Cum a fost găsit Fluieraş

n primele zile ale şederii lui la spital, Fluieraş rămînea uimit cînd auzea că sora ori vreunul dintre medici i se adresează numindu-l Strîmbicel. Totuşi nu-i trecu prin cap să întrebe de unde pînă unde s-a ales el cu un nume atît de ciudat. Asta pentru că mintea îi era niţeluş cam tulburată din pricina comoţiei cerebrale pe care o suferise, aşa încît nu mai putea judeca la fel de limpede ca mai înainte. Încetul cu încetul se restabili după boală, dar întrc timp, fără să-şi dea Seama, se obişnui cu noul lui nume, încît, de la o vreme, ajunsese să i se pară că niciodată nu l-a chemat altfel decît Strîmbicel. Numai cîteodată tresărea cînd auzea că i se spune aşa şi atunci nu răspundea de la început, ci mai stătea oleacă pe gînduri, ca şi cum ar fi trebuit să-şi dea seama dacă este ori nu este el cel strigat.

Această ciudăţenie în purtarea lui Fluieraş nu, i-a scăpat nici doctorului Compresă, dar doctorul a luat-o drept urmare a suferinţelor care au înrîurit asupra sistemului nervos al bolnavului,-făcîndu-l să fie cuprins cînd de nelinişte, cînd de nepăsare faţă de orice s-ar fi petrecut în jur.

De aceea, Compresă îşi aplică mai departe tratamentul său obişnuit de vindecare prin rîs, deşi, la început, glumele nu descreţiră cîtuşi de puţin fruntea lui Fluieraş. Numai pe măsură ce i se limpezea mintea, bolnavul începea să priceapă hazul întîmplărilor povestite, iar faţa i se lumina de un zîmbet plin de înţelegere. Asta arată că putinţa de a pricepe tot ce e caraghios este legată la pitici de înţelepciunea fiecăruia.

Băgînd de seamă că obrazul lui Fluieraş se înseninează pe zi ce trece, doctorul Compresă se hotărî să treacă la cea de a doua parte a tratamentului său; adică, să nu se mai mărginească la povestitul istorioarelor cu haz, ci să înceapă a-i citi bolnavului cărţi vesele. Aşa se face că fu aleasă pentru citit cartea cunoscutului scriitor Rîndunel: „Despre cei treizeci şi trei de puişori hazlii şi despre ale lor peripeţii.” Ascultînd întîmplările caraghioase scrise în carte, Fluieraş rîse din toată inima. Asta îl bucură pe Compresă, care îşi spuse că a sosit vremea să-i lase bolnavului plăcerea de a citi singur. Îi aduse, prin urmare, un vraf de ziare dintre acelea care apăruseră în ultimele zile şi în care se povestea mult despre dispariţia miliţianului Fluieraş. De cum îşi văzu numele prin gazete, îşi şi aminti că el este miliţianul cel dispărut şi nicidecum Strîmbicel, cum i se spunea în spital.

Conştiinţa lui îşi reveni cu desăvîrşire, aşa încît prinseră a i se perinda prin minte toate întîmplările prin care trecuse. În cele din urmă îşi aminti cum a răsucit Habarnam bagheta magică şi cum îndată după aceea s-au prăvălit pînă la pămînt zidurile miliţiei. Aruncînd cît colo vraful de ziare din jurul lui, Fluieraş vru să sară din pat.

— Stai culcat, Strîmbicel, stai culcat! îi spuse doctorul Compresă. Încotro ai de gînd s-o porneşti?

— Dar eu nu-s Strîmbicel, ci miliţianul Fluieraş, răspunse Fluieraş.

Daţi-mi voie să mă întorc la postul meu, ca să-l arestez pe vrăjitor.

Trebuie să scot cît mai repede din mîna lui bagheta aceea magică cu care e în stare să dărîme toate casele din oraş şi să aducă cine ştie cîte pagube.

Doctorul Compresă ştia că bolnavii cu mintea tulburată au adesea vedenii: li se pare că sînt urmăriţi de fantome, de căpcăuni ori de vrăjitori răi. De aceea, el căută să-l încredinţeze pe Fluieraş prin tot felul de vorbe că nu există vrăjitori şi nici n-au existat vreodată. Dar degeaba, deoarece Fluieraş o ţinea morţiş că a văzut el, cu ochii lui, un vrăjitor care a dărîmaţ zidurile miliţiei.

— Şi cum arăta, mă rog, vrăjitorul dumitale? întrebă doctorul Compresă cu un zîmbet pe buze.

