Descoperirile profesorului Gîză

junşi la hotel, Bumbiţa hotărî:

— E timpul să ne întoarcem acasă. Nu mai stau nici o clipă în Oraşul Soarelui.

— Nici eu nu mai stau în orăşelul ăsta, se grăbi Împestriţatu să-i ţină isonul. Mare nevoie am să mă mai pomenesc o dată cu nişte apă rece pe sub cămaşă!

— Foarte bine, prieteni, încuviinţă Habarnam. Astăzi e prea tîrziu.

Dar mîine dimineaţă nu ne poate împiedica nimeni să facem calea întoarsă. Deocamdată, eu şi cu tine, Împestriţatule, o să mergem să căutăm automobilul nostru, pe care l-am lăsat în ziua sosirii pe undeva prin mijlocul străzii.

Habarnam şi Împestriţatu se duseră să caute automobilul, iar Bumbiţa se aşeză la măsuţa din colţul camerei, aprinse lampa de birou şi prinse răsfoi ziarul, pe care nu apucase să-l citească în dimineaţa acelei zile.

În aceeaşi clipă, ochii îi alunecară asupra unui titlu care suna astfel:

„Istorisirile profesorului Gîză despre cum a ajuns el să afle cine sînt vînturaticii, de unde au apărut şi cum trebuie să se lupte împotriva lor”.

Iată ce scria profesorul Gîză:

„Odată, pe cînd mă plimbam prin grădina zoologică, am văzut un fenomen al naturii cît se poate de curios. Un măgar, care se afla înapoia unui gărduţ de sîrmă, s-a prefăcut deodată, chiar în faţa ochilor mei, într-un pitic. Această ciudăţenie mi-a uimit atît de mult, încît am înlemnit pe loc. Totuşi nu mi-a scăpat nimic din cele petrecute mai departe şi ţin bine minte absolut totul. Îmi amintesc, de pildă, că în faţa gărduţului stăteau doi prichindei. Unul purta pantaloni galbeni, iar celălalt avea pe cap o tichiuţă încărcată cu desene. Cel cu pantalonii galbeni ţinea în mînă o baghetă micuţă, pe care, la un moment dat, o agită chiar sub nasul măgarului, vrînd, după cîte se părea, să-l necăjească niţeluş, din joacă. Drept urmare, animalul se prefăcu în pitic şi îi dădu bietului nostru jucăuş un bobîrnac atît de zdravăn, încît îl făcu să sară în sus.

Pe urmă străbătu ţarcul şi o luă la goană după cei doi prichindei, care fugeau cît puteau din calea lui. M-am pus şi eu pe fugă ca să-i ajung şi să-mi prelungesc observaţiile ştiinţifice asupra transformării măgarilor în pitici. Dar nu ştiu cum se făcu că îmi pierdui ochelarii, fără de care nu pot vedea niciodată mai nimic. În timp ce eu îmi tot căutam ochelarii, cei doi prichindei şi fostul măgar, care-i urmărea, izbutiră să se piardă în mulţime, aşa încît nu mai fu chip să le dau de urmă. Mi-a rămas însă bine întipărit în minte că fostul măgar purta pantaloni largi, galbeni-verzui, veston cu mîneci înguste şi o beretă pestriţă cu ciucuraş.

Ajungînd acasă am început să cuget asupra celor întîmplate şi pînă la urmă mi-am zis că totul n-a fost decît o nălucire. Dar peste cîteva zile am întîlnit pe stradă pitici care erau îmbrăcaţi întocmai ca şi măgarul pe care-l văzusem transformat în pitic. După cum prea bine ştiţi, aceşti pitici căpătară curînd numele de vînturatici. Mai ştiţi apoi tot atît de bine că de la bun început vînturaticii hoinăreau pe străzi, batjocorind trecătorii, se ţineau de sălbăticii, într-un cuvînt nu erau niciodată în stare să se poarte şi ei mai piticeşte. Date fiind toate acestea, am ajuns la concluzia că piticii cu pricina nu sînt de fel pitici, ci foşti măgari, adică sînt nici mai mult, nici mai puţin decît nişte măgari prefăcuţi în pitici.

