Habarnam este din nou chinuit de conştiinţă

nginerul Doagă, noua cunoştinţă a drumeţilor noştri, era un prichindel cu totul neobişnuit. Ceea ce îl deosebea mai ales de ceilalţi era repeziciunea cu care făcea totul. Mîinile, picioarele şi limba i se mişcau peste măsură de iute. De obicei nu mergea, ci alerga, şi aproape niciodată nu stătea locului. Dacă n-avea unde alerga, n-avea cu cine vorbi, îşi smucea tot trupul cînd într-o parte, cînd într-alta sau ţopăia nerăbdător pe loc. Dacă avea de mers cu automobilul, pornea brusc maşina şi se oprea pe neaşteptate. În capul lui, gîndurile treceau cu viteza luminii care, după cum bine ştiţi, este de trei sute de mii de kilometri pe secundă. Lua orice hotărîre înainte de a chibzui în vreun fel, iar dacă, cine ştie din ce pricină, nu-i mai plăcea hotărîrea luată, o schimba îndată, fară să o ducă la capăt.

Toţi cei cu care se întîlnea ajungeau să fie Stăpîniţi de firea lui neastîmpărată şi făceau tot ce îi trecea lui prin cap, uitînd de propriile lor planuri.

Îndată după masă, Cubuleţ, care era mai liniştit din fire, crezu că e timpul să-şi conducă oaspeţii pe strada Creaţiei, ca să vadă casele lui Pepenaş, dar Doagă îi spuse, fără înconjur, că pentru aşa ceva se poate găsi oricînd vreme şi se şi grăbi să îndrepte maşina spre fabrica de mobile.

De cum ajunseră acolo, călătorii noştri se arătară grozav de miraţi că mesele, scaunele, dulapurile, divanele şi paturile se făceau în Oraşul Soarelui nu din lemn, ci din tot soiul de materiale plastice. Procesul fabricării era cît se poate de simplu. Masa plastică pregătită din vreme curgea înăuntrul maşinii de presat şi lua fie forma unei mese, fie aceea a unui scaun sau pat. Pentru fabricarea dulapurilor, bufeturilor ori divanuril.or nu ajungea o singură maşină de presat, era nevoie de mai multe. Prima făcea de pildă chiar dulapul, a doua uşile şi rafturile, treia sertarele şi aşa mai departe.

Materialelor plastice li se dădeau tot felul de culori şi de nuanţe.

Era mai întîi aşa-zisul material plastic-lemnos. Mobila făcută din el n-o puteai deosebi cu nimic de cea din lemn obişnuit. Era de asemenea materialul plastic-metalic, care înlocuia metalul cum nu se poate mai bine.

Din acelaşi material plastic nu se făcea numai mobilă, ci şi mînere de luşă, rame de tablouri, oglinzi ori candelabre. În Sfîrşit exista un material plastic elastic, care se întrebuinţa la saltele ori somiere, ba chiar la perniţe pentru spetezele divanurilor şi pentru fotolii.

Pe lîngă mobila simplă se mai fabrica şi un fel de mobilă combinată, cum ar fi divanul-pat, care putea să servească şi ca pat, şi ca divan, pe urmă masa-răcitor, scaunul-aspirator, patul-bibliotecă, fotoliul-bicicletă şi altele. Mai mult ca orice le plăcu însă drumeţilor noştri aşa-zisa mobilă pneumatică. Adică dulapuri, mese, fotolii făcute din cauciuc şi umflate cu aer. Mai comodă pentru mutat ca mobila asta nici că se putea găsi; n-aveai decît s-o dezumfli pentru ca întregul mobilier al unei camere să intre bine într-un geamantanaş. Dar cele mai luxoase erau, desigur, fotoliile, paturile şi divanele pneumatice, fiindcă, umplute cu aer, căpătau o formă reliefată, bombată, aerodinamică, care parcă te îmbia să te odihneşti.

După ce vizitară fabrica de mobile, drumeţii noştri se duseră întîi la cinematograf şi pe urmă la teatru.

A doua zi, Doagă şi Cubuleţ veniră mai devreme să-i ia cu maşina ca să-i ducă la fabrica de televizoare şi aparate de radio. Nu încape îndoială că cel mai interesant lucru pe care-l văzură acolo fu fabricarea marilor televizoare de perete cu ecran lat. Trebuie să vă spun că aparate de acest fel se găseau la toate cinematografele din Oraşul Soarelui, încît filmele se transmiteau direct de la studioul de televiziune. Asta era cît se poate de convenabil, fiindcă nu mai trebuia să se depene, în fiecare seară, la fiecare cinematograf, sute de benzi şi să lucreze sute de operatori, ba nici nu era măcar nevoie să se facă atîtea benzi. Ajungea una la staţia centrală de televiziune, ca filmul să se poată vedea în toate sălile de cinema.

