Cum s-a îmbolnăvit Habarnam de febra şahului

umbiţa şi Împestriţatu plecară cu Caracudă în orăşelul vesel, iar Habarnam se apucă să joace şah cu automatul cel mare. Nici nu apucă să facă zece mişcări, că fu făcut şah mat. Hotărî atunci să mai joace o partidă şi o pierdu şi pe asta, după ce mută doar de cinci-şase ori. Următorul mat îl primi după trei mutări. Ai fi zis că automatul dibuie parcă fiecare mişcare greşită a lui Habarnam şi găseşte imediat mijlocul să-l învingă în timpul cel mai scurt cu putinţă.

Unul dintre jucători, care şedea alături de el, la masă, îi spuse că a început prea devreme să joace cu o maşină atît de complicată şi că ar face mai bine să-şi încerce la început forţele cu una mai mică, simplă.

Aflînd că în orăşelul şahului mai sînt şi alte automate, Habarnam se ridică de pe scaun şi se duse în căutarea unei maşini pe puterile lui. Dar de-abia făcu cîţiva paşi, că se întîlni cu o prichinduţă într-o rochie albă, frumoasă, presărată cu piese de şah în diferite culori şi cu o pălărie în formă de coroană, amintind dintre toate piesele şahului pe regină.

— Bună dimineaţa, îi spuse ea lui Habarnam zîmbindu-i prietenos.

— Bună dimineaţa, răspunse el. Parcă te cunosc de undeva.

— Să-ţi fie ruşine, Habarnam, îl certă ea. M-ai şi uitat? Adu-ţi aminte de ziua cînd ai venit cu prietenii tăi la fabrica de îmbrăcăminte.

— A! făcu Habarnam. Adevărat! Acuma îmi amintesc. Eşti Aţişoara.

— Exact, încuviinţă Aţişoara. Dar hai să stăm puţin colo pe bancă.

E aşa de frumos aici.

Se aşezară amîndoi pe băncuţă.

— Să ştii că noi, în schimb, nu v-am uitat, mereu vă pomenim, vorbi iar Aţişoara. Pentru noi, ziua aceea a fost tare veselă. Ţii minte cum i-a spus atunci Aculiţa lui Doagă: „Nu sînteţi cal şi nu vă aflaţi în grajd. Nechezaţi acasă pînă vă săturaţi.” Ha! Ha! Ha! Acum, de cîte ori rîde cineva dintre noi îi zicem: „Nu necheza că nu eşti cal şi nu te găseşti în grajd. Du-te acasă, nechează cît pofteşti şi pe urmă vino înapoi”.

Habarnam şi Aţişoara rîseră cu poftă.

— Spune-mi, te rog, îţi place în oraşul nostru? întrebă apoi Aţişoara.

— Foarte mult, răspunse Habarnam. Voi aveţi de toate, şi maşini de tot felul, şi cinematografe, şi teatre, şi restaurante, şi magazine. Nimic nu vă lipseşte!

— Dar ce, la voi nu e ca la noi? întrebă iar Aţişoara.

— Da, de unde! rosti Habarnam făcînd un gest de plictiseală. La noi, dacă vrei un măr te sui în pom şi ţi-l rupi singur, vrei fragi - trebuie să ţi-i cultivi mai întîi, vrei alune - te duci în pădure după ele, într-un cuvînt, întîi lucrezi şi pe urmă mănînci. Pe cînd la voi te duci direct la restaurant şi-ţi comanzi ce-ţi pofteşte inima.

— Ei, nu-i chiar aşa, protestă Aţişoara. Nici la noi nu merge să leneveşti. Nimeni nu-şi comandă şi nu-şi cumpără ce pofteşte pînă cînd nu lucrează mai întîi pe cîmp, în grădini sau în fabrici.

— Da, dar noi n-avem maşini ca voi ca să ne ajute la lucru. Nici magazine nu avem. Voi trăiţi cu toţii împreună, pe cînd la noi fiecare îşi duce traiul în căsuţa lui. Din cauza asta ies doar încurcături. În clădirea noastră, de pildă, locuiesc doi mecanici şi nici un croitor. În altă casă locuiesc numai croitori şi nici un mecanic. Dacă ai nevoie, să zicem, de pantaloni trebuie să te duci la croitor, dar el nu-ţi dă, bineînţeles, degeaba, fiindcă în cazul cînd s-ar apuca să dea tuturor degeaba...

