Aventurile miliţianului Fluieraş

ititorii îşi amintesc, desigur, că după dărîmarea zidurilor la postul de miliţie, miliţianul Fluieraş a fugit mai întîi să-l prindă pe Habarnam, dar simţind apoi dureri mari la cap a încetat fuga şi a plecat acasă. Din ce pricină a hotărît el să se ducă acasă şi nu la post, unde îl aştepta miliţianul Păzilă, nu se ştie deocamdată nimic precis. Nu se ştie de asemenea de ce nu s-a dus mai curînd la spital, să-l vadă un doctor.

Totul se explică, pesemne, prin aceea că, fiind lovit de vreo cărămidă în cap, el n-a putut să-şi mai dea Seama ce trebuie să facă.

Fapt este că miliţianul Fluieraş şi-a îndreptat paşii lui spre casă.

Cum nu locuia prea departe, pe strada Macaroanelor, n-avea de ce să ia nici autobuz şi nici taxi. Ajungînd pe strada Macaroanelor, se trezi în faţa casei sale. Poate că lucrurile ar fi ieşit pînă la urmă destul de bine, dacă nu s-ar fi petrecut ceva cu totul neaşteptat.

Casa în care locuia Fluieraş nu era una obişnuită, ci turnantă; era una din acele case construite de arhitectul Clondirsucit. Toate cele patru ziduri ale ei aveau cîte o poartă. Dacă zidurile ar fi stat nemişcate, s-ar fi putut spune că fiecare poartă este aşezată către unul din cele patru puncte cardinale: est, vest, nord şi sud. Dar fiindcă ele se mişcau neîncetat, ar fi fost imposibil să stabileşti la care anume punct cardinal este aşezată cutare sau cutare poartă.

Miliţianul Fluieraş se întorcea de obicei de la slujbă la aceeaşi oră. În acea parte din zi, intrarea spre apartamentul lui era întotdeauna pe strada Macaroanelor. Dar de data asta, Fluieraş veni mai devreme cu o oră, cînd pe strada Macaroanelor se găsea o altă poartă. Fără să-şi dea seama ce face, el trecu pragul acelei porţi, se urcă, ca de obicei, cu liftul pînă la etajul patru, şi intră într-un apartament străin. Acolo, stăpînii casei erau plecaţi, aşa încît nu avu cine să-i spună lui Fluieraş că a greşit. Ce e drept, miliţianul se arătă oarecum mirat că a găsit în apartament altă mobilă decît aceea pe care o lăsase, dar fiindcă îl durea atît de rău capul nu şi-l mai frămîntă mult, ci se dezbrăcă repede, se vîrî în pat şi adormi ca mort. Fie din pricina loviturii cu cărămida în cap, fie din cine ştie ce altă pricină, Fluieraş căzu într-un somn adînc care ţinu toată ziua, toată noaptea, ba pe deasupra şi aproape toată dimineaţa următoare. Mai exact spus, el se culcă la ora zece dimineaţa şi se trezi a doua zi la ora unsprezece, dormind în felul acesta de două ori douăsprezece ore la rînd, adică douăzeci şi patru de ore întregi, plus încă un ceas.

Dacă Fluieraş ar fi dormit în apartamentul lui, unde ar fi putut fi găsit îndată, nu s-ar fi întîmplat nimic deosebit, dar cum s-a culcat într-o casă străină, unde nimănui nu i-ar fi trecut prin minte să-l caute, s-a produs pînă la urmă o mare încurcătură.

După ce căzură zidurile la miliţie, miliţianul Păzilă, care auzi zgomotul, încetă observaţiile lui la ecranul de televiziune şi se repezi în camera vecină.

Văzînd catastrofa întîmplată, fugi iute în stradă, adună mai mulţi trecători şi se apucă să răscolească împreună cu ei dărîmăturile. Lucrară cu toţii fără să-şi precupeţească forţele, dar totul fu în zadar. Nici arestatul, nici miliţianul nu fură găsiţi sub dărîmături. Se descoperi doar cascheta lui Fluieraş.