Tot astfel de televizoare, dar ceva mai mici, aveau piticii din Oraşul Soarelui şi prin apartamentele lor, însă, nu le prea plăcea să vizioneze filme acasă. Fiindcă erau atît de comunicativi cum îi ştiţi, preferau să vadă un film mai mulţi împreună. În felul acesta, filmul li se părea parcă mai bun şi mai interesant.

Pe lîngă televizoarele de perete se mai făceau şi televizoare de masă. Mai ales aparatele de radio erau grozav de felurite, începînd de la cele mari, de cameră, şi de la radionoptieră şi terminînd cu cele mici de tot microţipătoarele de buzunar şi microşoptitoarele de mărimea unor nasturi mici.

După aceea, Doagă îi duse pe drumeţii noştri la fabrica de obiecte casnice, unde se fabricau diferite aspiratoare, maşini de spălat, automate de măturat şi şters praful în casă, oale ermetice şi crătiţi pneumatice.

Din tot ce văzură aici, călătorilor noştri le plăcu automaşina electrică de călcat, care avea darul să calce rufele singură, fără nici un fel de ajutor. Pentru asta era înzestrată cu doi ochi electrici care semănau cu nişte televizoare micuţe, prin care vedea, parcă, ce are de călcat.

Ceva mai jos, sub ochi, avea un nas de tinichea. Dacă în timpul călcatului rufele se încălzeau prea rău, maşina simţea prin nasul ei mirosul de ars şi se închidea automat, scoţînd un sunet.

Apoi drumeţii noştri vizitară fabrica de cărţi, unde se tipăreau poveşti, istorioare, aventuri, rebusuri, glume ori ghicitori şi unde cărţile apăreau în tot felul: ba mici, ba mari, ba groase, ba subţiri, ba în chip de jucărie sau de armonică, ba sub formă de mosor sau de sul, ba numai din poze sau din desene animate şi vorbitoare.

Zeci de maşini tipografice lucrau în fabrică. Era de ajuns să introduci într-o astfel de maşină manuscrisul trimis de scriitor cu desenele pictorilor, ca să înceapă să curgă prin cealaltă parte a maşinii cărţile cu poze gata făcute. Tipărirea în maşinile astea se făcea electric şi consta în aceea că cerneala tipografică se răspîndea înăuntru printr-un pulverizator special şi se lipea pe hîrtia electrizată, sub formă de litere şi de poze. Aşa se explică repeziciunea cu care se făceau cărţile.

Pînă la urmă, Habarnam şi tovarăşii lui de drum trecură şi pe fabrica de instrumente muzicale, şi pe la combinatul de marionete, unde se făceau păpuşi pentru teatrele de păpuşi, şi pe la uzina de automobile şi prin alte cîteva locuri. Ziua nu făceau altceva decît excursii interesante cu Doagă şi cu Cubuleţ prin tot soiul de fabrici şi uzine, iar seara se duceau împreună la teatru, la cinema, la concert şi la felurite întreceri sportive. Uneori, drumeţii noştri îl luau cu ei şi pe Caracudă, piticul cel rotofei pe care l-au cunoscut la fabrica de îmbrăcăminte. După cum v-am mai spus, Caracudă era şi actor, aşa încît ştia bine la ce teatre se dau spectacolele cele mai interesante şi putea oricînd să le spună celorlalţi care anume piesă merită să fie văzută.

Pe scurt, călătorilor noştri le era în Oraşul Soarelui cît se poate de vesel. Singura umbră care întuneca buna dispoziţie a lui Habarnam erau amintirile despre Fluieraş. În ziua cînd ziarele anunţaseră dispariţia miliţianului, Habarnam se temuse ca nu cumva cel pierdut să fie găsit prea repede. Dar fiindcă a doua zi aceleaşi ziare scriau, după cum bine ştiţi, că în ciuda tuturor cercetărilor nimeni n-a putut da de urmele lui Fluieraş, prietenul nostru se bucură şi se mai linişti puţin. Totuşi, chiar în aceeaşi seară, conştiinţa lui se deşteptă ca şi în alte dăţi şi începu să îl certe.

„Ce vrei să fac? se apăra Habarnam. Sînt eu vinovat că a diSpărut?”

„Nu eşti vinovat, încuviinţa conştiinţa. Dar vezi că te bucuri de asta. Crezi că e frumos ca cineva să se bucure de nenorocirea altuia?”