Nu m-am grăbit totuşi să anunţ prin ziare nimic despre descoperirea mea, deoarece mi-era cu neputinţă să dezleg următoarea problemă: Dacă-i adevărat că fiecare vînturatic e un fost măgar, cum se face că au mai apărut în oraş şi alţi vînturatici? Rămîne de neînţeles unde s-au găsit în oraşul nostru atîţia măgari? După cîte ştiam, noinu avem asemenea animale decît în grădina zoologică. M-am adresat acolo şi am aflat că în toată grădina au fost cu totul trei. Ba şi aceia S-au făcut nevăzuţi într-o bună zi, nu se ştie din ce pricină. Această misterioasă dispariţie mi-a întărit presupunerea că cei trei urecheaţi s-au prefăcut în vînturatici, dar tot nu puteam pricepe de unde au apărut ceilalţi fluieră-vînt.

Aşa mi-am bătut capul cîteva zile în şir şi m-am chinuit să descopăr taina.

Continuîndu-mi cercetările m-am încredinţat că vînturaticii sînt de două categorii. În categoria întîi, aşa-zisa categorie a vînturaticilor sălbatici, intră toţi foştii măgari. Cît despre vînturaticii dintr-a doua categorie sau vînturaticii domestici, cum li s-ar mai putea spune, nu încape nici o îndoială că au provenit din simpli pitici. Vînturaticii sălbatici sînt făpturi neroade de la natură şi nici o metodă educativă nu prinde la ei; de aceea, oricît ai încerca să-i schimbi, tot vînturatici rămîn. Cu totul altfel stau lucrurile cu vînturaticii domestici, despre care nu s-ar putea spune că-s proşti, dar care se arată cam slabi din fire, încît prea uşor se deprind cu orice obicei, fie el bun sau rău. De vreme ce vînturaticilor sălbatici nu li se poate aplica nici o metodă educativă este neapărată nevoie ca ei să fie prefăcuţi din nou în măgari. Doar aşa vor putea vînturaticii domestici să scape de pilda rea şi să devină iarăşi nişte pitici cumsecade.

Numai în acest chip se va aşterne din nou liniştea în oraşul nostru: nu va mai fi nimeni bătut, nici împins, nici muşcat, nici stropit cu apă sau supus altor soiuri de obrăznicii. Dar pînă atunci, dragi cititori, nu vă lăsaţi pradă deznădejdii, puneţi-vă speranţele în ştiinţa noastră, care va găsi mai repede decît credeţi mijlocul de a preface toţi vînturaticii sălbatici în măgari.”

Deşi profesorul Gîză recomanda cititorilor să nu se lase pradă deznădejdei, Buinbiţa se întristă. Rîndurile din ziar o încredinţară că vinovat de toate cele întîmplate era Habarnam, care a prefăcut măgarii în pitici.

Desigur, Bumbiţa îşi găsi şi ei vină în aceea că n-a avut destulă grijă de Habarnam, altfel ar fi izbutit, poate, la vreme să împiedice dezlănţuirea atîtor nenorociri. Atunci, tocmai ea, Bumbiţa cea tăcută şi potolită din fire, tocmai ea care n-a fost vreodată în stare să supere nici măcar o muscă, se înfurie atît de rău, încît se simţi gata să-l ia chiar la bătaie pe Habarnam.

„Ei bine, lasă! îşi spuse în gînd, strîngînd din pumni cît putu de tare. Soseşte el acuşi! Îl dezvăţ cu să mai prefacă măgarii în pitici! Închipuieşte-ţi vrăjitor grozav a ajuns dumnealui!”