Asta îl mai linişti pe miliţianul Păzilă, care îşi spuse, pînă la urmă, că pesemne Habarnam a izbutit să scape cumva şi că Fluieraş trebuie să fie pe urmele fugarului. Vremea trecea însă şi Fluieraş nu se mai întorcea. Păzilă urmări atent toate ecranele lui de televiziune, în nădejdea că totuşi Fluieraş ar putea fi zărit pe vreuna din străzi; dar, după cum ştie foarte bine şi cititorul, la ora aceea Fluieraş dormea dusiîntr-un pat străin, aşa că n-ar fi avut cum să fie văzut pe nici unul din ecrane.

Curînd se iviră la postul de miliţie alţi doi miliţieni de serviciu: Cozoroc şi Săbiuţă. Miliţianul Păzilă le predă garda şi, după ce le istorisi cele întîmplate, porni să-l caute pe Fluieraş. Presupunînd că s-ar fi putut ca Fluieraş să se ducă acasă, dădu mai întîi un telefon acolo, dar fiindcă nu i se răspunse, îşi spuse că e cazul s-o pornească spre strada Macaroanelor. Cum era şi de aşteptat, la Fluieraş nu găsi pe nimeni, şi atunci Păzilă se întoarse la el acasă şi se apucă să telefoneze pe la toate spitalele. De peste tot i se răspunse că miliţianul Fluieraş nu figurează pe listele bolnavilor. Pînă la urmă ajunse să dea telefoane la celelalte posturi de miliţie ale oraşului, ca să le ceară ajutor în căutarea lui Fluieraş. Toate secţiile de miliţie răspunseră cu căldură la chemare şi curînd un escadron întreg de miliţieni porni prin oraş să-l caute pe cel dispărut. Miliţianul Păzilă se repezea la fiecare jumătate de oră acasă la Fluieraş, ca să vadă dacă nu cumva s-a întors între timp. Ba tot restul zilei şi toată noaptea sună la fiecare spital în parte, făcîndu-i pe bieţii medici să se plictisească de ei ca de mere acre.

În ciuda tuturor căutărilor, Fluieraş nu fu găsit pe nicăieri, încît a doua zi de dimineaţă apăru în ziar un anunţ despre misterioasa lui dispariţie. Dacă Fluieraş ar fi citit în ziua aceea vreun ziar s-ar fi mirat el însuşi nespus de mult că în jurul numelui său s-a stîrnit atîta vîlvă. Dar vedeţi că el nu citise în ziua aceea ziarele, aşa că n-avea de unde să ştie ce scrie în ele. De cum se trezi din somn se uită la ceas şi văzu că minutarele arată ora unsprezece. Aducîndu-şi aminte că s-a culcat la zece, ol crezu că a dormit numai o oră şi nicidecum douăzeci şi cinci. De aceea nici nu băgă de seamă că a trecut o zi şi a venit alta.

Capul îl mai durea încă, ba pe deasupra îl chinuia şi o foame cumplită, ceea ce n-ar trebui să vă mire dacă v-aţi gîndi că a dormit o zi şi o noapte fără să îmbuce nimic. Îndreptîndu-se spre bucătăria care semăna întocmai cu aceea din apartamentul lui, Fluieraş se duse drept la micul dulap din perete şi prinse a apăsa pe butoanele de pe margine sub care scria: „supă”, „păsat”, „griş cu lapte”, „compot”, „pîine”, „plăcinte”, „tăieţei”, „ceai”, „cafea” şi alte bunătăţi. După ce deschise o altă uşiţă, în spatele căreia nu se afla decît o deschizătură dreptunghiulară, Fluieraş se aşeză pe un scaun şi aşteptă. Peste două minute, prin golul din josul deschizăturii se ridică o cabină micuţă a liftului-bucătărie, vopsită în alb, care, prin toată înfăţişarea ei, îţi aducea aminte de un răcitor. Fluieraş deschise uşa cabinei şi se apucă să scoată de acolo farfuriile cu supă, păsat budincă de ouă, griş cu lapte, plăcinte, pîine tăiată felii, cana de cafea, zaharniţa şi toate cîte ceruse: aşezîndu-le, una cîte una, pe masă, în faţa lui, prinse a îmbuca cu mare poftă.

