Evenimente însemnate

ăzînd că nimeni nu bagă în seamă pantalonii lui cei galbeni, Habarnam se linişti şi nu se mai gîndi de loc la miliţianul Fluieraş. Ziua îi trecu cum nu se poate mai plăcut, dar cînd veni seara şi fu nevoit să se culce, îl cuprinse dintre-o dată un soi de nelinişte. La început nici nu putu pricepe ce se întîmplă cu el. I se părea ba că a pierdut ceva, ba că i-a promis cuiva că are să-i dea nu ştia nici el ce şi pînă la urmă nu-i dăduse, ba că altcineva i-a făcut o făgăduială şi nu şi-a ţinut-o.

„Naiba ştie ce am! se minună el. Mi-era aşa de bine, şi poftim ce m-a găsit!...”

Vorbindu-şi astfel, Habarnam se suci în pat cînd pe o parte, cînd pe alta, silindu-se din toate puterile luisă adoarmă. Deodată însă auzi un zumzet subţirel, parcă ar fi zumzăit un ţînţar. Trase el ce trase cu urechea şi iată că de la o vreme zumzăitul se prefăcu într-o voce.

„Nu cumva ai uitat de miliţianul Fluieraş? Nu cumva ai uitat?”

„Ia te uită - se minună Habarnam - dar asta este chiar dumneaei, conştiinţa! De mult, vorba aceea, n-am avut plăcerea să vă ascult!”

Conştiinţa însă nu luă în seamă glumele lui Habarnam vorbi mai departe.

„Tu dormi fără să-ţi pese de nimic, dar miliţianului Fluieraş nu vor să-i dea drumul din spital. Şi asta numai din Pricina ta. Du-te mai bine la Compresă si spune-i că miliţianul a văzut, într-adevăr, în mîna ia o baghetă magică. Fiindcă altfel, vezi tu, doctorul are credinţa că Fluieraş nu este în toate minţile şi se chinuie, degeaba, să-l trateze.”

— Ce pedeapsă cumplită! bombăni Habarnam printre dinţi. Nici nu apuc să pun bine capul pe pernă, că ea se trezeşte şi începe să mă piseze. Dumneaei are, vezi bine, insomnii!

Aş, de unde! Conştiinţa nu voia să tacă în nici un chip, ci o ţinea una şi bună.

„Dar înţelege că vreau să te faci o dată mai bun. Nu pot să dorm cînd văd apucăturile tale urîte.”

„Ei lasă, lasă, răspunse Habarnam iritat la culme. Mîine mă duc şi povestesc totul. N-are decît să mă pedepsească miliţianul. Chiar bagheta magică poate să mi-o ia. Mă descurc eu şi fără baghetă. Numai neplăceri am avut din pricina ei.”

Abia apucă să-şi termine vorba, că vocea conştiinţei tăcu, aşa încît el putu să doarmă în voie.

În ziua următoare, Habarnam nu se duse, bineînţeles, nicăieri şi nu spuse nimănui nimic, iar seara, cînd conştiinţa prinse din nou a-l mustra, îi făgădui că are să facă şi are să dreagă a doua zi. Şi uite-aşa găsi el chipul cel mai nimerit în care să-şi tot adoarmă conştiinţa. Nu mai era nevoie s-o contrazică, ci îndată ce-o auzea certîndu-l, îi şi spunea: „Lasă, nu-i nimic, mă duc mîine.” Atunci, conştiinţa tăcea, iar el putea să doarmă cît avea poftă.

Drumeţii noştri petreceau la fel de bine ca şi pînă atunci, plimbîndu-se toată ziulica prin parc; dar între timp, Oraşul Soarelui trăi evenimente care avură darul să tulbure viaţa piticilor de prin partea locului.

Un mare rol în desfăşurarea acestor evenimente îl jucară cei trei foşti măgari, adică preacunoscuţii noştri Bălţatu, Zvăpăiatu şi Pistrui. De cum se găsiră cîteşitrei laolaltă pe strada Macaroanelor şi de cînd îi trecu lui Pistrui prin cap să întindă de-a curmezişul trotuarului frînghia din pricina căreia pătimise atîta miliţianul Fluieraş, nu se mai îndurară să se despartă unul de altul. Împreună nu le era de loc urît. Ba, pe deasupra, Zvăpăiatu şi Bălţatu nădăjduiau ca fratele lor Pistrui să le găsească vreo îndeletnicire plăcută, cu care să-şi mai omoare şi ei vremea.

Pistrui le spuse că cea mai năstruşnică treabă care le-ar rămîne de făcut ar fi să ude trecătorii cu furtunul, dar că, cine ştie, poate mai tîrziu o să născocească altele şi mai şi.