— Ar rămîne el fără pantaloni, rîse Aţişoara.

— Mai rău, rosti Habarnam făcînd iarăşi gestul de plictiseală. Ar muri chiar de foame, pentru că n-ar putea să coasă haine şi în acelaşi timp să-şi agonisească singur hrana.

— Asta cam aşa e, încuviinţă Aţişoara.

— Îi dai, va să zică, croitorului pentru pantaloni, să spunem, o pară, continuă Habarnam. Dar dacă el n-are ce face cu ea, ci îi trebuie, de exemplu, o masă, eşti nevoit să te duci la tîmplar, să-i dai para ca să-ţi facă o masă, pe care să o schimbi pe urmă cu nişte pantaloni. E posibil însă ca şi tîmplarul să-ţi spună că n-are nevoie de pară, ci mai curînd de un topor. Atunci nu-ţi rămîne decît să alergi la fierar ca să capeţi toporul. Ba se poate întîmpla să afli, cînd ajungi cu toporul la tîmplar, că el nu mai are nevoie nici de topor, fiindcă şi-a procurat unul din altă parte. Şi uite aşa te alegi, pînă la urmă, cu toporul în locul pantalonilor!

— Dar asta este într-adevăr o nenorocire! zise Aţişoara amuzată.

— Nu dintre cele mai mari - răspunse Habarnam - fiindcă ori- cum, fără pantaloni tot nu rămîi. Pînă la urmă se găseşte un prieten care să te scoată din încurcătură şi să-ţi dăruiască vreo pereche dintr-ai lui sau cel puţin să ţi-O împrumute pentru un timp. Mai rău e cînd, din pricina asta, unii dintre pitici se aleg cu nişte boli îngrozitoare, cum ar fi invidia sau zgîrcenia. Piticul care s-a molipsit de zgîrcenie cară la el acasă tot ce-i cade sub mînă, fie că îi trebuie, fie că nu-i trebuie. Avem şi noi în clădire un asemenea pitic: îi zice Gogoaşă. Să vezi ce de catrafuse a strîns la el în cameră. Îşi închipuie că o să le schimbe pe alte lucruri folositoare pentru el. A strîns şi unele lucruri de preţ, de care alţii poate ar avea chiar nevoie, dar Gogoaşă le lasă să zacă degeaba pînă cînd se prăfuiesc şi se strică. Are haine şi veste cîtă frunză şi iarbă,vreo douăzeci de costume întregi, iar pantaloni vreo cincizeci de perechi. Toate se tăvălesc grămadă pe podea, încît nici el nu mai ştie bine ce are şi ce nu are acolo. Cîte un pitic profită de asta. Dacă îi trebuie urgent pantaloni ori haină, îşi alege din grămadă care îi place. Gogoaşă nici nu observă. Dar dacă observă totuşi cumva, atunci să te ţii... face un tărăboi că îţi vine să fugi din casă!

Aţişoara rîse un timp cu poftă, pe urmă însă se opri din rîs şi deveni serioasă.

— La urma urmelor e ruşinos să faci haz pe socoteala unor bolnavi, zise ea. Bine că la noi nu poate căpăta nimeni o boală aşa urîtă. De ce ne-am apuca să adunăm grămezi de costume, dacă putem oricînd să luăm de la magazin orice costum dorim? Ba unde mai pui că moda se schimbă într-una şi dacă o haină se demodează, tot n-o mai porţi. De altfel - îşi aminti Aţişoara - unde sînt prietenii dumitale, Bumbiţa şi celălalt... stai numai, cum îl cheamă? Întunecatu parcă.

— Nu Întunecatu, Împestriţatu, o corectă Habarnam. S-au dus amîndoi cu Caracudă în orăşelul vesel, şi eu am rămas aici să joc şah cu automatul.

— Ei, şi ai jucat? întrebă Aţişoara.