Asemenea lifturi-bucătărie erau numeroase în Oraşul Soarelui. Prin ele erau aduse în apartamente micul dejun, prînzul şi cina de la restaurantele aflate la parterul clădirilor. Trebuie să vă spun însă că piticii din Oraşul Soraelui se hotărau rareori să ia masa la ei acasă, fiindcă preferau să mănînce la restaurant, unde era mult mai vesel. Acolo erau serviţi de simpli prichindei şi prichinduţe, cărora le puteai împărtăşi gîndurile tale, le puteai adresa o vorbă de duh ori o glumă. Pe cînd acasă, masa ţi-o servea liftul, cu care, după cîte ştiţi, nu se prea poate glumi. Totuşi, la nevoie, piticii mai mîncau şi pe acasă, lipsindu-se în acest caz de toate plăcerile şi comodităţile de la restaurant.

După ce îmbucă pe săturate, miliţianul Fluieraş se culcă din nou în pat, cu gîndul să mai doarmă oleacă.Asta fiindcă el socotea că a dormit doar o oră, ceea ce însemna, desigur, foarte puţin. Oricum, Fluieraş adormi îndată şi, pesemne, şi-ar fi urmat somnul pînă a doua zi dimineaţa, dacă la miezul nopţii n-ar fi fost deşteptat de stăpînii casei, care se întoarseră.

După cîte s-a putut lămuri mai tîrziu, apartamentul în care nimerise Fluieraş era locuit de Glumilă şi Strîmbicel. Lui Glumilă îi mergea vestea că îi plac grozav de mult glumele. Gluma lui preferată era să spună aproape după fiecare vorbă: „Pe cuvînt de cinste! Să nu-mi ziceţi mie Glumilă dacă nu-i aşa!” Cît despre Strîmbicel, lui nu-i prea mergea vestea că i-ar plăcea ceva în mod deosebit. Amîndoi erau şoferi la fabrica de bomboane: împărţeau zilnic bomboanele pe la magazine şi erau buni prieteni. În ziua cînd miliţianul Fluieraş intrase, din greşeală, în apartamentul lor, Glumilă şi Strîmbicel nu înnoptaseră la ei acasă, fiindcă după ce-şi terminară treaba se duseră cu maşina la un amic al lor, pe nume Chercheluş, care îi poftise la un chef în cinstea mutării lui într-o nouă locuinţă. Cheful dură toată noaptea. A doua zi de dimineaţă, cei doi se duseră direct la fabrica de bomboane, iar după-amiază plecară din nou cu maşina la un alt prieten, numit Damigeană, care tocmai îşi schimbase şi el locuinţa şi făcea chef. De altfel şi aici cheful se proiectase pentru toată noaptea, dar fiindcă la prietenii noştri ar fi fost a doua noapte de nesomn, Damigeană le făcu o favoare îngăduindu-le să plece mai devreme, adică pe la orele unsprezece.

La urma urmelor, unsprezece seara este O oră destul de tîrzie, ba pe deasupra prietenii noştri nu ajunseră îndată acasă, ci mai făcură un ocol pe la postul de miliţie, unde miliţianul de serviciu îi făcu lui Strîmbicel o morală care ţinu nici mai mult nici mai puţin decît douăzeci de minute, pentru că încălcase regulile de circulaţie. Într-un cuvînt, cînd cei doi se iviră în apartamentul lor era noapte adîncă. Totuşi, şi unul, şi celălalt arătau mulţumiţi că se văd în Sfîrşit acasă.

— Iată-ne şi la noi, pe cuvînt de cinste, să nu-mi zici mie Glumilă dacă nu-i aşa, spuse Glumilă. Acum să cinăm şi să ne băgăm în pat.

