Cum s-au întîlnit Habarnam şi prietenii lui eu inginerul Doagă

doua zi dimineaţa, Bumbiţa se sculă cea dintîi. În timp ce Habarnam Împestriţatu mai dormeau încă, ea dădu o fugă pînă în stradă, ca să cumpere ziarul, apoi se întoarse şi se apucă să citească. La început o puteai vedea urmărind rîndurile cu o privire liniştită, dar deodată pe chipul ei se ivi spaima. Se ridică şi într-o clipă fu în camera unde dormeau Habarnam şi Împestriţatu.

— Hai, sculaţi-vă degrabă, le strigă ea. În ziarul de astăzi scrie despre noi.

— Ce vorbeşti! se minună Habarnam. Nu-mi amintesc să fi făcut ceva atît de grozav ca să ne laude.

— Dar nu ne laudă de loc. Poftim, citeşte! spuse Bumbiţa.

Habarnam luă ziarul din mîna Bumbiţei şi se apucă să citească anunţul cu pricina, care suna cam în felul următor:

„În strada Răsăritului, nu departe de stradela Peltelii, doi pitici necunoscuţi, punînd stăpînire pe un furtun de grădină şi dîndu-i o altă întrebuinţare decît cea cuvenită, n-au stropit cu el florile, ci s-au apucat să ude toţi trecătorii. Sosit în grabă la locul întîmplării, miliţianul Fluieraş a poftit pe unul din cei doi pitici care tulburaseră liniştea să-l urmeze la miliţie. Nu mult după aceea, în clădirea miliţiei s-a petrecut o catastrofă. Tavanul şi pereţii camerei în care se aflau miliţianul Fluieraş şi arestatul său s-au prăbuşit. Nici unul, nici celălalt n-a fost găsit sub dărîmături, aşa că dispariţia lor a rămas pînă în prezent un mister.

Pentru ca să se poată da de urmele miliţianului Fluieraş şi ale arestatului, al cărui nume ne este deocamdată necunoscut, s-au făcut nenumărate cercetări, dar toate au fost zadarnice. Pînă în clipa de faţă, dispariţia celor doi constituie o adevărată enigmă. Miliţianul Păzilă nu poate da lămuriri despre prăbuşire, fiindcă tocmai atunci s-a nimerit să fie într-o altă aripă a clădirii. Miliţia a luat toate măsurile pentru găsirea celor doi. Se pare că motivul prăbuşirii e pe cale de a se lămuri”.

— Vezi, se lămureşte că numai din vina baghetei tale magice s-a întîmplat toată catastrofa. Ei bine, să ştii că pentru aşa ceva n-are să te laude nimeni, poţi să fii sigur, spuse Bumbiţa.

— N-avem decît să tăcem chitic şi să nu spunem nimănui că am bagheta magică, zise Habarnam.

— Dar ce te faci că miliţianul acela a şi văzut-o la tine, răspunse Bumbiţa.

Chiar în clipa aceea, cineva ciocăni în uşă. Habarnam îşi spuse că trebuie să fie vreun miliţian care îl caută pe el şi fu cît pe-aci să se vîre sub masă. Uşa se deschise însă şi în prag apăru Cubuleţ.

— Bună dimineaţa, dragii mei, strigă el zîmbind larg. Sînt tare bucuros că v-am găsit. Pe unde v-aţi pierdut ieri?

— Nu ne-am pierdut, răspunse Habarnam. Dar Împestriţatu a aţipit la consiliu şi a trebuit să-l scoatem în stradă, ca să se mai aerisească.

— Aşa va să zică! zise Cubuleţ. Şi eu care mi-am pierdut capul de spaimă. V-am promis doar că am să vă vorbesc despre arhitectură şi că am să vă arăt casele lui Pepenaş, dar n-am apucat să mă ţin de promisiune.

— Ei, fleacuri! spuse Habarnam făcînd un gest de nepăsare.

— Nu, nu, astea nu-s fleacuri! protestă Cubuleţ. Pe la noi, toţi piticii se ţin de cuvînt. Atîta m-am frămîntat azi-noapte din pricina asta, că multă vreme n-am închis ochii. Pe urmă mi-am zis că orice s-ar întîmpla trebuie să mă scol cu noaptea-n cap şi să vă caut. Abia după aceea am adormit liniştit.