— Am jucat trei partide, dar n-am cîştigat nici una, răspunse Habarnam.

După ce află de la Habarnam cu care automat s-a apucat el să joace, Aţişoara îi spuse prietenului nostru că automatul acela este construit de campionul Figură, încît nici măcar un şahist experimentat nu poate să-l învingă uşor. Mare lucru se socoteşte şi cînd termini o partidă cu el la egalitate, iar dacă izbuteşti să cîştigi, ţi se dă dreptul să joci cu campionul Figură, pentru disputarea întîietăţii.

Pentru asemenea jucători neexperimentaţi ca Habarnam existau în orăşelul şahului nişte automate mai puţin complicate. Instalaţia electronică a acestor maşini era mult mai simplă, încît nu era chiar atît de greu să cîştigi jocul cu ele. Unde mai pui că unele dintre automate erau în aşa fel construite, încît să-i amuze cît mai mult pe jucători. Aşa, de pildă, era unul care avea o mutră nostimă. Ba pe deasupra mai putea să fîsîie din nas şi să-şi mîngîie ceafa, ceea ce părea grozav de caraghios. La altul, faţa era făcută din material plastic elastic şi de cîte ori izbutea să facă o mişcare bună la şah, pe chipul lui apărea un zîmbet triumfător. Cum începea să cîştige partida, gura i se lărgea pînă la urechi, dar dacă lucrurile se schimbau cumva în defavoarea lui, făcea nişte grimase atît de îngrozitoare, încît era imposibil să-l priveşti fără să te prăpădeşti de rîs. Mai era, pe urmă, alt automat, al cărui păr se ridica în cap măciucă şi care avea în fiecare nară cîte un bec aprins, din care pricină nasul i se făcea roşu ca la beţivi.

Puteai să mai întîlneşti pe acolo şi cîte un automat care imită diferite gesturi ale şahiştilor. Unul din ele, de fiecare dată cînd trebuia să mişte o piesă, încreţea un timp fruntea, se ciupea de nas, apoi ridica piesa de pe tablă şi o ţinea mult în mînă, de parcă s-ar fi gîndit în vremea asta unde să o aşeze; pe urmă o punea într-un anume loc, dar se răzgîndea îndată şi o muta într-altă parte. După aceea îşi lua din nou aerul că se gîndeşte. Asemenea apucături izbuteau să-i scoată din sărite pe şahiştii mai nerăbdători, încît jocul nu mai putea să-i plictisească. Unul dintre automate, înainte de a mişca piesa, făcea întîi: „Hm!” apoi ofta, tuşea, îşi sucea capul în toate părţile, desfăcea larg amîndouă braţele şi înălţa din umeri. Altul rostea în timpul jocului tot felul de vorbe, cum ar fi: „Aha, va să zică mata aşa ai mişcat. Ei bine, nici eu n-am să mă las mai prejos”, sau: „Stai că-ţi arăt eu ţie cum se joacă şah”, sau: „Păzea că te distrug !” Vocea era împrumutată automatului de un magnetofon, adică de un aparat sonor cu înregistrări pe bandă, pe care erau imprimate cele cîteva fraze. La fiecare mutare a unei piese, magnetofonul se deschidea automat şi făcea să sune una din frazele înscrise pe bandă.

Fiecare automat îşi avea numele lui. Aşa, de pildă, automatul cel mare, cu treizeci şi două de locuri, se numea „Titanul”. Celui care spunea „Păzea că te distrug” i se dăduse numele „Distrugătorul”, iar celui care se mîngîia pe ceafă i se zicea, n-aş putea să vă spun din ce pricină, „Drăcilă”. Aţişoara îi făcu cunoştinţă lui Habarnam cu toate automatele şi el jucă cu fiecare cîte o partidă, dar nu cîştigă decît o dată, cînd jucă cu Drăcliă.

— Ei, vezi că ai făcut progrese? îl încurajă Aţişoara. Ar trebui să vii mai des pe aici, la antrenament.