— Ce-i adevărat e adevărat, încuviinţă Strîmbicel căscînd. Oricît de bine ai mînca în vizită, nu strică să mai îmbuci ceva şi acasă.

Se duseră deci amîndoi la bucătărie şi se apucară să apese butoanele de pe uşiţa liftului bucătărie. Peste cîteva minute se şi aflau instalaţi la masă şi cinau. Fălcile li se mişcau alene, de-ai fi zis că mănîncă siliţi de cineva, pleoapele li se închideau singure şi totuşi pălăvrăgeau într-una, deşi limbile li se împleticeau. În cele din urmă, Glumilă se sătură, se ridică de la masă şi, fără să mai rostească o vorbă, se duse să se culce.

De cum intră în cameră, stinse lumina şi se vîrî în pat. După el veni Strîmbicel. Văzînd că Glumilă a stins lumina, Strîmbicel dibui prin întuneric pînă la patul lui, apoi se dezbrăcă şi vru să se culce, dar întinzînd mîna simţi că la el în pat doarme cineva.Crezu atunci că Glumilă a nimerit din greşeală acolo şi se porni pe rîs.

— Ce glumă o mai fi şi asta! Ce cauţi tu la mine-n pat? zise Strîmbicel.

— Vorbeşti prăpăstii, să nu-mi zici mie Glumilă dacă nu-i aşa! răspunse Glumilă din patul celălalt.

— Cum prăpăstii? se miră Strîmbicel. Dar unde eşti?

— Aici, la mine-n pat! Să nu-mi zici mie Glumilă dacă nu-i aşa. Dar unde aş putea să fiu?

Auzind că Glumilă se află în altă parte, Strîmbicel întinse din nou mîna în întuneric şi atinse pieptul lui Fluieraş, care dormea atît de adînc, încît nu făcu nici cea mai mică mişcare.

— Ştii, Glumilă - spuse Strîmbicel - la mine în pat doarme cineva.

— Cine ar putea să doarmă? se miră Glumilă. Înainte de a răspunde, Strîmbicel mai atinse gîtul, faţa, nasul, fruntea şi părul lui Fluieraş.

— Ce comedie! zise el apoi, dînd nedumerit din mîini. Cred că e un cap cu o chică.

— Asta-i bună! spuse Glumilă.

Trebuie să vă spun că Glumilă şi Strîmbicel nu s-au prea speriat că au găsit la ei în casă un pitic străin. Ba pot chiar să vă asigur că nu s-au speriat de loc. Asta pentru că în Oraşul Soarelui nu se mai întîmplaseră din vremuri îndepărtate furturi sau pungăşii. Toţi piticii se înţelegeau între ei şi nimănui nu i-ar fi trecut prin cap să se strecoare într-o casă străină cu vreun gînd rău.

— Să nu-mi zici mie Glumilă dacă nu e la mijloc vreo neînţelegere, spuse Glumilă rîzînd într-una.

— Ştii ce trebuie să fie? îşi dădu cu părerea Strîmbicel. Ne-o fi căutat vreun amic în lipsa noastră, ne-o fi aşteptat, ne-o fi aşteptat, pînă cînd i s-o fi făcut urît şi pe urmă, de plictiseală, o fi adormit.

— Exact! Aşa o fi! aprobă Glumilă. Ia aprinde lumina!

După ce odaia fu luminată, cei doi se apropiară de patul în care Fluieraş continua să doarmă ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat şi începură să-l cerceteze cu privirea.

— Cine o fi ăsta? Tu îl ştii? întrebă Strîmbicel.

— Îl văd pentru prima oară în viaţa mea, pe cuvînt de cinste! răspunse Glumilă.

— Tffuu! făcu Strîmbicel cu ciudă. Şi eu tot pentru prima oară!

Dar ceea ce mi se pare grozav de interesant este că doarme ca la el acasă!

— Pe cuvîntul meu de cinste, Strîmbicel, dacă nu e uimitor, zise Glumilă. Te pomeneşti că din greşeală am nimerit în alt apartament. Trebuie să spălăm putina pînă nu se scoală.