A doua zi de dimineaţă, de cum se iviră pe stradă grădinarii ca să stropească florile, Bălţatu, Zvăpăiatu şi Pistrui îi pîndiră, îi smulseră unuia dintre ei furtunul din mînă şi se apucară să ude trecătorii. Pînă să-şi dea bine seama ce se întîmplă cu ei, piticii care treceau pe stradă se şi pomeneau uzi leoarcă din creştet pînă-n tălpi. Cei trei repetară gluma cu trecătorii de pe strada alăturată, pe urmă cu cei de pe o altă stradă. Se înţelege că isprăvile lor nu trecură neobservate. Aşa se face că în ziua următoare apărură într-unul din ziare nişte rînduri care sunau cam aşa:

„După cum îşi amintesc desigur cititorii, ziarul nostru a mai vorbit într-unul din numerele sale trecute despre doi necunoscuţi care, punînd mîna pe un furtun de stropit florile, au udat cu el numeroşi pietoni. Ieri s-a petrecut pe străzile oraşului o altă serie de asemenea cazuri necuviincioase. Unul dintre pietonii udaţi din cap pînă în picioare a răcit şi a căpătat guturai. În prezent, bolnavul se află la spital, unde după toate probabilităţile va trebui să mai zacă încă vreo două-trei zile.

Se cuvine să amintim neapărat cititorilor noştri că udarea trecătorilor cu apă rece este una din acele apucături sălbatice şi neghioabe care de foarte mult timp n-au mai avut loc în oraşul nostru. Ultima oară s-a petrecut un astfel de caz la noi în urmă cu zece ani. În acele vremuri îndepărtate mai existau pitici cărora le plăcea să facă neplăceri altor pitici. Aşa, de pildă, unora dintre ei le părea nostim să se apropie pe furiş de cineva şi să-i de un pumn în spate ori să-i toarne în cap o cană cu apă rece. Altora le plăcea grozav să joace o aşa-zisă leapşa, doborînd la pămînt pe trecători şi gonind pe străzi ca vîntul, de unde le veni şi numele de vînturatici.

În urma aplicării unor măsuri educative, vînturaticii au dispărut din oraşul nostru de foarte mulţi ani. Ne punem atunci întrebarea: oare acei necunoscuţi care se îndeletnicesc cu stropirea trecătorilor de pe străzile noastre Sînt cumva vechii vînturatici, supravieţuitori ai vremurilor trecute, sau sînt nişte vînturatici noi, care au sosit din cine ştie ce meleaguri îndepărtate. Nădăjduim că într-un viitor cît mai apropiat lucrurile se vor lămuri.”

Printre altele, fie spus, stropirea trecătorilor cu furtunul nu era singura distracţie a vînturaticilor noştri. Văzînd că piticii din Oraşul Soarelui se joacă de-a v-aţi-ascunselea, prinseră şi ei să joace acest joc, dar îi aduseră unele „îmbunătăţiri.” Noul joc se numi „de-a v-aţi-ascunselea al vînturaticilor” şi începu chiar să fie jucat de unii pitici din oraş.

Fiecare pitic prins în iţele jocului cu pricina ţinea în mînă o cană cu apă.

Cel care căuta nu trebuia numai să-l găsească pe cel ascuns, ci să-i şi toarne în cap apa din cană, iar cel ascuns trebuia, la rîndul lui, să toarne apă în capul celui de care era găsit. Tot aşa apăru şi aşa-zisa „leapşă a vînturaticilor.” Toţi jucătorii acestui joc curios se fugăreau între ei pînă izbuteau să se stropească unul pe altul ciuciulete. Adică jocul venea aşa: piticul ales leapşa căuta să toarne apă pe după gulerul altui pitic. Cum îşi atingea ţinta, înceta să mai fie leapşa şi trecea acest rol celui udat, care se străduia la rîndul lui să toarne apă pe după gulerul altor jucători.

Dar cei trei foşti măgari nu îndrăgiră numai jocurile cu alergături, ci şi pe cele de masă, cum ar fi: lotoul, dominoul, biliardul, tablele, ba chiar şahul. Nici pe astea însă nu aveau poftă să le joace simplu, ca toată lumea, iar Pistrui, care avea ideile cele mai năstruşnice dintre ei toţi, propuse să se joace pe bobîrnaci. Conform acestui sistem, cel care pierdea partida de şah ori de table, de domino ori de biliard era obligat să întindă fruntea spre învingător, care îi dădea unul sau mai mulţi bobîrnacî, după cum se stabilea dinainte.

Se cuvine neapărat să vă amintim că Bălţatu, Zvăpăiatu şi Pistrui se purtau atît de urît pentru că nu erau de loc nişte pitici ca toţi piticii.

