Habarnam şi prietenii săi vizitează fabrica de îmbrăcăminte

junşi iarăşi pe pămînt, automobilul străbătu din nou străzile şi peste cîteva minute se opri în faţa unei clădiri rotunde, cu nouă etaje, ale cărei ziduri erau vopsite frumos în culoarea pielii.

— După mine! strigă Doagă. Am ajuns!

Cu aceste cuvinte sări fulgerător din maşină şi, întocmai ca la asalt, se repezi spre uşă. Cît timp Cubuleţ, Habarnam şi Bumbiţa coborîră din automobil şi îi ajutară lui Împestriţatu să-şi scoată colacul de salvare, Doagă izbuti să facă de cîteva ori, în mare goană, drumul pînă la uşă, dus şi-ntors.

— Ce v-aţi împotmolit acolo? ţipă el rotindu-şi mîinile ca o moară de vînt. După mine!

Cu chiu, cu vai, drumeţii noştri se depărtară de maşină şi păşiră spre uşă.

— Curaj! comandă Doagă. Dacă Sînteţi cu mine, să nu vă. fie teamă de nimic. Toţi meşterii de pe aici îmi sînt cunoscuţi.

Trecură cu toţii pragul uşii şi se pomeniră într-o sală mare, rotundă, toată numai din faianţă. De peste tot se auzea vîjîitul înăbuşit almaşinilor şi fîşîitul moale al ţesăturilor proaspăt terminate. Nici nu se dezmeticiră bine, că şi veni spre ei un pitic foarte îngrijit, îmbrăcat într-o salopetă albastră bine călcată, sclipitor de curată, care se încheia au nasturi albi de la piept pînă peste pîntec. Salopeta avea reverele desfăcute şi lăsa să se vadă o cravată albă. Piticul era rotofei şi solid, dar îngust în umeri, de aceea la mijloc parcă se lăţea, iar spre cap spre picioare se îngusta, aşa încît prin toată înfăţişarea lui îţi amintea de un peşte.

— Noroc bun, Caracudă! îi spuse Doagă piticului. Am venit în vizită cu prietenii mei. Arată-le cum ştiţi voi să faceţi îmbrăcăminte pentru noi.

În loc de răspuns, Caracudă luă o poză teatrală şi, scuturînd din pumni, prinse a declama:

— Poftiţi, vă rog, după mine! Eu am să vă dezvălui, dragii mei, tainele acestor locuri.

Pe urmă ridică poruncitor o mînă şi figura îi deveni cît se poate de gravă.

— Înainte, prieteni, lăsaţi la o parte teama şi-ndoiala, tună el.

La auzul unui asemenea urlet, Împestriţatu se cutremură şi se ascunse în spatele lui Cubuleţ.

— Ce, nu e-n toate minţile? întrebă el cu teamă.

Dar lui Caracudă nu-i lipsea nici un dram de minte. Totul venea de acolo că el nu era numai maistru la fabrica de îmbrăcăminte, ci şi actor de teatru. Meditînd la vreunul din rolurile sale şi neizbutind întotdeauna să se smulgă din gînduri atunci cînd îl întreba cineva ceva, răspundea de multe ori într-o manieră actoricească, ca şi cum s-ar fi aflat pe scenă.

Văzînd ce înrîurire a putut avea asupra lui Împestriţatu talentul său de actor, Caracudă zîmbi cu vădită mulţumire de sine şi îi conduse pe drumeţii, noştri în mijlocul unei săli, unde se ridica un cilindru înalt, ascuţit la vîrf, turnat în oţel brumat, cu reflexe albăstrii. În jurul cilindrului se răsucea o scară spiralată, care se termina sus, în vîrf, cu un fel de platformă. Peste tot pe cilindru atîrnau reţele electrice, cutii metalice cu manometre, termometre, voltmetre ori alte soiuri de aparate pentru măsurat.

De cum se opriră în faţa cilindrului, Caracudă lăsă la o parte tonul teatral şi începu să vorbească cu glasul lui obişnuit, presărîndu-şi cuvintele cu asemenea expresii fără rost ca: „dacă pot să mă exprim asa”, „care va să zică” şi „iertaţi-mi expresia”.