— Şi cum aţi reuşit să ne găsiţi? întrebă Bumbiţa.

— Am ştiut că cei veniţi din alte oraşe locuiesc la hotel - răspunse Cubuleţ - aşa că m-am hotărît să telefonez la toate hotelurile pe rînd şi să întreb dacă nu cumva se află acolo Habarnam, Bumbiţa şi Împestriţatu. De la acest hotel mi s-a răspuns că Bumbiţa poate fi găsită aici.

— Sînteţi foarte descurcăreţ, spuse Bumbiţa cu admiraţie.

— Mare scofală! făcu Împestriţatu. Orice viţel s-ar fi descurcat.

— Mai bine te-ai strădui să te descurci şi tu cumva cu politeţea, zise Bumbiţa.

— Împestriţatu are dreptate, rîse Cubuleţ. Desigur, oricine s-ar fi descurcat. Şi acum cred că e timpul să ne îndreptăm spre strada Creaţiei, ca să vedem casele arhitectului Pepenaş.

Ieşiră cu toţii din cameră, dar pe coridor, Împestriţatu îl opri puţin pe Habarnam.

— Cum vine asta? îi şopti el. Nu cumva renunţăm la masa de dimineaţă?

— Mai aşteaptă şi tu cu masa! îi răspunse Habarnam supărat. Doar n-am să m-apuc să comand mîncare în faţa lui Cubuleţ. Nimeni nu trebuie să ştie că am bagheta magică. Ai înţeles?

Drumeţii noştri coborîră apoi scările şi ieşind din hotel se treziră în stradă. Habarnam arunca priviri speriate în jur. Îi era tare teamă ca nu cumva să se întîlnească cu miliţianul Fluieraş. După ce se încredinţă însă că prin apropiere nu se vedea nici picior de miliţian, răsuflă uşurat. Dar, deodată, la marginea trotuarului se opri o maşină din care coborî în grabă un pitic îmbrăcat ca un sportiv, cu pantaloni scurţi cenuşii şi haină de aceeaşi culoare. Pe cap purta un fel de caschetă cu urechi, rotundăşi lucioasă, care îţi amintea fie un coif, fie casca unui motociclist, deşi nu era nici una, nici alta.

Habarnam crezu că este un miliţian şi de frică îl străbătu un fior rece. Piticul însă nici nu-l băgă în seamă, ci se duse drept spre Cubuleţ.

— Noroc bun, Cubuleţ! îi strigă el. Ha! Ha! Ha! Ce întîlnire plăcută! Încotro?

— A! Noroc, amice! răspunse Cubuleţ vesel. Uite, am ieşit la plimbare cu nişte prieteni. Vrem să ajungem pe strada Creaţiei. Să ţi-i prezint şi ţie. Ea este Bumbiţa, iar ei doi, Habarnam şi Împestriţatu.

— Îmi pare bine de cunoştinţă, se grăbi să strige piticul, rîzînd zgomotos.

Se văzu limpede că era într-adevăr bucuros de cunoştinţa cu drumeţii noştri. Se repezi întîi spre Bumbiţa şi îi strînse mîna cu atîta putere, încît bietei prichinduţe îi dădură lacrimile. Pe urmă, cu aceeaşi, grabă, le strînse mîna şi celorlalţi doi.

— Eu mă numesc Doagă, inginerul Doagă, spuse piticul.

La auzul unui nume atît de curios, Împestriţatu pufni în rîs.

— Doagă? se minună el. Ce nume o mai fi şi ăsta? Poate vreţi săr spuneţi Hodoroagă.

— Ha! Hal Ha! rîse Doagă în hohote şi îl bătu prietenos pe Împestriţatu pe umăr.

— Tu, Împestriţatule, ai face mai bine să te gîndeşti înainte de a vorbi, zise Bumbiţa. Cred că ţie nu ţi-ar conveni de loc dacă cineva ar vrea să te convingă că te numeşti Împestriţoagă!

— Împestriţoagă? Cum o să existe un astfel de nume! zise Împestriţatu.