— La fel ca toţi piticii - răspunse Fluieraş - se deosebea doar prin culoarea galbenă a pantalonilor şi prin bagheta magică pe care o avea în mînă.

— Ei, atunci este limpede că totul a fost numai o închipuire a dumitale, zise Compresă Unde s-a mai pomenit pitic cu pantaloni galbeni.

O asemenea culoare nici nu se poartă măcar!

— Foarte bine că nu se poartă, răspunse Fluieraş. Cu atît mai uşor are să-mi fie să-i smulg din mînă bagheta magică, fiindcă am să-l recunosc îndată după culoarea galbenă a pantalonilor lui.

Doctorul Compresă dădu cu deznădejde din cap şi puse mîna pe fruntea bolnavului, ca să vadă dacă nu cumva are temperatură.

— Sînt sigur că te doare capul, rosti el apoi.

— Nu mă doare de loc! protestă Fluieraş supărat.

— Spui că nu te doare fiindcă aşa ţi se pare, vorbi iar Compresă.

Uite, o să-ţi punem gheaţă pe frunte şi ai să vezi ce bine ai să te simţi.

După ce vorbi astfel, doctorul Compresă chemă sora şi îi spuse:

— Pune, te rog, gheaţă pe fruntea lui Strîmbicel.

— Dar v-am spus o dată că eu Sînt miliţianul Fluieraş şi nicidecum Strîmbicel!

— Ei lasă, lasă, îl linişti Compresă! Aşa păţesc cîteodată bolnavii care au suferit o comoţie cerebrală, îşi închipuie că au intrat în pielea cine ştie cărei celebrităţi. Tot aşa ţi s-a întîmplat şi dumitale. A fost de ajuns să citeşti prin ziare despre vestitul miliţian Fluieraş, ca să intri la idee; ţi se pare acum că dumneata şi cu Fluieraş sînteţi una şi aceeaşi persoană.

— Ba nu mi se pare. Aşa este! Eu Sînt Fluieraş, vorbi bolnavul cu încăpăţînare.

— Uite - zise doctorul - cînd ai să-ţi vezi carnetul ai să te convingi singur că eşti Strîmbicel şi nu Fluieraş. Soră, adu, te rog, carnetul lui Strîmbicel.

Ascultîndu-l pe doctor, sora aduse o haină şi scoase de acolo un carnet de şofer.

— Ia priveşte ce scrie aici, spuse Compresă luînd permisul în mînă. Locuieşti pe strada Macaroanelor, nu-i aşa?

— Sigur! aprobă Fluieraş.

— În casa cu numărul treizeci şi şapte?

— Da, exact, în casa cu numărul treizeci şi şapte.

— Prin urmare eşti Strîmbicel!

— Asta nu se poate!

— De ce să nu se poată? întrebă doctorul. Aici scrie negru pe alb: „Strîmbicel.” Priveşte şi dumneata dacă nu scrie aşa: „Strîmbicel”.

— Într-adevăr, se minună Fluieraş. Şi apucînd permisul prinse a citi cu glas tare: „Strîmbicel locuieşte pe strada Macaroanelor nr. B7, apartamentul 66.” A! Daţi-mi voie - se întrerupse el - de ce scrie aici apartamentul 66? Eu locuiesc la 99.

— Ei - zise doctorul - să ştii că încurcătura asta s-a petrecut în capul dumitale. Din pricina loviturii pe care ai suferit-o s-a întors numărul 66 cu picioarele în sus, aşa încît ţi-a ieşit 99.

Fluieraş întoarse permisul cu susul în jos şi pufni în rîs:

— Ia te uită! se înveseli el. Chiar aşa a ieşit: 99! Ei, să nu mai fiu atunci Fluieraş o dată ce nu sînt nici Strîmbicel! Adică... Uff!

Altfel trebuie spus! Să nu mai fiu Strîmbicel o dată ce sînt Fluieraş! Nu-i aşa că am dreptate?

— Sigur, toată dreptatea, îl încredinţă Compresă. Dar nu-i nevoie să te frămînţi pentru asta! Încearcă mai bine să dormi! Cînd ai să te trezeşti, n-ai să mai ţii minte nici o fărîmă din întreaga poveste cu Fluieraş.

Numai eu port vina în încurcătura asta! Ce mi-o fi venit să-ţi dau ziarele?

Peste puţină vreme, Fluieraş se linişti de tot şi adormi.

Totuşi, după discuţia asta doctorul Compresă rămase pe gînduri.