Am putea spune că fiecare dintre ei păstra în străfunduri ceva din animalul care fusese mai înainte. Cel mai urîcios era Zvăpăiatu, care niciodată nu se dădea la o parte ca să facă loc trecătorilor. Ba dimpotrivă căuta să-i împingă pe cei pe lîngă care trecea, să calce lumea pe picioare şi să scuipe încotro nimerea. În loc să rîdă pe înfundate, ca orice ştrengar după ce face o poznă, Zvăpăiatu necheza atît de puternic, încît mulţi dintre cei care treceau săreau în sus de frică şi îşi astupau urechile. Dacă voia ceva, nu ruga pe nimeni să-i dea, ci îşi lua singur sau rupea din mîna altuia. Şi dacă se întîmpla cumva să nu poată căpăta ce doreşte, atunci zvîrlea din picioare, ba cîteodată încerca chiar că muşte. Tuturor le striga:

„Gîndacule!”... ori le dădea alte porecle la fel de jignitoare, îi ameninţa pe toţi că le rupe urechile, iar pînă la urmă îi veni chiar ideea să se strecoare noaptea, cînd piticii dormeau, prin casele altora şi să ia de acolo, fără voie, tot ce-i poftea inima.

La urma urmelor, nici Bălţatu şi nici Pistrui nu erau cu nimic mai breji. Tuturor celor trei le părea mereu la fel de ciudat ca la început că merg pe două picioare şi nu în patru. Aveau neîncetat dorinţa de a umbla în patru labe şi de a rage ca măgarii, dar nu se ştie ce forţă lăuntrică îi oprea la vreme să facă asta. Deoarece nu puteau să-şi împlinească dorinţa, tristeţea lor creştea într-una, traiul sub soare le părea nesuferit şi le ploua şi le ningea într-una. Din această pricină jcăutau să scornească mereu cîte o glumă neghioabă cu care să necăjească lumea, pentru ca nu numai lor, ci şi altora să le fie amar pe suflet. Dacă ar fi ştiut Habarnam cît de mult se chinuiesc, S-ar fi grăbit, cu siguranţă, să-i prefacă iar în măgari. Însă Habarnam nici habar nu avea despre toate astea.

Foştii măgari puteau fi întîlniţi toţi trei laolaltă la tot pasul. Şi nu era trecător care să nu fi fost izbit de uluitoarea asemănare dintre ei.

Într-adevăr erau îmbrăcaţi cîteşitrei la fel, de parcă s-ar fi luat după aceeaşi modă. Aşa cum v-am mai spus, purtau cu toţii nişte jachete înflorate, din ale căror mînecuţe strîmte şi scurte ieşeau mîinile lor vînjoase, cu pumni puternici: pantalonii galbeni-verzui, de culoarea veninului, le erau largi şi lungi, iar pe cap nu aveau pălării şi nici şepci, ci cîte o beretă neobişnuită, garnisită cu buline mari, viu colorate. Cine se uita mai bine la ei băga de seamă că şi la faţă se asemănau unul cu altul. Ceea ce îţi atrăgea mai mult atenţia era faptul că toţi trei aveau nasul mic cît un năsturaş, pe cînd buza de sus li se prelungea pînă la urechi, în aşa fel încît faţa lor avea o expresie întotdeauna puţintel nedumerită, prostească.

După cum ţineţi desigur minte din spusele mele, între ei exista o singură deosebire: Bălţatu era pistruiat pe năsuc, Zvăpăiatu şi pe nas, şi pe obraz, iar Pistrui avea pistruii presăraţi pe toată pielea, ca macul pe cozonac.

Pentru că unii pitici din Oraşul Soarelui puneau mare preţ pe îmbrăcăminte, nu le scăpă felul deosebit în care erau îmbrăcaţi Bălţatu, Zvăpăiatu şi Pistrui. Aceştia crezură chiar că a ieşit o modă nouă şi dădură buzna prin magazine. Dar nici vestoane înflorate, cu mînecuţe înguste, şi nici berete pestriţe nu văzură pe nicăieri. Singura noutate pe care o vindeau acum toate magazinele oraşului erau pantalonii galbeni. Atunci ei se grăbiră să-şi ia asemenea pantaloni, dar cum apucară să-i îmbrace văzură să s-au înşelat. În primul rînd nu erau îndeajuns de largi, în al doilea rînd erau prea scurţi, pe urmă aveau o culoare demodată, Pentru că după cîte ştiau ei, galbenul-canar nu mai era modern, ci acum se purta galbenul bătînd puternic în verzui.

Aţişoarei îi venea să-şi smulgă părul din cap de ciudă. Sosiseră la fabrică scrisori care cereau să se confecţioneze pantaloni largi galbeni-verzui, vestoane cu mînecuţe înguste şi berete pestriţe.