— În faţa voastră, dragii mei, se află, dacă pot să mă exprim aşa, cazanul principal textil, construit după sistemul inginerului Cilindrel, începu Caracudă. Înăuntrul cazanului se pune, care va să zică, materia primă, care nu e altceva decît vrejuri fărîmiţate de păpădie. Aici, sub acţiunea unei temperaturi înalte, vrejurile se topesc, dacă pot să mă exprim aşa, şi se prefac, printr-o reacţie chimică, în tot felul de materii din care apare, iertaţi-mi expresia, masa gelatinoasă fluidă, care are proprietatea de a se închega imediat cînd vine în contact cu aerul. Această masă gelatinoasă alunecă în nişte ţevi şi apoi, iertaţi-mi expresia, scurge cu ajutorul unor compresoare prin nişte găurele microscopice aflate la capetele ţevilor. Odată ieşită la aer prin găurelele microscopice, masa aceasta, care va să zică, se încheagă şi se preface în mii de fire subţiri. Ele ajung în războaiele de ţesut aşezate în jurul cazanului. Aşa cum observaţi şi dumneavoastră, războiul de ţesut preface firele într-o ţesătură care, iertaţi-mi expresia, iese apoi de acolo în valuri nesfîrşite; după aceea ajung la maşina de ştanţat. Aici, după cum vedeţi, materialul e întîi croit în bucăţi şi apoi lipit cu o anumită compoziţie, devenind, dacă pot să mă exprim aşa, cămăşi de gata. La celelalte maşini de ştanţat de aci din jur se croieşte, iertaţi-mi expresia, lenjerie de diferite măsuri.

După ce priviră tot procesul de producţie de la apariţia firelor pînă la împachetarea cămăşilor în cutii, drumeţii noştri urcară la primul, etaj, unde se făceau haine, veste, paltoane şi jachete, după acelaşi sistem ca la parter. Singura deosebire era că aici, înainte de a intra în războaiele de ţesut, firele sufereau operaţia colorării, adică treceau prin nişte vase cu tot soiul de vopsele. Caracudă le atrase atenţia că deşi firele se fac din aceeaşi materie primă, se obţin totuşi mai multe soiuri de ţesături, felul acestora schimbîndu-se după metodele chimice de prelucrare a firelor şi după construcţia războaielor de ţesut, care pot fabrica fie ţesături, fie tricotaje, adică împletituri şi obiecte croşetate, precum şi obiecte din pîslă sau fetru, ori unele combinate, cum ar fi, de pildă, cele făcute din ţesături şi împletituri sau tricotaje şi fetru.

Etajul doi era ocupat cu fabricarea pantalonilor de diferite modele şi măsuri. Mai sus, la următoarele trei etaje, se făceau bluze, fuste, rochii şi jersee pentru prichinduţe. Aici, ţesăturile odată ieşite din războaie treceau prin aşa-zişii cilindrii de imprimare, de unde ieşeau fie cu pătrăţele sau picăţele, fie cu flori, dunguliţe sau diferite alte desene.

La etajul şase se făceau ciorapi, jambiere de stofă, şosete, cravate, panglici, dantele, şireturi, cordoane şi alte mărunţişuri de acest fel, precum şi batiste; la şapte, podoabe pentru cap, iar la opt, încălţăminte.

Printre materialele de la acest etaj drumeţii noştri văzură pîslă, fetru, precum şi o ţesătură presată, foarte groasă, pe care piticii din Oraşul Soarelui o foloseau mai ales pentru ghete.

Singurul pitic pe care-l întîlniseră de la intrarea în fabrică fu Caracudă, fiindcă în toate cele opt etaje vizitate, întregul proces de producţie pînă la împachetarea obiectelor era făcut de maşini. Dar la ultimul - etaj, totul se dovedi a fi invers: maşini nu se vedeau de loc, în schimb se găseau acolo o mulţime de prichindei şi de prichinduţe. Un grup stătea în faţa şevaletelor şi picta, al doilea şedea la o masă şi descria, iar al treilea cosea cîte ceva din tot soiul de materiale. De jur împrejurul lor se aflau manechine, adică nişte păpuşi mari, înalte cît piticii, pe care se probau rochiile.

— Şi aici avem, iertaţi-mi expresia, secţia de artă manuală, spuse Caracudă ajungînd cu însoţitorii lui la acest etaj.

Chiar în clipa aceea se apropie de ei o prichinduţă care purta un halat lucios de culoare cenuşie.

— Ce-nseamnă asta „iertaţi-mi expresia”, se supără ea. Ce rost are să te scuzi? Secţia de artă manuală este secţia de artă manuală şi nu văd pentru ce trebuie să-ţi ceri iertare cînd vorbeşti de ea.

— Păi, secţia de artă manuală vine de la cuvîntul „sec”, zise Caracudă.

— Nici gînd să vină de la „sec” - răspunse prichinduţa - vine de la cuvîntul „artist”.

— Ei, atunci iartă-mă, Aculiţa, n-am ştiut, rosti Caracudă. Uite, ţi-am adus nişte vizitatori.