În primul moment, Strîmbicel fu gata să-i dea ascultare, dar pe urmă se uită în jurul lui şi rămase pe loc.

— Nu - spuse el - cred totuşi că Sîntem la noi acasă. Trebuie să-l trezim şi să-l întrebăm cum a nimerit în patul meu.

Glumilă se apucă să-l zgîlţîie pe Fluieraş pînă cînd îl trezi.

— Cum aţi ajuns aici? întrebă el uitîndu-se nedumerit la Glumilă şi Strîmbicel, care stăteau în faţa lui, fără pantaloni.

— Noi? se zăpăci Glumilă. Auzi, Strîmbicel, adică cum vine asta?

Să nu-mi zici mie Glumilă dacă mai înţeleg ceva. El ne întreabă pe noi cum am ajuns aici! Nu, dragul meu. Noi trebuie să te întrebăm pe matale cum ai ajuns aici?

— Eu - rosti Fluieraş, ridicînd uimit umerii - ca de obicei.

— Ca de obicei? se revoltă Glumilă. Dar unde socoteşti că te afli?

— La mine acasă, răspunse Fluieraş. În altă parte unde m-aş putea afla?

— Asta-i bună! Pe cuvînt de cinste! L-ai auzit, Strîmbicel, zice că află la el acasă. Atunci noi unde ne aflăm oare?

— Chiar aşa, zise şi Strîmbicel. Noi doi unde ne aflăm, după părerea matale?

— Tot la mine acasă, bineînţeles, răspunse Fluieraş.

— Ia te uită! făcu Strîmbicel. Eşti sigur?

Fluieraş îşi roti ochii în jur şi de mirare se ridică din pat.

— Spuneţi-mi - rosti el în cele din urmă - cum am ajuns eu aici?

— Pe cuvînt de cinste dacă te înţeleg, zise Glumilă. Dar de o jumătate de oră te întrebăm acelaşi lucru: cum ai ajuns aici?

Încredinţîndu-se că toată încurcătura s-a întîmplat din vina lui, Fluieraş se fîstîci de tot.

— Iertaţi-mă, dragii mei, îngînă el. Vă rog să mă iertaţi. Acuma văd că am nimerit din greşeală într-un alt apartament. Tfuu! Mi se părea mie că mobila voastră e puţin altfel decît a mea. Chiar şi zugrăveala de pe pereţi e alta. La mine e dat cu galben, şi aici cu un fel de albastru.

Vorbind astfel, Fluieraş sări din pat şi se îndreptă spre uşă.

— Stai puţin, îl opri Strîmbicel. Îmbracă-te întîi.

— Ah, da! Scuzaţi! se bîlbîi Fluieraş zăpăcit şi, întorcîndu-se, prinse ă se îmbrăca.

Era foarte grăbit şi din pricina asta toate îi ieşeau de-a-ndoaselea. Cravata şi-o puse pe dos, ciroapii anapoda şi fiindcă piciorul drept nu-i intra nicicum în cracul pantalonului sări multă vreme prin cameră în cel stîng, pînă cînd alunecă peste ghiveciul cu margarete, făcîndu-l ţăndări. La urmă de tot îmbrăcă din zăpăceală haina lui Strîmbicel şi plecă cu ea.

În noaptea aceea, cei doi şoferi se culcară neobişnuit de tîrziu şi de-abia a doua zi dimineaţă văzu Strîmbicel că-i lipseşte haina. E drept că în locul hainii pierdute rămăsese aceea a lui Fluieraş, dar nenorocirea era că, împreună cu haina, lui Strîmbicel îi dispăruse carnetul de şofer, pe care îl păstra în buzunar. Din păcate, nici Glumilă, nici Strîmbicel nu-l întrebară pe Fluieraş cum îl cheamă şi unde locuieşte, aşa încît acuma nu mai ştiau cum ar putea să-l găsească.