În timp ce Habarnam juca şah, Bumbiţa şi Împestriţatu se amuzau în orăşelul vesel. Distracţiile începeau din locul unde începea şi orăşelul, cu alte cuvinte chiar de la poartă. Intrarea nu era formată nici dintr-o poartă mare, nici dintr-o portiţă mică şi nici dintrb uşă, ci dintr-un tub larg, metalic, ca un fel de tunel.

Tunelul se învîrtea într-una şi oricine încerca să treacă prin el în chip obişnuit cădea neapărat, fiindcă picioarele îi alunecau într-o parte. Pentru ca cineva să nu se rostogolească trebuia să nu calce drept, ci oblic, mutîndu-şi sprinten picioarele cînd într-o parte, cînd într-alta. Unii dintre piticii mai încercaţi în de-alde astea treceau prin tunel fără să se clatine măcar. Dar aceştia erau puţini. Cei mai mulţi nu puteau să intre în orăşel fără să se tăvălească mai întîi prin tot tunelul. De obicei, la intrare era adunată o grămadă de pitici care făceau haz pe socoteala curajoşilor ce străbăteau tubul. Amestecîndu-se cu gloata adunată, Bumbiţa, Caracudă şi Împestriţatu rîdeau alături de ceilalţi. Cel mai mult se amuza Împestriţatu. El era sigur că nu-i de loc greu să treci prin tub şi că toţi cad din pricina stîngăciei lor. După ce se sătură de rîs, Împestriţatu îşi spuse că e timpul să-şi arate iscusinţa şi păşi, fără frică, în tunel. Nici nu apucă să facă trei paşi, că şi alunecă, rostogolindu-se prin tunel ca o bucată de lemn. Bomboanele din buzunar i se risipiră care încotro. Degeaba încercă să se ridice ca să le adune pe toate, că se prăvălea mereu înapoi şi se tot rostogolea, pînă cînd fu aruncat afară de partea cealaltă. Toată această reprezentaţie stîrni în gloată o furtună de rîs.

— Vezi, nici n-am intrat încă în orăşelul vesel şi am şi început să ne înveselim, îi spuse Caracudă Bumbiţei. Să observi însă că aici comicul se naşte foarte simplu. Oamenii se amuză unii pe alţii. Întîi rîzi tu de alţii, iar mai tîrziu, cînd treci prin tunel, rîd ceilalţi de tine.

Vorbind astfel, Caracudă intră în tub. În ciuda trupului lui ca un butuc, el păşi destul de sprinten tot drumul şi nu alunecă decît cu doi paşi înainte de ieşire, ceea ce stîrni totuşi rîsul spectatorilor. Pe urmă veni rîndul Bumbiţei. Toţi erau siguri că are să cadă şi ea şi se pregătiră să rîdă în lege, dar ea înaintă atît de uşurel, încît nu se poticni niciodată.

De cum se văzură în orăşelul vesel, drumeţii noştri păşiră pe o alee şi curînd se treziră într-o piaţetă unde se găsea un cerc mare de lemn, numit roata dracului. Cine dorea., se aşeza pe suprafaţa cercului, care începea să se învîrtă tot mai repede, pînă cînd forţa centrifugă îl zvîrlea cît colo pe cel aşezat.

După ce se învîrtiră pe roata dracului şi căzură la pămînt de-a berbeleacul, cei trei o porniră mai departe, oprindu-se abia în faţa oglinzii fermecate. Oglinda asta nu era plată, obişnuită, ci strîmbă, ba pe deasupra mai făcea şi ape, din care pricină capul piticului care se oglindea în ea se întindea în lung ca o păstaie de mazăre, iar picioarele lui rămîneau scurte ca de răţuşcă; apoi se întîmpla exact invers: picioarele i se lungeau de-ai fi zis că sînt nişte macaroane şi capul arăta ca o clătită. După aceea începea să se lungească nasul, pe cînd faţa se strîmba într-o parte şi i se schimonosea în aşa hal, încît pînă la urmă n-o mai putea asemăna cu nimic.

Era imposibil să te uiţi la toate aceste poceli fără să faci haz. Şiifiindcă rîsul trezeşte pofta de mîncare, drumeţii noştri se duseră să ia masa la restaurant, iar după-masă se plimbară cu autoscaunul atomic pe roate şi cu autopatinele cu rotile.

