n-a luat-o pe unde fusese vorba. Treptat însă, el începu să distingă unde se află şi, privind cînd în dreapta, cînd în stînga, zise:

— Ascultă, Doagă, unde ne duci?

— Cum unde? răspunse inginerul. Acolo unde trebuie să mergem.

— Şi unde trebuie să mergem, după părerea ta?

— În orăşelul descoperirilor ştiinţifice.

— Ce? strigă Cubuleţ. Asta e curată obrăznicie! Ne-am înţeles doar să ne duci în strada Creaţiei. Ia-o chiar în clipa asta înapoi!

— Prea tîrziu, zise Doagă. Am şi ajuns!

— Ia-o înapoi îţi spun! se răsti Cubuleţ şi, apucînd volanul, vru să vireze.

Doagă se împotrivi. Atunci automobilul începu să descrie zigzaguri prin mijlocul drumului, pe urină zbură pe trotuar şi fu cît pe-aci să nimerească drept în chioşcul cu ziare, dacă în ultima clipă Doagă n-ar fi izbutit să frîneze.

Oprirea fu atît de bruscă, încît nu lipsi mult să-şi rupă cîteşicinci nasurile. Un timp, cei doi de la volan se uitară buimăciţi unul la altul, pe urmă Cubuleţ lăsă volanul din mînă.

— Iartă-mă, Doagă! spuse el. N-am făcut bine că am înhăţat volanul. Puteam să ne spargem capetele.

— Nu - protestă Doagă - eu trebuie să-ţi cer iertare. Iertaţi-mă şi voi, fraţilor. Am vrut să umblu cu şiretlicuri ca să vă duc acolo unde îmi intrase mie în cap. Tare mult aş fi vrut să vă arăt orăşelul descoperirilor ştiinţifice.

— Ei, lasă, îl linişti Habarnam. N-o să ne certăm acuma pentru asta. Ia-o frumuşel înapoi şi gata.

Doagă se supuse, dădu iar drumul la motor, întoarse maşina şi o apucă în direcţia opusă. De ruşine, stătea cu capul plecat, ofta amar.

Cînd îl văzu aşa, lui Habarnam i se făcu milă şi se gîndi să găsească un mijloc ca să-i risipească gîndurile negre.

— Ar fi interesant de ştiut - începu el - cu ce merge maşina matale; e din cele cu sifon sau te pomeneşti că e acţionată de energie atomică?

— N-are nici sifon şi nu e acţionată nici cu energie atomică, ci cu biomaterial plastic, răspunse Doagă.

— Biomaterial plastic? Asta ce-o mai fi? se miră Habarnam.

— Biomaterialul plastic e întocmai unui ţesut viu, prinse a explica Doagă. De fapt - zise el - nu-i viu, dar cum îl prefaci într-o vergea prin care treci curent electric, vergeaua începe dintr-o dată să devină mai scurtă, să se contracte întocmai unui muşchi. Dacă vă interesează pot să vă arăt.

— Sigur, spuse Habarnam. Ne interesează chiar foarte mult!

Fără să mai stea pe gînduri, Doagă opri automobilul, luă un fel de cleşte, desfăcu cu el cîteva şuruburi, pe urmă ceru ajutorul lui Cubuleţ ca să apuce carcasa şi să o ridice de pe roţi. Odată carcasa ridicată, se ivi o ramă metalică şi axulpe care se învîrt roţile.

— Priviţi - spuse Doagă - vergeaua de biomaterial plastic este ataşată la acest ax. Pusă în acţiune de curent electric, vergeaua de biomaterial plastic se contractă şi trage axul spre sine, iar roţile fac o jumătate de rotaţie. Cînd întrerupe însă curentul, vergeaua revine la lungimea ei şi împinge axul, iar roţile fac cealaltă jumătate de rotaţie. Aşa se face că maşina merge. Este necesar să fie însă mereu întrerupt curentul electric. Şi aceasta o face vergeaua de biomaterial plastic de fiecare dată cînd se contractă şi cînd revine apoi la lungimea sa.

Între timp, în jurul automobilului demontat se strînse o grămadă de pitici. Pe fiecare îl interesa mecanismul maşinii.

— Şi curentul de unde vine? întrebă Habarnam.

— De aici - spuse Doagă - din această mică baterie electrică de mărimea unei lanterne de buzunar.

— Cum adică - se minună Habarnam - bateria asta aşa micuţă poate urni din loc cogeamite automobilul?