„Şi ce-ţi pasă ţie? se revolta Habarnam. De ce îţi vîri nasul unde nu-ţi fierbe oala?”

„Cum ce-mi pasă? se miră conştiinţa. Ştii doar că eu vreau să fii bun şi am să te cert mereu dacă n-ai să te porţi cum trebuie.”

Lui Habarnam i se făcu ruşine şi îşi făgădui că altă dată n-are să se mai bucure. Totuşi, în dimineaţa următoare se nelinişti iar şi apucă ziarul în mînă, tremurînd ca nu cumva să citească acolo că miliţianul Fluieraş a fost în sfîrşit găsit şi că toată lumea a aflat din gura miliţianului despre el, Habarnam, care a îndrăznit să dărîme zidurile miliţiei cu ajutorul baghetei magice. Cînd citi că Fluieraş nu a fost găsit încă, Habarnam răsuflă uşurat şi nu-i lipsi mult să sară în sus de bucurie; seara însă se căi că s-a bucurat de aşa ceva, pentru ca a doua zi dimineaţa să se bucure iarăşi. Dar pe măsură ce se scurgeau zilele, el îşi asculta tot mai puţin conştiinţa, încît pînă la urmă liniştea lui rămase netulburată.

De altfel, noii prieteni nu le lăsau de loc drumeţilor noştrirăgaz să se ia cu gîndurile. Ba Doagă şi Cubuleţ fură cît pe-aci să se certe din pricina lor. Cubuleţ ar fi dorit mult să le mai vorbească despre arhitectură şi să le arate casele lui Pepenaş, dar Doagă nu-l lăsa să rostească nici un cuvînt şi se ţinea de călătorii noştri ca scaiul. Lui Cubuleţ îi părea acum tare rău că le-a dat prilejul lui Habarnam, Bumbiţei şi lui Împestriţatu să se împrietenească cu Doagă.

— Dacă ştiam că păţesc aşa, nu-ţi mai făceam cunoştinţă cu ei, îi spuse el inginerului.

Odată i-a trecut prin minte să se ducă la cei treioaspeţimai devreme ca de obicei, ca să i-o ia înainte lui Doagă. Într-adevăr, a doua zi dimineaţa se sculă aproape cu noaptea-n cap şi o porni spre hotel. Dar care nu-i fu mirarea cînd văzu că drumeţii noştri au şi plecat.

— Iarăşi Doagă ăsta mi-a făcut figura! se înfurie Cubuleţ. Numai să pice el în mîinile mele. Nu garantez cum are să scape...

Încruntat şi supărat, Cubuleţ ieşi în stradă şi se întîlni nas în nas cu Doagă, care tocmai coborîse din automobilul lui săltăreţ.

— Încotro ai pornit-o? îl întrebă Cubuleţ uluit.

— Cum încotro? Spre Habarnam şi Bumbiţa, se minună Doagă ?

— Numai că te duci degeaba - zise Cubuleţ - i-a şi luat cineva.

— Cum i-a luat? Cine i-a luat? strigă Doagă sărind în sus de mirare.

— Eu de unde să ştiu? răspunse Cubuleţ desfăcînd larg mîinile.

— A! rosti deodată Doagă, bătîndu-se cu mîna peste frunte. Ştiu acum. Caracudă i-a luat. Să nu mă mişc din locul ăsta dacă nu i-a tras el pe undeva!

Într-adevăr aşa era. Caracudă le făgăduise de mult călătorilor noştri să-i ducă prin Parcul Soarelui, încredinţîndu-i că o asemenea plimbare este cu mult mai interesantă decît colindatul prin fabrici şi uzine. Dar Doagă nici nu voia să audă de parc şi născocea tot felul de piedici ca să zădărnicească plimbarea asta. Pînă la urmă, Caracudă recurse la un şiretlic şi ducîndu-se să-i ia pe cei trei mai devreme ca în alte dimineţi, se duse cu ei în Parcul Soarelui.

Parcul se găsea în partea de răsărit aoraşului şi ocupa o întindere destul de mare. Era format din cîteva despărţituri sau orăşele, cum li se mai spunea: aşa era orăşelul sportiv, unde aveau loc diverse jocuri şi reprezentaţii sportive; orăşelul apei, prin care se vedeau bazine de înot, trambuline şi debarcadere; orăşelul teatral, în care se găseau mai multe teatre şi cinematografe, ba chiar şi un circ; orăşelul şahului, unde se puteau juca table ori şah, şi în sfîrşit orăşelul veseliei, prin care întîlneai la orice pas tot felul de locuri distractive.