Autoscaunul atomic semăna foarte bine cu un scaun obişnuit sau cu un mic fotoliu, avînd un postament pentru sprijinirea picioarelor, care se mişca cu ajutorul unor rotile moi de cauciuc. Dedesubt, sub scaun, se afla un motoraş atomic care punea maşina în mişcare.

Pentru ca să mergi cu autoscaunul, nici nu aveai măcar nevoie să te pricepi la condus. Era de ajuns să te aşezi şi să spui: „Înainte”, şi scaunul pornea singur. „Mai repede” sau „Mai încet”, şi scaunul îşi iuţea ori îşi încetinea mersul; „La dreapta” sau „La stînga”, şi scaunul întorcea încotro ţi-era voia; „Stop”, şi scaunul oprea în aceeaşi clipă.

Toate aceste cuvinte puteai să nu le rosteşti tare, ci doar pe şoptite, ba chiar să nu le rosteşti de loc, să le spui doar în gînd.

Bumbiţa şi Împestriţatu îl întrebară pe Caracudă cum e cu putinţă aşa ceva. Caracudă le spuse că postamentul prinde semnalele electrice date de picioarele piticului care şade pe autoscaun şi le transmite instalaţiei electronice speciale care pune în mişcare motorul, reglează viteza ori dă drumul mecanismului de întoarcere la dreapta sau la stînga.

— Ce semnale ar putea să vină de la picioarele mele? se miră Împestriţatu. N-am simţit niciodată aşa ceva.

— N-ai simţit, e adevărat - aprobă Caracudă - pentru că sînt foarte slabe. Dar ele există totuşi. Ajunge să gîndeşti - adică să-ţi spui în gînd „Înainte”, sau celelalte cuvinte, ca în aceeaşi clipă să plece de la creierul tău primul impuls electric nervos care să ordone fotoliului s-o ia înainte ori înapoi, să se întoarcă la dreapta sau la stînga sau să se oprească din mers. Ei, află că tocmai aceste impulsuri electrice sînt recepţionate de instalaţia electronică.

Împestriţatu prinse a se plimba în autoscaun, urmărind cu interes cum ascultă maşina de gîndurile lui.

Ei - îşi zise el de la o vreme - după mine, să ştii că un asemenea autoscaun e chiar mai bun decît bagheta magică a lui Habarnam. Cu scaunul îţi ajunge să zici în gînd „La dreapta” sau „La stînga” şi dorinţa ţi se împlineşte îndată, pe cînd bagheta trebuie în plus s-o răsuceşti, ba să-i mai şi porunceşti cu glas tare. Adică, pe scurt, prea multă bătaie de cap.

După ce se săturară de autoscaune, Bumbiţa, Împestriţatu şi Caracudă se plimbară pe autopatinele cu rotile, care aveau cam acelaşi fel de instalaţie electronică ca şi un autoscaun, cu alte cuvinte primeau impulsul electric de la picioarele piticului care patina şi îl duceau acolo unde voia.

Caracudă le zise că deocamdată autoscaunele şi autopatinele există numai în parc, dar că în curînd ele or să circule prin tot oraşul, încît, de la o vreme, s-ar putea ca nici un pitic să nu mai vrea să aibă de-a face cu automobilul, toată lumea preferînd autoscaunul electronic.

Ziua trecu pe nesimţite. Caracudă, Bumbiţa şi Împestriţatu se întoarseră în orăşelul şahului, unde, după ce-i găsiră pe Aţişoara şi pe Habarnam, se duseră cu toţii în orăşelul teatral, să vadă un spectacol.

De atunci, Bumbiţa şi Împestriţatu puteau fi văzuţi în orice zi în orăşelul vesel. Habarnam însă îşi petrecea toată ziulica cu şahul. Acolo se întîlnea cu Aţişoara, cu care discuta într-una vrute şi nevrute, dar cel mai important lucru pe care îl făceau zilnic erau partidele de şah. Aţişoara era o şahistă înfocată şi se bucura că şi Habarnam a îndrăgit şahul sau, cum spuneau în acest caz piticii din Oraşul Soarelui, s-a îmbolnăvit de febra şahului.