— N-ai prea înţeles cum stau lucrurile, zise unul dintre piticii opriţi în jurul maşinii. Curentul trimis de baterie nu face decît să pună în acţiune vergeaua de biomaterial plastic, făcînd-o să se contracte. Aşa că, vezi matale, nu bateria, ci energia acumulată în vergeaua din biomaterial plastic face să meargă automobilul. Vergele de felul acesta găseşti cîte vrei la noi în oraş; cu ele poţi pune în mişcare strunguri sau alte mecanisme şi e de ajuns o baterie micuţă cît asta ca să porneşti o întreagă fabrică.

— Dar de unde se ia acest biomaterial plastic? întrebă Bumbiţa.

— Din jurul bălţilor, acolo creşte el, răspunse un alt pitic. În planta din care se face biomaterialul plastic, ca de altfel în toate plantele şi în toţi copacii, se acumulează energie solară. Prin introducerea curentului electric în biomatorialul plastic, energia solară se transformă în energie mecanică.

— Ascultă, Doagă! zise şi Împestriţatu, care pînă atunci se mărginise să privească atent mecanismul automobilului. Mă tot uit la maşina asta, dar nu văd motor pe nicăieri. E posibil să nu aibă?

— Sigur că nu-i posibil, răspunse Doagă. Motorul ei este tocmai vergeaua de biomaterial plastic!

— Atunci de ce să ne minunăm atîta? rosti Împestriţatu. Minune ar fi dacă, dimpotrivă, maşina ar merge fără motor.

Toată lumea din jur rîse cu poftă. Gloata adunată în jurul maşinii creştea într-una, mereu i se adăugau alţi şi alţi pitici.

— Ce s-a întîmplat? întrebă unul dintre trecători.

— Nu ştiu - răspunse alt trecător - poate un accident.

— Aoleu, un accident! se sperie al treilea, prinzînd cuvîntul din zbor.

— Fraţilor! strigă atunci al patrulea. Ia uitaţi-vă ce s-a ales din maşina asta! Carcasa i-a zburat cît colo, doar roţile i-au mai rămas!

— Şi şoferul - mai zise al cincilea, arătînd cu degetul spre inginerul Doagă - cum s-a mai schilodit săracul! E tot numai bandaje!

Îndată ce se răspîndi zvonul despre accident, gloata piticilor se făcu de două ori mai mare.

Văzînd că lucrurile au luat o întorsătură nedorită, Doagă îşi zise că e cazul să plece cît mai iute de acolo. Puse, cu ajutorul lui Cubulet, carcasa înapoi, îi pofti apoi pe ceilalţi să se aşeze la locurile lor şi apăsă cu piciorul pedala întrerupătorului, dar iată că maşina nu vru să se urnească.

— Ce comedie e şi asta! bombăni Doagă, sucindu-se într-o parte Şi-ntr-alta şi pedalînd într-una. De ce d-o fi întrerupt curentul? A, ia te uită! A dispărut bateria! Să ştii că mi-a scos-o careva!

— Poate a căzut pe jos, spuse Cubuleţ.

Toţi cinci coborîră din maşină şi se apucară să caute bateria prin jur.

— Adineauri era aici, la locul ei, se înfierbîntă Doagă.Ţineţi minte că vi-am arătat-o?

Între timp, gloata de pitici umplu întreaga stradă. Circulatia vehiculelor fu oprită. Un miliţian pe o motocicletă cu şenilă îşi făcu loc prin mulţime.

— Ce se petrece aici? strigă el furios. De ce aţi adunat atîta lume în jurul vostru?

— N-aveau decît să nu se adune! tună Doagă. Cine i-a pus?

— Dar de ce nu circulaţi? întrebă miliţianul.

— Poftim, urcă mata la volan şi încearcă să circuli fără baterie dacă poţi! spuse Doagă batjocoritor. Fraţilor, nu cumva a luat vreunul din voi bateria şi a vîrît-o, fără să vrea, în buzunar?

Prin mulţime se auziră rîsete. Miliţianul dădu dojenitor din cap.

— Dumneata, dragul meu - îi zise el lui Doagă - judecînd după felul cum te prezinţi ar trebui să stai la spital, nicidecum să te plimbi în voie.

— Nu mai spune! răspunse Doagă. Ştii că ai haz?

— Bine - spuse miliţianul - poftim atunci în maşină. Mergem la miliţie şi lămurim acolo cine are şi cine nu are haz. De ce să ţinem aici lumea adunată?

Între timp, Cubuleţ se aplecă spre urechea lui Habarnam.

— Voi-şopti el-luaţi autobuzul sau un taxi şi duceţi-vă la grădina zoologică. Eu am să-I însoţesc pe Doagă la miliţie, ca să descurc lucrurile.

Apoi Cubuleţ se urcă lîngă Doagă, iar miliţianul trase motocicleta în faţă, legă automobilul de ea în chip de remorcă şi porni spre miliţie.