Fiecare din orăşele era construit în alt fel. Dar cel mai interesant arăta orăşelul şahului. Întreaga sa suprafaţă era împărţită în bucăţele pătrate, care îi dădeau înfăţişarea unei table de şah. Casele, chioşcurile şi pavilioanele din el aveau forma unor piese de şah. Unele apăreau ca nişte turnuri, altele înfăţişau regine, elefanţi, cai şi aşa mai departe. Gardul era făcut din pioni, iar în faţa fiecăreiintrări se aflau cîte doi cai albi sau negri.

Printre flori, care erau aşezate pe straturi aşa ca şi piesele de şah, se găseau măsuţe la care şedeau cei care doreau să joace şah sau table.

Oricînd puteai întîlni acolo o mulţime de şahişti şi şahiste. Şahiştii purtau costume în carouri, iar şahistele rochii imprimate cu figuri de şah în diverse culori. Adesea îi vedeai ţinînd lecţii de şah, povestind întîmplări interesante din viaţa şahiştilor celebri sau participînd la turnee şahiste la care se adunau mulţi pitici. Mai făceau cîte o partidă cu amatorii, adică cu prichindeii şi prichinduţele cărora le plăcea şahul.

Interesante erau partidele în care jucau în acelaşi timp cu mai mulţi adversari. Unii specialişti reuşeau să joace zece Pînă la cincisprezece partide deodată, iar cel mai bun şahist, campionul Oraşului Soarelui, numit Figură, juca dintr-o dată la douăzeci de mese, ba unde mai pui că nici nu se uita la nici una. I se spunea doar ce mişcare a făcut adversarul, el îşi nota în carneţel şi zicea îndată care trebuie să fie mişcarea de răspuns. La asemenea reprize veneau de asemenea să urmărească jocul numeroşi pitici.

Dar orăşelul şahului avea încă ceva mai grozav ca orice: automatele şahiste, care nu erau altceva decît nişte maşini cu înfăţişarea unor pitici obişnuiţi, avînd nas, gură, ba chiar şi cap. Înăuntru automatului se găsea o instalaţie electronică de calculat, cu memorie, care ţinea legătura prin cablu electric cu pătrăţelele d.e pe tabla de şah. Jucînd cu un prichindel adevărat, automatul găsea, mulţumită instalaţiei lui electronice, cea mai potrivită mişcare de răspuns care să clucă la cîştigarea jocului şi mişca, pe rînd, fiecare piesă. Asta n-ar avea de ce să vă mire, fiindcă jocul de şah îşi are regulile lui şi întotdeauna poţi calcula dinainte cum trebuie să mişti piesele ca să nu pierzi partida.

Automatele şahiste erau construite de cei maibunişahişti, aşa încît nu puteau juca cu succes la ele decît campionii, ba nici ei totdeauna. De multe ori se întîmpla să piardă jocul la automat însuşi constructorul lui. Lucru lesne de înţeles, deoarece şahistul poate să obosească, să se îmbolnăvească să fie distrat şi să mişte prost piesa, pe cînd automatul nu oboseşte, ci lucrează mereu repede şi fără greş, dacă, bineînţeles, nu se strică.

Într-un pavilion din orăşelul şahului se găsea un automat şahist mare de tot, care putea să joace în acelaşi timp la treizeci şi două de table.

Automatul era instalat în mijlocul unei mese rotunde pe care se aflau treizeci şi două de table de şah, cu jucătorii respectivi.

După ce mişca piesa pe o tablă, aparatul se răsucea şi făcea mişcarea pe o altă tablă, pe urmă iar se răsucea şi aşa o ţinea într-una, făcînd mişcare după mişcare. Asta se întîmpla atît de repede, că unii dintre jucători nici nu apucau să dea răspuns la mişcare. În acest caz, automatul se oprea şi aştepta pînă ce mişcarea era făcută.

În plimbarea lor prin orăşelul şahului, drumeţii noştri urmăriră multă vreme jocul celui mai mare automat şahist. Pînă la urmă, Bumbiţei i se urî să privească, dar Habarnam de-abia atunci prinse gust. Văzînd că unul din jucători a pierdut partida şi se ridică de pe scaun, Habarnam se aşeză în locul lui şi spuse că vrea să joace. Bumbiţa protestă susţinînd sus şi tare că ea nu poate să sufere jocul de şah. Împestriţatu zise şi el acelaşi lucru, dar Habarnam se încăpăţină şi nu vru în ruptul capului să plece de acolo. Atunci Caracudă spuse că ar fi mai bine ca el, Bumbiţa şi Împestriţatu să se plimbe puţin prin orăşelul vesel, iar Habarnam să rămînă la şah, pentru ca după aceea să-i caute.

Cu aceste vorbe, lucrurile se împăcară.