Nu pentru că s-ar fi îndoit că Strîmbicel ar putea fi altcineva decît Strîmbicel! Nu! Compresă era sigur că Strîmbicel era Strîmbicel. Totuşi, în străfundul sufletului lui nu se simţea tocmai liniştit. Luînd cu el carnetul de şofer, doctorul se duse în strada Macaroanelor, căută casa cu numărul B7, se urcă pînă la etajul patru şi sună la uşa apartamentului şaizeci şi şase. Cel care deschise fu Glumilă.

— Spuneţi-mi, vă rog - întrebă doctorul Compresă - aici locuieşte Strîmbicel?

— Da - răspunse Glumilă - poftiţi înăuntru.

Pe cînd doctorul se pregătea să intre în cameră, Glumilă îi strigă lui Strîmbicel, care şedea pe divan:

— Uite, Strîmbicel! Ţi-au venit musafiri! Zău dacă te mint!

Strîmbicel se ridică în întimpinarea doctorului.

— Va să zică, dumneata eşti Strîmbicel! se minună Compresă,cînd avu în faţa lui pe adevăratul Strîmbicel.

— Bineînţeles, şi de ce n-aş fi eu?

— Sigur, se grăbi Compresă să aprobe. De ce n-ai fi dumneata?

Vezi însă că noi mai avem un Strîmbicel... adică pffuu! Ce prostii vorbesc! Spune-mi, te rog, n-ai pierdut din întîmplare carnetul dumitale de şofer?

— Ba cum să nu, cum să nu! se bucură Strîmbicel. L-am pierdut... mai bine zis nu l-am pierdut, mi l-a luat din greşeală, o dată cu haina, un pitic ciudat care a dormit la noi într-o noapte.

Doctorul Compresă scoase din buzunar carnetul şi i-l arătă lui Strîmbicel.

— Exact! strigă Strîmbicel. Chiar acesta este! Cum a ajuns la dumneata?

Atunci doctorul prinse a le istorisi celor doi despre piticul pe care l-a adus în spital prichinduţa Maculina. La rîndul lor, Strîmbicel şi Glumilă îi povestiră doctorului cum într-una din seri a nimerit în apartamentul lor, nu se ştie prin ce întîmplare, un pitic care a dormit la ei peste noapte şi care la plecare şi-a pus haina lui Strîmbicel, uitîndu-şi-o pe a sa.

După ce isprăviră de povestit, Strîmbicel şi Glumilă porniră împreună cu doctorul spre spital, luînd cu ei şi haina lui Fluieraş. Cum îl văzură pe bolnavul nostru, care încă mai dormea, îl recunoscură şi spuseră că fără doar şi poate nu este altul decît piticul care a dormit la ei în noaptea cu pricina.

Luînd haina lui Strîmbicel, cei doi plecară, după ce mai întîi cerură să li se dea voie să-l viziteze pe bolnav a doua zi şi să-l întrebe amănunţit cum a nimerit în apartamentul lor.

După plecarea lui Glumilă şi Strîmbicel, doctorul Compresă rămase multă vreme pe gînduri.

— Nu mai rămîne nici o îndoială că Strîmbicel al nostru nu este Strîmbicel, îşi zise el în cele din urmă. Şi o dată ce nu este Strîmbicel, înseamnă că nu poate fi altul decît însuşi miliţianul Fluieraş, cel dispărut.

Ajungînd la asemenea concluzii, doctorul Compresă telefonă pe la redacţiile tuturor ziarelor şi le vesti că miliţianul cel dispărut cu numele de Fluieraş nu este nicidecum dispărut, ci poate fi găsit oricînd la spitalul său. Cît ai clipi din ochiseşi ivi în spital, venind direct de la gazetă redactorul corespondent Condeiaş, care stătu de vorbă cu doctorul Compresă şi cu miliţianul Fluieraş, apoi se repezi pe la Glumilă şi Strîmbicel, aflînd de la ei tot ce ştiau din ciudatele întîmplări, după aceea trecu pe la prichinduţa Maculina ca să-i pună cîteva întrebări, apoi se duse la miliţie, unde vorbi cu miliţianul Păzilă şi se încredinţă totodată, la faţa locului, că zidurile închisorii au fost într-adevăr dărîmate.

În dimineaţa următoare, toate ziarele scriau despre aventurile miliţianului Fluieraş. Neaşteptata veste zgudui tot oraşul. Curioşi, localnicii îşi rupeau din mînă ziarele, ca să se încredinţeze cu ochii lor că miliţianul Fluieraş, cel care a stîrnit atîta vîlvă în juru-i, a fost în sfîrşit găsit.