— Foarte bine că i-ai adus, spuse Aculiţa. Acum poţi să te dai la o parte, ca să nu mă stinghereşti. Am să le explic totul singură... Mai întîi - începu ea - trebuie să vă spun ce bici ne mînă pe noi. Ei bine, aflaţi că acest bici nu este altul decît moda. Desigur, aţi putut observa voi că nici o prichinduţă nu se mulţumeşte să se îmbrace mereu cu aceeaşi rochie, ci visează într-una altceva mai nou şi mai original. Rochiile se poartă cînd lungi, cînd scurte, cînd înguste, cînd largi, cînd cu cute, cînd fără cute. Uneori sînt la preţ imprimeurile în carouri, în zigzaguri, cu buline, pepite sau în dungi, alteori cele înflorate... Într-un cuvînt, toate desenele posibile şi imposibile! Pînă şi la culori există modă. Ba le vezi pe toate în verde, ba, cine ştie din ce pricină, se poartă cafeniu; nici nu apuci să-ţi pui de cîteva ori taiorul, că gata, se demodează şi trebuie să alergi cu sufletul la gură să-ţi cumperi altul...

Ultimele cuvinte îl amuzară atît de mult pe inginerul Doagă, încît, fără să vrea, scoase nişte hohote de rîs care semănau cu un nechezat.

— V-aş ruga să nu mai nechezaţi cînd explic, spuse Aculiţa, aspru. Doar nu sînteţi cal şi nu vă aflaţi în grajd. Da, înţeleg, dacă v-aţi trezi acolo aţi putea necheza cît v-ar place.

Faptul că Aculiţa pomeni de grajd îl amuză şi pe Împestriţatu atît de tare că de-abia se mai putu stăpîni să nu pufnească în rîs. Aculiţa îl privi cu severitate.

— Prin urmare, continuă ea, vă rog pe toţi să veniţi mai aproape. Aici, în faţa dumneavoastră, se află pictori care creează mereu desene pentru noile ţesături şi modele de îmbrăcăminte. Faceţi cunoştinţă, vă rog, cu unul din ei, pictoriţa Aţişoara. Ridică-te, te rog, Aţişoara, ca să poţi fi văzută.

Aţişoara, care se şi grăbi să se scoale de pe scaun, se arătă a fi o prichinduţă micuţă de tot, subţirică, îmbrăcată într-un halat alb, cu faţa palidă şi cu părulbălai ca inul. Modestă cum era, rămase aşa o vreme, cu ochii în pămînt, din care pricină genele ei lungi păreau parcă şi mai lungi.

De sfială, nu mai ştia nici ea ce să facă; se mărginea doar să răsuceaşcă în mină, fără rost, pensula ei de pictat.

— Aţişoara este cea mai bună pictoriţă din fabrica noastră, spuse mai departe Aculiţa.

Acum creează un desen pentru un nou imprimeu care se numeşte: „Dimineaţa în pădurea de pini”. Priviţi aci: de jur împrejur e pădurea, iar la mijlocul ei, ursoaica cu ursuleţii. E foarte nostim. Nu-i aşa? Trebuie să ştiţi că de curînd Aţişoara a creat desenul aşa numit: „Buburuza”. Închipuiţi-vă un material verde, încărcat cu buburuze portocalii şi cu picăţele negre. O minunăţie! Rochiile cu buburuze s-au vîndut pe la magazine ca pîinea caldă. Nimeni nu mai vroia să îmbrace altceva. Dar n-au trecut nici cîteva zile şi S-a găsit un deştept care a declarat că lui nu-i mai vine să iasă la plimbare în oraş, fiindcă i se pare că hainele tuturor trecătorilor sînt năpădite de buburuze care se tîrăsc. După aceea, nici o prichinduţă n-a mai vrut să-şi îmbrace rochia cu buburuze. „N-am poftă să se tîrască buburuzele pe mine”, spunea fiecare din ele. Altă dată, Aţişoara a născocit un material şi mai interesant, căruia i-a zis „Cele patru anotimpuri”. Rochiile astea erau o adevărată minunăţie, o feerie, nu altceva. Pe ele erau îmbinate opt culori, pentru care a trebuit să se facă opt cilindri noi de imprimare.

Nici o prichinduţă din oraş nu mai rămăsese fără rochii din acestea.

Deodată, una dintre iubitoarele modei a zis: „Mie rochia asta nu-mi place, fiindcă toată lumea se uită la desenul de pe ea şi nu la mine.” Ce credeţi că s-a întîmplat? A doua zi, rochia a ieşit din modă, încît am fost nevoiţi să născocim în grabă alt imprimeu pentru rochii.