— Ei, află că nici numele de Hodoroagă nu există, rosti Bumbiţa aspru.

— Vă înşelaţi, spuse Doagă rîzînd într-una. Cunosc un pitic care se numeşte într-adevăr Hodoroagă. Dar el este el şi eu sînt eu, nu putem fi confundaţi unul cu altul. Există pe lumea asta tot felul de nume, vă rog să mă credeţi, ba unele dintre ele sînt chiar tare caraghioase. Ha! Hal Ha! Pe mine însă - adăugă el vorbind cu Împestriţatu - nu mă cheamă altfel decît Doagă. Dar dacă vă face plăcere puteţi să-mi spuneţi şi Hodoroagă.

— Asta ar mai lipsi! se revoltă Bumbiţa. Ba are să vă spună Doagă, aşa cum trebuie. N-aveţi de ce să-l răsfăţaţi.

— Prietenii mei se găsesc pentru prima oară la noi în oraş, spuse Cubuleţ. Au venit din Oraşul Florilor.

— Aşa va să zică! rosti Doagă. Sînt oaspeţi, cu alte cuvinte! Dar de ce îi ţinem aici, în mijlocul drumului? Pe strada Creaţiei vreţi să ajungeţi, nu-i aşa? Urcaţi, vă rog, în maşină. Merg eu cu voi şi, dacă doriţi, în drum ne putem opri puţin să vizităm fabrica de îmbrăcăminte.

Toţi meşterii de acolo îmi sînt cunoscuţi.

Dintr-o săritură, Doagă fu în automobil şi se instală la volan. Maşina lui avea o formă aerodinamică. Pe dinafară aducea cu un ou puţin turtit la unul din capete, stînd pe patru roate, cu partea mai turtită în faţă şi cu cea ascuţită în spate. În interiorul maşinii existau două deschizături ovale, în care erau instalate două banchete, prima pentru şofer, a doua pentru pasageri.

Deasupra banchetelor se afla capota rotundă ca o umbrelă. Iar în faţa fiecărei roţi atîrnau un fel de tampoane, care semănau cu nişte cizme.

Printr-o simplă apăsare de buton, Doagă deschise toate cele patru portiere ale automobilului şi îi pofti pe drumeţii noştri să se aşeze. Fără să se lase prea mult rugat, Împestriţatu se instală în faţă, lîngă volan, pe cînd Habarnam, Cubuleţ şi Bumbiţa se aşezară la spate.

Îndată ce urcară cu toţii, cele patru portiere se închiseră în urma lor. Doagă apăsă pe un fel de pedală, motorul scrîşni şi maşina porni cu atîta viteză, încît Împestriţatu, luat pe neaşteptate, fu cît pe-aci să zboare afară. Apucă să se prindă însă la vreme de mînerul din faţa lui şi se alese doar cu spaima. Maşina gonea cu o viteză atît de grozavă încît întrecea pe rînd toate automobilele din cale, ba chiar sărea peste unele şi asta fiindcă avea un dispozitiv anume făcut pentru salturi.

Dispozitivul pentru salt avea o construcţie cît se poate de simplă.

Pe osii, în dreptul celor patru roţi, se găseau, cum v-am mai spus, nişte arcuri metalice în formă de cizme. În stare de repaus, cizmele acestea stăteau cu tocurile înainte, întocmai ca nişte tampoane, servind la amortizare, adică la micşorarea izbiturii în caz de ciocnire. De cum intra însă în funcţiune dispozitivul pentru salt, toate cele patru cizme începeau să se învîrtă în jurul osiei o dată cu roţile. La fiecare întorsătură, ele se propteau în pămînt şi făceau maşina să zboare deasupra oricărei piedici ivite în cale. Nici semnalele roşii de la răscruci nu erau pentru ea un obstacol, fiindcă sălta deasupra lor plutind în voie peste capetele trecătorilor şi şuvoiul de automobile.

Ridicat în aer de saltul neobişnuit al maşinii, lmpestriţatu vru să-şi arate mirarea, dar îşi aminti de regula lui şi se abţinu la vreme. Totuşi fiindcă apucase să deschidă gura se văzu nevoit să zică ceva.