— Poţi într-adevăr să-ţi ieşi din minţi! strigă Aţişoara fierbînd toată de furie. Cine a mai pomenit ca pantalonii să fie largi şi vestoanele cu mîneci înguste. Nu, aşa ceva n-are să iasă niciodată din mîinile noastre! Ar fi de prost gust!

— Bineînţeles! încuviinţă Năsturica, care era şi ea foarte supărată. Cine a mai pomenit pantaloni galbeni-verzui! În primul rînd nu-i estetic! Nu-i de loc estetic!

— Nu, n-avea grijă! Fabrica noatră n-are să scoată pantalonii pe care îi vor ei, o linişti Aţişoara. N-au decît să meargă de-aci înainte şi fără nici un fel de pantaloni. Îi priveşte.

Unii pitici dornici să se îmbrace neapărat după modă numaiaşteptară să le dea fabrica modelul de îmbrăcăminte de care aveau nevoie: îşi tîrguiră stofă galben-verzuie şi se apucară să-şi coasă singuri pantaloni atît de lungi şi atît de largi cît aveau ei pl-ăcere. Cu vestoanele şi cu beretele la modă, lucrurile merseră şi mai uşor. Era de ajuns să cumpere din orice magazin un veston oarecare, să-i scurteze şi să-i îngusteze mîneca şi vestonul devenea îndată modern. Ca să-şi facă berete, luau cîte o pălărie obişnuită, căreia îi tăiau borul de jur împrejur pînă cînd o prefăceau într-o tichiuţă. După aceea îi îndoiau marginile înăuntru, îşi făceau rost apoi de vopsea, pictau tichiuţa cu buline de felurite culorişi îi prindeau în vîrf un ciucuraşjde aţă, care se tot legăna încolo şi-ncoace, întocmai ca o codiţă.

Piticii cumsecade din oraş, cei ce alcătuiau bineînţeles cea mai mare parte a localnicilor, se mîhniră tare mult de toate cîte se petreceau în jurul lor. Ba chiar unul dintre ei, pe nume Gîndăcilă, scrise un articol mare despre asta şi-l trimise la ziar. În articolul tipărit în ziar, Gîndăcilă se arăta nespus de revoltat că piticii din Oraşul Soarelui pot rămîne atît de nepăsători la întîmplările necuviincioase care se petrec. Mai zicea acolo că în toate aceste necuviinţe, vinovaţi sînt numai acei vînturatici care s-au ivit nu se ştie de unde şi de a căror existenţă în oraş nu mai are nimeni de ce să se îndoiască. Gîndăcilă susţinea sus şi tare că de oriunde ar fi venit vînturaticii, împotriva lor trebuie, într-un fel sau altul, să se pornească o luptă. Şi pentru,ca să se poată lupta cu vînturaticii, Gîndăcilă propuse să se organizeze o societate care să supravegheze respectarea ordinii în oraş. Piticii înscrişi în această societate vor străbate străzile oraşului şi vor pune mîna pe vînturatici şi îi vor ţine la arest, fie numai douăzeci şi patru de ore, fie chiar un timp mai îndelungat, după cum pozna de care s-au făcut vinovaţi a fost mai mult sau mai puţin urîcioasă.

Ca răspuns la cele scrise de Gîndăcilă apăru într-un alt ziar articolul cititorului Zgîilă, care căuta să încredinţeze lumea că nu este nevoie de nici un fel de societate pentru păstrarea ordinii, deoarece o asemenea societate există în oraş, din moşi-strămoşi şi nu este alta decît tuturor cunoscuta miliţie.

În zilele următoare apărură prin toate ziarele, în jurul acestei chestiuni, tot felul de articole ale piticilor cititori. Unii sprijineau spusele lui Gîndăcilă, găsind că miliţia are acum prea multe griji cu circulaţia de pe străzi, de aceea fără o societate care să îngrijească de ordine nu va putea să dispară niciodată dezordinea din oraş.Alţii, dimpotrivă erau de părerea lui Zgîilă, zicînd că nici o societate pentru păstrarea ordinei n-are să fie în stare să pună capăt dezordinei, fiindcă numai miliţia poate lupta cu succes împotriva vînturaticilor.

Printre cei care iscăleau prin ziare, arătîndu-se fie de o părere, fie de alta, erau asemenea pitici ca: Zgomotosu, Ambiţiosu, Ciuciulete, Ciopîrţitu, Lovitu, Spartu, Tichiuţă, Furnicuţă şi chiar cunoscuta profesoară Pupăza.

Mai mult decît oricine atrase atenţia asupra sa Ciuciulete, care scrisese într-un chip exagerat de aspru, dîndu-le vînturaticilor asemenea porecle jignitoare ca: uşuratici, fluşturatici, neciopliţi, neisprăviţi, haimanale, clăpăugi, pitecantropi, pecenegi, ba chiar vite încălţate.