Doagă rîse din nou, dar fiindcă îşi dădu seama la vreme şi puse mîna la gură, rîsul lui se prefăcu într-un fel de grohăit.

— Eu v-aş mai ruga să nu grohăiţi, spuse Aculiţa cu ton de reproş. Dacă însă ţineţi neaparat să o faceţi, duceţi-vă pînă acasă, grohăiţi cît poftiţi, şi după aceea vă puteţi întoarce. Hm!... Aşadar, unde am rămas?

A, da, la modă! Prin urmare, după cum vedeţi, noi nu ne supunem deloc modei, dimpotrivă moda ni se supune nouă, fiindcă noi sîntem aceia care creăm mereu alte modele de îmbrăcăminte. Şi deoarece noi creăm moda, ei nu-i mai rămîne nimic de făcut, aşa încît treburile ne merg de minune. Doar uneori se întîmplă să fim puşi pe cum se obişnuieşte să se spună.

Doagă, care nu mai izbutea nicicum să-şi stăpînească rîsul, grohăi din nou. Auzindu-l, Împestriţatu grohăi şi el.

— Ei, poftim! rosti Aculiţa desfăcînd mîinile uluită. Bine a zis cine-a zis că exemplul rău este molipsitor. A fost de ajuns să grohăie unul, ca să facă la fel şi alţii. Pînă la urmă o să începem să grohăim cu toţii şi o să ne ducem acasă. Of! Iar m-aţi întrerupt. Aşadar, unde am rămas?

— La asta: că o să începem să grohăim cu toţii şi o să ne ducem acasă, spuse Habarnam.

— Ba nu, zise Aculiţa. M-ani oprit la altceva... spuneam că sîntem puşi pe jar. Da, exact, Sîntem puşi pe jar. Văzînd un costum sau o pălărie nouă, piticii din oraşul nostru dau buzna pe la magazine să şi-o cumpere. Dar fiindcă nu găsesc acolo modelul pe care îl caută, trebuie să fabricăm la repezeală un nou sortiment, şi asta nu-i tocmai uşor, fiindcă se cer alte modele pentru imprimeuri, altă croială, alte maşini de ştanţat, ba chiar alţi cilindri de imprimare. Lumea nu vrea să aştepte, şi noi sîntem nevoiţi să dăm zor, ca să-i facem pe plac. Iaca, de aceea spuneam că sîntem puşi pe jar. Cum putem lupta împotriva acestui lucru? Nimic mai simplu. Ne silim să ţinem legătura cu magazinele.

De cîte ori piticii cer ceva nou, ele ne dau de veste. Ieri, de pildă, ni s-a vorbit despre unii pitici care vor să-şi cumpere pantaloni galbeni. Asta ne-a făcut să pricepem că în oraşul nostru a sosit cineva cu asemenea pantaloni. Spuneţi-mi, vă rog, sînteţi de mult la noi în oraş? îl întrebă ea pe Habarnam.

— De alaltăieri.

— Vedeţi? se bucură Aculiţa. Dumneavoastră aţi sosit alaltăieri, iar noi ieri am şi aflat despre călătorul în pantaloni galbeni. Dar asta încă nu-i totul. Am şi început să pregătim fabricarea unor astfel de pantaloni. Vă rog să veniţi mai aproape şi să faceţi cunoştinţă cu pictoriţa Năsturica. Ea lucrează acum la proiectul pantalonilor galbeni, deoarece pantaloni de acest fel nu s-au mai făcut la noi pînă acum.

Cînd Habarnam şi tovarăşii lui de drum se apropiară de Năsturica, o văzură desenînd pe o bucată mare de hîrtie nişte pantaloni galbeni în mărime naturală. În tot acest timp, Aţişoara măsura din ochi pantalonii lui Habarnam, ba din cînd în cînd le mai pipăia materialul pe furiş.

— E bine că s-a nimerit să veniţi pe la noi, îi zise Aculiţa lui Habarnam. Altfel puteam să facem cu totul alt model de pantaloni decît cel care se caută. Ni s-a mai întîmplat nouă şi altădată. Tu, Năsturico, fii atentă şi corectează proiectul acolo unde trebuie. Pantalonii nu trebuie să fie nici prea înguşti, nici prea largi, nici prea lungi, nici prea scurţi. Adică: ceva mai jos de genunchi şi puţin mai sus de gleznă. Mai bun model nici nu se poate, e cel mai comod de purtat. Şi materialul are avantajele lui: aşa lucios şi mătăsos cum este nu se murdăreşte prea uşor. Ai observat? Culoarea nu e galbenă ca lămîia, aşa cum o pictaseşi tu, ci galben-canar. O asemenea nuanţă încîntă mai mult ochiul. Şi pe urmă nu-i nevoie de nasturi jos. Piticilor nici nu le place să umble cu nasturi pe la glezne, fiindcă îi pot agăţa de ceva şi oricum îi rup pînă la urmă.

