Năzdrăvăniile vînturatorilor

n timp ce prin ziare se pornise o întreagă discuţie dacă este sau nu cazul ca miliţia să lupte împotriva vînturaticilor, miliţienii trecuseră singuri la fapte. Asta pentru că îndată ce se întîmpla ceva pe stradă, se şi strîngea grămada de pitici. Şi atît de mare era numărul curioşilor care se îmbulzeau acolo, încît umpleau nu numai trotuarele, ci chiar şi mijlocul străzii. Din această pricină, maşinile şi autobuzele nu mai puteau să circule, aşa că miliţianul de serviciu trebuia să se amestece, să pună mîna pe vinovaţi şi să risipească astfel gloata adunată.

Odată se petrecu o întîmplare curioasă. Doi pitici, Supişor şi Covrigel, se întîlniră nas în nas pe stradă. Amîndoi erau îmbrăcaţi după ultima modă. Purtau adică pantaloni galbeni-verzui şi veston cu mîneci înguste.

Nici unul nu voia să se dea la o parte ca să-i facă celuilalt loc. La un moment dat, unul din ei îl călcă pe celălalt pe picior (nu se ştie precis care pe care, dar nici nu are prea mare importanţă). Imediat prinseră să-şi arunce unul altuia tot soiul de cuvinte neplăcute. Într-o clipă se şi adunase lume în jurul lor. Circulaţia maşinilor fu oprită, iar miliţianul, care sosi în fugă la faţa locului, rugă mulţimea să se împrăştie. Nimeni însă nu se urni din loc. Între timp, Supişor îi dădu lui Covrigel un pumn după ceafă şi încă unul sub ochi, lăsîndu-i o vînătaie. Atunci miliţianul îl luă de guler pe Supişor şi îl dusela secţie. Pe drum, Supişor îl muşcă pe miliţian de un deget, crezînd că aşa are să se smulgă din mîinile lui. Acesta se supără rău de tot. Cum ajunse la miliţie scoase din dulap o carte groasă de legi, păstrată acolo din vremurile vechi,şi o răsfoi pînă cînd găsi că legile străvechi hotărau ca pentru fiecare lovitură care-o dă, vinovatul să fie pus la arest o zi şi o noapte,pentru o vînătaie făcută cuiva sub ochi, trei zile şi trei nopţi, iar pentru o muşcătură la mînă, tot atît. Hotărît să aplice legea străbună, îl vestipe Supişor că în urma tuturor relelor făcute este arestat pentru şapte zile şi şapte nopţi. Îl duse deci într-una din acele camere separate care se găseau pe la toate secţiile din oraş şi cărora li se zicea, fără ca să se ştie de ce: „răcoare”. Într-adevăr, nimeni nu ar fi putut spune de unde venea, la urma urmelor, acest nume. Numele se păstrase, dar din ce pricină fusese scornit, asta, vedeţi voi, era o taină care se pierdea, cum s-ar zice, în negura vemii. În camera separată nu era de loc frig, poate doar cîndva, în acele zile îndepărtate, să fi fost acolo mai răcoare decît prin alte camere. Într-un singur fel se deosebea această odaie de toate celelalte: în ea puteai fi încuiat cu cheia pe dinafară şi, odată încuiat, acolo rămîneai, nu mai aveai cum să ieşi pe nicăieri.

După ce îl lăsă pe Supişor la „răcoare”, miliţianul îi aduse arestatului mîncare de la cantină şi pe urmă porni spre casă, să se culce. Dar nu trecu mult şi se întoarse să-i dea drumul.

În urma întîmplării cu Supişor, miliţianul se duse la televiziune şi ţinu acolo o cuvîntare prin care arătă că închiderea vînturaticilor la „răcoare” nu va aduce niciodată nimic bun. El fu de părere că ar fi mai nimerit ca vînturaticii să fie luaţi în rîs prin ziare, în reviste, să li se facă caricaturi sau să se scrie poezioare şi mici povestiri în care să se facă haz de poznele lor. Numai aşa se poate spera că le va veni mintea la cap şi nu se vor mai ţine de năzdrăvănii. Propunerea plăcu tuturor.

Chiar de a doua zi, ziarele fură pline de glume la adresa vînturaticilor şi de caricaturi de-ale lor. În ziare, vînturaticii erau desenaţi cu nişte pantaloni galben-verzui, mult prea largi, şi cu vestoane ale căror mînecuţe erau atît de înguste, încît numai în caricaturi ar fi putut exista aşa ceva.

Năsucurile vînturaticilor din desene erau cît un punct de mici, iar buza de sus atît de întinsă spre urechi, încît ţi se făcea şi groază să te uiţi la ei.

Nu rămăsese ziar în care să nu apară cîte o povestioară amuzantă din viaţa vînturaticilor şi trebuie să vă spun că cititorii se bucurau mult cînd dădeau peste asemenea povestiri. Unora le plăcea mai ales să urmărească aventurile vînturaticilor din istorioarele fără cuvinte, cele care aveau numai ilustraţii, fiindcă le găseau foarte caraghioase.

La început, Habarnam, Bumbiţa şi Împestriţatu nu băgară în seamă schimbările petrecute în Oraşul Soarelui, deoarece în parcul pe unde se plimbau ei într-una de dimineaţă pînă seara, toate rămăseseră o vreme ca mai înainte. Dar într-o bună zi, vînturaticii se arătară şi pe acolo.

De atunci îi puteai întîlni prin toate ungherele parcului, ciocnindu-se într-adins de piticii care se plimbau pe alei, strigîndu-le tot felul de porecle, zvîrlind cu bulgări de noroi în cine nimereau şi zbierînd cît îi ţinea gura un soi de cîntece care îţi îngrozeau urechea de neplăcute ce erau. Prin orăşelul apei împunseră cu ace toate bărcile pneumatice de cauciuc şi le dezumflaseră, iar în cel al şahului spărseseră toate automatele.

Bumbiţa, pe care cea mai mică necuviinţă o făcea întotdeauna să sară în sus, se arătă tare mirată că nu observase din capul locului cu ce lume nesuferită poţi avea de-a face în acel parc.

— Să nu mai venim niciodată pe aici, le spuse ea celor doi prieteni.