Glumilă zise că lucrurile or să se repare, pentru că, văzînd înbuzunar un carnet străin şi dîndu-şi seama că a îmbrăcat altă haină, piticul cel distrat, adică Fluieraş, are să aducă înapoi permisul şi o dată cu el şi haina luată. Auzind acestea, Strîmbicel se mai linişti puţin.

Numai că lucrurile ieşiră cu totul altfel decît presupuse Glumilă, deoarece aventurile lui Fluieraş nu se încheiară aici. Poate că ele s-ar fi încheiat totuşi, dacă nu şi-ar fi vîrît coada Bălţatu, Zvăpăiatu şi Pistrui.

De cînd aceste trei fiinţe simandicoase au fost prefăcute în pitici, au pornit care încotro să colinde străzile fără nici o ţintă, pînă cînd s-a întîmplat să se întîlnească cîteşitrei dintr-o dată. Neaşteptata întîlnire fu primită de foştii măgari cu o bucurie zgomotoasă: Bălţatu nu-şi putu ţine rîsul văzîndu-l pe Zvăpăiatu şi Pistrui, iar Zvăpăiatu şi Pistrui rîseră în hohote cînd îl zăriră pe Bălţatu. Toţi trei se recunoscură îndată unulpe altul. În ciuda prefacerii lor,fiecare dintre eipăstra ceva din înfăţişarea dinainte şi asta îi amuza grozav. După ce se sătură de rîs, Bălţatu prinse a vorbi primul.

— Uite ce e, prieteni, începu el. Eu zic că trebuie să însemnăm întîlnirea noastră cu o treabă năstruşnică, pentru ca să nu o uităm aşa de de uşor.

Toţi trei începură să chibzuiască şi îşi frămîntară creierii pînă la miezul nopţii. Nu puteau nici unul dintre ei să găsească ceva potrivit, dar în cele din urmă lui Pistrui îi veni o idee.

— După mine, cel mai năstruşnic ar fi să întindem o frînghie de-a latul trotuarului, aşa ca toţi trecătorii să se împiedece şi să cadă.

— Eşti un geniu! îl lăudară Bălţatu şi Zvăpăiatu într-un glas.

După ce făcură rost de undeva de-o frînghie, noii pitici o întinseră de-a latul trotuarului în cel mai întunecat loc şi pe urmă fugiră repede, ferindu-se ca nu cumva să capete cîte una după ceafă pentru isprava lor.

Asta s-a petrecut pe strada Macaroanelor, nu departe de casa în care locuiau Glumilă şi Strîmbicel, chiar în seara cînd cei doi şoferi l-au găsit adormit în apartamentul lor pe miliţianul Fluieraş.

Şi acuma ascultaţi ce s-a întîmplat mai departe.

Cum ieşi de la Glumilă şi Strîmbicel,miliţianulFluieraş păşi petrotuar privind nedumerit într-o parte şi-ntr-alta şi neînţelegînd unde se află. După un timp îşi dădu Seama că se găseşte pe strada Macaroanelor, dar în partea opusă locuinţei lui. Fu cît pe aci să se întoarcă, însă îşi spuse că n-ar strica să se mai plimbe puţin, ca să ia aer curat. Acest gînd se dovedi îndată a-i fi fatal. Nici nu apucă să facă vreo zece paşi, că se împiedică cu piciorul de frînghia pusă de-a latul trotuarului şi căzu.

Lovindu-se puternic cu fruntea de trotuar, Fluieraş rămase nemişcat.

Nimeni n-ar putea spune cît ar fi zăcut el acolo fără cunoştinţă dacă n-ar fi trecut pe strada Macaroanelor, în automobilul ei, prichinduţa Maculina. Văzînd întins pe trotuar un pitic fără suflare şi dîndu-şi seama că acesta are urgentă nevoie de medic, Maculina opri maşina şi îl trasepe Fluieraş înăuntru, ceea ce pentru o prichinduţă micuţă ca ea era tare greu. Apoi îndreptă automobilul spre spital.