Întîlnirea cu Habarnam avu o înrîurire cît se poate de binefăcătoare asupra Aculiţei. Nici lui Doagă, care o scosese tot timpul din sărite cu rîsul lui, nu-i mai arunca acuma priviri furioase. Poftindu-şi musafirii să şadă pe canapea, Aculiţa încinse cu ei o discuţie foarte prietenească. După ce află că drumeţii noştri au venit din Oraşul Florilor, începu s-o întrebe în amănunţime pe Bumbiţa cum se îmbracă prichindeii şi prichinduţele prin acele locuri şi care-i moda pe acolo. Încetul cu încetul se amestecară în vorbă şi ceilalţi pictori. Una dintre pictoriţe, pe nume Agrafa, îl întrebă pe Împestriţatu ce i-a plăcut lui mai mult în Oraşul Soarelui.

— Siropul cu sifon, răspunse Împestriţatu. Dar ce mă încîntă urmă el - este că îl poţi bea la orişice chioşc şi oricît ai poftă.

— A şi găsit de ce să se minuneze, se amestecă Doagă. La noi, cu toate e aşa. N-ai decît să te aşezi la masa oricărui restaurant şi ai să mănînci pînă ce te saturi, ori să intri în care magazin vrei şi ai să capeţi tot ce ceri, fără să dai nimic.

— Dar dacă-ţi doreşti cumva un automobil? întrebă Habarnam. Cred că aşa ceva nu mai capeţi!

— Ba de ce nu? Capeţi şi asta! zise Cubuleţ. Dar de cînd au apărut taxiurile cu butoane, nimeni nu-şi mai doreşte automobil. Spune-mi, te rog, de ce aş avea eu nevoie de maşină proprie dacă pot să mă urc în taxiul cu butoane şi să mă duc încotro am chef, fără să mă doară capul.

Fiindcă, te rog să mă crezi, automobilul propriu este o mare belea la casa cui îl are. Trebuie spălat, curăţat, uns, reparat, alimentat cu combustibil. Pentru el ai nevoie de garaj. Pe urmă, cînd călătoreşti cu maşina ta proprie trebuie s-o conduci, să ai grijă ca să nu dai peste ceva, să nu calci pe cineva, într-un cuvînt eşti în veşnică încordare. Dar cînd călătoreşti în taxiul cu butoane n-ai nici o grijă. Poţi să citeşti liniştit un ziar sau o carte, să te gîndeşti la orice sau să nu te gîndeşti la nimic.

Ba poţi chiar să dormi ori să compui versuri. Cîndva, de mult, am avut şi eu o maşină, însă de cînd m-am descotorosit de ea mă simt într-adevăr un pitic liber.

— Totuşi, mulţi dintre piticii voştri au maşină proprie, zise Habarnam. Uite, de pildă, Doagă.

— Cu mine e altceva, spuse Doagă. Eu sînt vechi automobilist şi mersul în automobilele astea moderne care vă duc pe voi acolo unde trebuie şi în care nu ţi se poate întîmpla nimic nu sînt pe măsura mea.

Mie îmi place să mă aşez la volan şi să conduc singur. Îmi place să mă lupt în timpul mersului cu primejdiile. Sînt deprins cu aşa ceva din timpuri străvechi şi nu mă pot dezbăra în nici un chip de obiceiurile mele. Îmi dau bine seama că astea sînt la mine nişte rămăşiţe ale trecutului, cum s-ar spune, dar uite, deocamdată nu sînt în stare să fac nimic împotriva lor.

Deodată, Împestriţatu, pe care de dimineaţă îl chinuise foamea, nu se mai putu stăpîni:

— Fraţilor - spuse el atunci - nu se găseşte cumva ceva de mîncare pe aici sau măcar sirop cu sifon? N-am luat în gură nimic pe ziua de astăzi.

— Ah, sîntem nişte mormoloci! strigă Doagă. Ce tot stăm aicea să discutăm fără rost? Mai bine ne-am duce la masă! Vorba aceea: „Nici privighetoarea n-o saturi cu poveşti.”

Această zicătoare îi plăcu grozav de mult lui Împestriţatu, încît de atunci, ori de cîte ori îi era foame spunea: „Nici privighetoarea n-o saturi cu poveşti”.