Numai că Habarnam şi Împestriţatu întîrziau să sosească. De la o vreme, Bumbiţa se îngrijoră chiar vru să pornească în căutarea lor. Dar în aceeaşi clipă, ochii îi alunecară pe un anunţ din ziar care i se păru interesant. Atunci uită cu totul de Habarnam şi prinse-a citi următoarele:

„Multora dintre cititorii noştri le este cunoscută curioasa dispariţie a prichindelului Foicel. Se ştie de asemenea că în ciuda cercetărilor noastre prelungite, acest pitic n-a putut fi găsit. Tocmai cînd ne pregăteam punem capăt oricăror încercări de a-l găsi pe cel dispărut, cînd numai prichinduţa Buchiţa mai nutrea nădejdea să dea de urmele lui, iată că au sosit la ziar mărturii care pot aduce lumină în această istorie. Am aflat anume, că în ziua cînd a dispărut Foicel s-a întîmplat să treacă pe strada Răsăritului piticul Pantalonaş. Ajuns la capătul acelei străzi, colţ cu strada Biscuiţilor, Pantalonaş a găsit, jos, pe trotuar, o carte care, după ce a ridicat-o, a văzut că este intitulată: „Minunatele aventuri ale gînsacului Pană” şi că poartă într-un colţ ştampila bibliotecii. Asta l-a făcut să creadă că cineva a împrumutat cartea de labibliotecă şi a pierdut-o apoi în drum spre casă. După ce a descifrat pe ştampilă adresa bibliotecii, Pantalonaş s-a grăbit să ducă volumul înapoi, dai în ziua aceea n-a mai apucat: biblioteca era închisă. Atunci a luat cartea la el acasă, cu gîndul s-o înapoieze a doua zi. De cum a ajuns în cameră s-a apucat s-o răsfoiască şi fiindcă i-a părut interesantă, hotărît să n-o ducă la bibliotecă decît după ce are s-o citească toată, pînă la capăt.

Dar vedeţi că acest Pantalonaş s-a dovedit a fi un cititor nu prea zelos, fiindcă făcea lecturi pe bucăţele, citea adică în fiecare zi cîte un capitol, din care pricină lectura dură timp îndelungat. La un moment dat ajunse să uite chiar de unde are cartea.

Însă cînd o termină îşi aminti că nu-i a Şlui şi că trebuie s-o înapoieze.

În cele din urmă Pantalonaş s-a prezentat la bibliotecă şi i-a istorisit bibliotecarei cum a găsit cartea în stradă. Uitîndu-se în evidenţele sale, aceasta a văzut că „Nemaipomenitele aventuri ale gînsacului Pană” au fost luate de piticul Foicel chiar în ziua dispariţiei lui.

În felul acesta d-a putut stabili că Foicel a împrumutat o carte de la bibliotecă, că a trecut apoi cu ea pe strada Răsăritului şi că pe urmă, ajungînd în apropiere de casa lui, a pierdut-o. Ce S-a petrecut mai departe mîne pînă acum un fapt nelămurit. Poate că şi Foicel a trecut printr-o întîmplare asemănătoare cu aceea a miliţianului Fluieraş şi trăieşte cine ştie pe unde sub un alt nume.

Rugăm încă o dată pe toţi acei care bănuiesc cumva pe unde s-ar putea găsi Foicel să anunţe cît mai degrabă redacţia gazetei noastre.”

După ce termină de citit, Bumbiţa căzu po gînduri:

— Asta ce-o mai fi? se întrebă ea. Va să zică Habarnam m-a înşelat, nu l-a prefăcut pe Foicel înapoi în pitic. Frumoasă treabă, n-am ce zice.

Tocmai atunci sosi Habarnam urmat de Împestriţatu.

— Totul e în regulă! strigă el strălucind de bucurie. Automobilul nostru a fost găsit. L-am lăsat jos, în stradă, peste drum de hotel. De mîine ne putem începe călătoria.

— Încotro vrei să te călătoreşti? rosti Bumbiţa cu amărăciune.

— Cum încotro? se miră Habarnam. Spre casă, spre Oraşul Florilor, am hotărît doar...

— Am hotărît, îl îngînă Bumbiţa. Faci tot soiul de boroboaţe pe aici, amărăşti viaţa oamenilor şi pe urmă îţi iei tălpăşiţa!

Habarnam făcu nişte ochi cit roţile carului.

— Ce boroboaţe am făcut? întrebă el. Cui i-am făcut viaţa amară?

— Parcă tu nu ştii! răspunse Bumbiţa. Dar vînturaticii din pricina cărora nu are nimeni nici pic de linişte a cui operă crezi că sînt?

— A cui? rosti Habarnam nedumerit.

— A ta!