Nu se vorbea decît despre Fluieraş!

Sosit devreme în orăşelul şahului, Habarnam juca şah cu automatul „Drăcilă” şi privea mirat spre piticii care se strînseseră pe aleile parcului şi citeau ceva în ziar, discutînd între ei cu multă însufleţire. Ar fi vrut şi el să afle ce anume se discută, dar jocul de şah îl pasiona atît de mult, încît nu se îndura să întrerupă partida.

Tocmai atunci o zări pe Aţişoara, care venea în fugă spre el, fluturînd un ziar în mînă.

— Habarnam! strgă ea de departe. Fluieraş a fost găsit!

— Fluieraş? întrebă Habarnam mirat. Cine o mai fi şi ăsta?

Uitase cu desăvîrşire de existenţa lui Fluieraş.

— Ei, cum cine? răspunse Aţişoara. Miliţianul Fluieraş, cel care se pierduse.

Dintr-o dată, Habarnam îşi aminti totul. Într-o clipă fu lîngă Aţişoara, îi smulse ziarul din mînă şi se apucă să citească.

În ziar, păţaniile lui Fluieraş erau istorisite pe rînd de Glumilă şi Strîmbicel, de către Maculina, miliţianul Păzilă şi doctorul Compresă, ba chiar de Fluieraş însuşi. Fluieraş le dădea de ştire tuturor că vrăjitorul care făcuse să se dărîme zidurile miliţiei poartă pantaloni galbeni-canar, aşa încît poate fi lesne descoperit şi lipsit de bagheta magică, cea aducătoare de pagube.

Cum îşi trecu ochii peste înştiinţarea lui Fluieraş, Habarnam fu cuprins de spaimă. Galben ca ceara, se aşeză repede pe o bancă şi prinse a-şi acoperi cu ziarul pantalonii săi de culoarea canarilor.

— Ce-icu tine, Habarnam? întrebă Aţişoara rîzînd. A, înţeleg acum! Vezi, doamne, şi tu ai tot pantaloni galbeni. Ţi-e frică să nu te ia pe tine drept vrăjitorul cela, nu-i aşa?

— Aşa este, recunoscu Habarnam.

— Mă mir că nu ţi-e ruşine, strigă Aţişoara supărată. Ştii bine că nu există vrăjitori!

— Atunci de ce spune Fluieraş că a văzut unul?

— Prostii! răspunse Aţişoara. Fluieraş este bolnav, are mintea tulbure şi aiurează într-una, aşa încît toată povestea cu vrăjitorul nu s-a petrecut decît în închipuirea lui. Uite, citeşte ce spune despre asta doctorul Compresă.

Habarnam citi atunci în ziar şi cele povestite de doctor. Compresă scria că miliţianul Fluieraş mai are încă destul pînă la vindecare. Facultăţile lui mintale nu sînt pe deplin restabilite după comoţia cerebrală de care a suferit, nici imaginaţia nu-i lucrează încă cum trebuie şi de aceea îi apar înaintea ochilor asemenea vedenii ca aceea a vrăjitorului cu pantaloni galbeni; îşi închipuie, cu alte cuvinte, că a văzut cîndva un astfel de vrăjitor, dar, se înţelege, aşa ceva nu S-a întîmplat niciodată. Curînd, bolnavul va înceta să mai viseze vrăjitori; pînă atunci trebuie să mai stea în spital, deoarece bolnavii cu mintea tulbure sînt primejdioşi pentru piticii sănătoşi.

Aflînd că Fluieraş n-are să iasă chiar atît de repede de la spital, Habarnam se mai linişti un pic. Cu toate astea îi fu teamă să se ridice de pe bancă, fiindcă i se părea că toată lumea are să se uite la pantalonii lui cei galbeni.

— Ciudat mai eşti! îi zise Aţişoara. Parcă numai tu ai purta pantaioni galbeni! Ia priveşte în jur!

Habarnam se uită şi văzu atunci că, într-adevăr, numeroşi pitici poartă pantaloni galbeni.

— Îţi mai aduci aminte - spuse Aţişoara - că în ziua cînd aţi venit voi să ne vizitaţi fabrica, pictoriţa Năsturica făcea un proiect de pantaloni galbeni? Ei bine, de atunci fabrica şi-a însuşit acest model şi încă de aseară pantalonii galbeni se găsesc pe la toate magazinele.

Galbenul a ajuns, la noi în oraş, cea mai modernă dintre culori.