La spital, Fluieraş fu dezbrăcat şi culcat în pat. Doctorul Compresă se şi grăbi să-i prescrie o reţetă şi luă măsuri să i se pună gheaţă pe frunte; pe urmă ţinu să-i strîngă mîna Maculinii, mulţumindu-i că a adus bolnavul. Vru apoi să-l înscrie pe Fluieraş în condica spitalului, dar miliţianul nu-şi revenise încă, aşa încît ar fi fost imposibil să-şi spună numele. Nici Maculina nu ştia cum îl cheamă. De aceea, doctorul Compresă dădu dispoziţii surorii să caute în buzunarele de la haina bolnavului, ca să vadă dacă nu cumva se găseşte pe acolo un act prin care să i se stabilească numele.

Sora se apucă să scotocească prin buzunare şi găsi o scrisoare pe numele lui Strîmbicel şi carnetul de şofer tot pe acelaşi nume.

— Lucrurile sînt clare, spuse doctorul Compresă. Îl cheamă Strîmbicel. Doar nimeni n-o să se apuce să poarte în buzunar acte ori scrisori străine.

Şi îl înscrise pe Fluieraş în condica spitalului pe numele de Strîmbicel.

A doua zi cînd miliţianul Păzilă telefonă din nou la spital ca să întrebe dacă nu cumva este internat acolo miliţianul Fluieraş, i se răspunse că nici un fel de miliţian nu se găseşte în spital şi că în ultima zi a fost adus doar şoferul Strîmbicel, care şi-a pierdut cunoştinţa în stradă. Aşa se explică de ce nimănui nu-i trecea prin minte că Fluieraş zace în spital, şi miliţia continua să-l caute oriunde în altă parte, numai acolo unde se afla nu.

Ziarele scriau în fiecare zi că miliţianul Fluieraş n-a putut fi găsit.

Cînd, în dimineaţa următoare, Fluieraş se trezi în spital, îşi zise mirat că iarăşi a nimerit într-o casă străină.

În prima clipă fu cît pe aci să se scoale, ca să se lămurească cum a ajuns acolo, dar simţind o slăbiciune îşi lăsă capul pe pernă. Tocmai atunci intră sora.

— Bună dimineaţa, Strîmbicel! îi spuse ea pe un ton prietenoS. Ei, cum te mai simţi?

— Dar unde mă aflu? întrebă Fluieraş plin de nelinişte, fără să bage de seamă că sora i-a zis Strîmbicel.

Atunci sora se apucă să-i explice că a căzut întîmplător pe stradă şi s-a lovit la frunte, din care pricină a suferit o comoţie cerebrală, că acuma se află în spital, dar că poate să n-aibă nici o grijă fiindcă în curînd se va face sănătos.

Din toată explicaţia, Fluieraş nu înţelese aproape nimic, deoarece din pricina loviturii mintea lui se cam tulburase, dar glasul mîngîietor al sorii îl linişti. Încetînd să se mai frămînte, Fluieraş îşi luă cu poftă micul dejun şi înghiţi, fără mofturi, o lingură întreagă de doctorie amară.

Doctorul Compresă rămase foarte mulţumit de asta şi vorbi cu sora să-i mai dea bolnavului din acea doctorie, la fiecare ceas cîte o lingură, să-i pună pe frunte comprese reci, iar în caz de migrenă să-i pună imediat gheaţă pe frunte.

Însuşi el, doctorul, venea de cîteva ori pe zi să vadă bolnavul şi să-i povestească istorioare comice.Asta deoarece socotea că nimic nu poate vindeca o boală ca buna dispoziţie, care, după cum bine ştiţi, se capătă numai prin rîs şi zîmbet. Pentru a-şi înveseli bolnavii, doctorul Compresă dăduse dispoziţie să se atîrne prin spital tablouri comice, desene caraghioase ori caricaturi şi luase măsuri ca atît medicii de gardă, cît şi surorile să le citească în timpul liber diverse întîmplări nostime sau poveşti hazlii, ba chiar să le spună glume, anecdote, cimilituri, cuvinte rostite de-a-ndoaselea, păcăleli, caraghioslîcuri şi tot felul de fleacuri care să le stîrnească rîsul.