— A mea!? se minună Habarnam de atîta uimire rămase cu gura căscată.

— N-ai de ce să caşti gura, se supără Bumbiţa. Mai bine citeşte ce scrie aici în ziar.

Habarnam apucă ziarul cît putu de iute, se aşeză pe scaun prinse a citi. La rîndul lui, Împestriţatu, aplecat pe la spate, urmări rîndurile din gazetă peste umărul lui Habarnam.

— Poftim comicărie! rîse el. Desigur, noi doi am fost aceia pe care i-a lvăzut în faţa ţarcului acest profesor Gîză. Dar el n-a putut să ghicească că Habarnam avea în mînă bagheta magică şi a crezut că măgarul s-a prefăcut în pitic aşa, singur.

— Ce atîta pălăvrăgeală! spuse Habarnam înciudat. Parcă n-ar fi totul clar şi fără explicaţiile tale!

Cînd termină de citit rîndurile profesorului Gîză, Habarnam scoase un geamăt de necaz, aruncă o privire vinovată spre Bumbiţa începu să se scarpine după ceafă.

— Da - recunoscu el ruşinat - se pare că am făcut într-adevăr o mare boroboaţă.

— Stai că asta nu-i totul! îl certă mai departe Bumbiţa. Citeşte şi despre Foicel.

— Despre care Foicel?

— Citeşte! Citeşte! Te pomeneşti că l-ai şi uitat!

Habarnam citi acum despre Foicel, iar Împiestriţatu trase iarăşi cu ochiul pe la spate, aplecat peste umărul lui.

— Va să zică în locul lui Foicel, Habarnam a prefăcut un măgar în pitic, pe urmă încă doi, şi Foicel tot măgar a rămas, spuse Împestriţatu prăpădindu-se de rîs.

— M-m-daa! zise apoi Habarnam. Am citit-o şi pe asta. Nu m-am gîndit c-o să iasă chiar aşa ceva. Rău am încurcat-o! Acuma ce-i de făcut?

— Cum ce-i de făcut? se răsti Bumbiţa. Mai întîi să-l prefaci pe Foicel înapoi în pitic şi asta cît de repede! Biata Buchiţa cred că s-a topit aproape de atîta amărăciune. Iar cei trei măgari pe care i-ai prefăcut din greşeală în pitici, să-i faci înapoi măgari.

— Aşa este! încuviinţă Habarnam. Mîine dis-de-dimineaţă mergem la grădina zoologică şi-l căutăm pe Foicel. De vreme ce nici unul dintre cei trei măgari nu este el, înseamnă că trebuie să mai fie pe acolo un al patrulea. Dar cum să-i găsim pe măgarii prefăcuţi în pitici? Vezi asta se pare că nu-i o treabă prea uşoară...

— Nu-i nimic, rosti Bumbiţa cu asprime în glas. O să cutreierăm tot oraşul, pînă cînd om da de urmele lor.

— Cum să cutreierăm oraşul, zise Habarnam mirat. Doar am hotărît să plecăm mîine.

— N-avem ce face, spuse Bumbiţa. Va trebui să amînăm plecarea.

— Să amînăm? strigă Împestriţatu. Asta-i bună! Ei să-mi toarne apă rece pe după guler şi eu să amîn plecarea?

— Dar gîndeşte-te şi tu, Împestriţatule, spuse Bumbiţa. După tine ar fi mai bine ca vînturaticii să chinuie şi de aici înainte tot oraşul, iar Foicel să rămînă pentru totdeauna măgar? Ştii doar că, în afară de noi, nimeni nu-i poate veni în ajutor. Cine mai are baghetă magică?

— Fie, se învoi Împestriţatu, dînd din mînă a lehamite. Faceţi ce ştiţi, numai să nu vă treacă prin cap că scăpaţi de mine cu una, cu două.

Voi m-aţi adus încoace, voi să mă duceţi înapoi.

— Te ducem, n-avea tu grijă, îl linişti Habarnam.

— Ei, eu atîta vă spun! Ba mai e ceva: să mă lăsaţi la locul de unde m-aţi luat, altfel nu mă-nvoiesc, îi preveni Împestriţatu şi plecă la culcare.