— Spune-mi, te rog, Doagă - începu el - de ce porţi pantaloni scurţi? Din ceilalţi n-ai?

— Ba am - răspunse Doagă - dar în pantaloni scurţi ţi-e mai răcoare.

— Atunci de ce ţi-ai pus căciulă cu urechi? Doar n-oi fi vrînd să spui că şi asta tot pentru ca să-ţi ţie răcoare!

— Se vede că n-ai habar de automobilism, spuse Doagă. Ce vezi tu pe capul meu nu-i căciulă, ci o cască de protecţie din metal, căptuşită pe dinăuntru cu vată. Dacă mi se-ntîmplă vreun accident şi mă lovesc la cap, nu păţesc nimic atîta vreme cît am cască, dar dacă n-aş avea-o...Ha! Ha! Ha!

Şi de-atîta rîs, Doagă nici nu fu în stare să-şi termine vorba.

— Atunci poate, din întîmplare, mai ai o cască? întrebă Împestriţatu îngrijorat.

— Nu, încă una nu mai am, răspunse Doagă.

Plin de teamă, Împestriţatu întoarse capul şi se uită spre banca dinapoi. Acum îi părea rău că s-a aşezat lîngă volan. Îşi spunea că, în caz de accident, cel mai periculos este să stai în faţă.

Între timp, automobilul ajunse aproape de rîul care curgea prin oraş şi, în loc s-o apuce de-a lungul malului, sări peste grilaj şi pleoscăi drept în apă. Tremurînd de spaimă, Împestriţatu deschise portiera ca să sară afară, dar Doagă izbuti să-l apuce de guler.

— Dă-mi drumui - începu să urle Împestriţatu, căznindu-se să scape din mîna lui Doagă - vrei să ne înecăm?

— Dar nu ne înecăm de loc, plutim, îl linişti Doagă. Automobilele de acest fel călătoresc tot atît de bine şi pe uscat ca şi pe apă. Acum plutim.

— Ei, făcu Împestriţatu revenindu-şi puţin în fire. Orice pluteşte se poate îneca.

— Asta cam aşa e, rîse Doagă. Dar nu-ţi fic teamă. Sub băncile automobilului se găseşte pentru fiecare cîte un colac de salvare.

Fără să mai aştepte, Împestriţatu ridică banca pe care şedea, scoase do acolo un colac de salvare şi şi-l prinse.

— Încă nu văd că ne înecăm, zise Habarnam.

— Nu-i nimic, cînd ai să vezi că te îneci are să fie prea tîrziu, răspunse Împestriţatu.

— Aflaţi că mai am o surpriză, spuse Doagă. Maşina mea poate nu numai să salte ca mai-nainte, ci să şi zboare.

Cum rosti aceste cuvinte, apăsă pe unul din butoanele de lîngă volan. Deodată se auzi un vîjîit puternic. Habarnam şi Bumbiţa se uitară în sus şi văzură că acoperişul rotund pe care pînă atunci îl luaseră drept umbrelă s-a prefăcut intr-o elice. Iar în timp ce elicea se învîrtea cu o viteză ameţitoare, automobilul se ridică lin în aer şi, făcînd un viraj brusc, prinse a zbura deasupra apei.

— Ai şi cîte o pa-paraşută sub fiecare bancă? întrebă Împestriţatu bîlbîindu-se de frică.

— Nu, paraşute n-am pe nicăieri, pentru că nici nu-i nevoie de ele, răspunse Doagă.

— De ce? rosti Împestriţatu îngrijorat.

— Foarte simplu - zise Doagă - paraşuta se poate încurca uşor în aripa elicei şi atunci se face bucăţele cu tine cu tot. Nu, îţi spun eu, în caz de accident e mai bine să te arunci fără nici un felde paraşută.

— Dar fără paraşută te poţi izbi de pămînt, observă Împestriţatu.

— De ce de pămînt? întrebă Doagă. Doar noi zburăm deasupra apei şi în apă chiar dacă te loveşti tot nu te doare.

— Ei, aşa mai merge, se linişti Împestriţatu. Să cazi în apă nu-i chiar atît de îngrozitor.

— Bineînţeles, aprobă Habarnam. Dar nu uita să te speli dacă nimereşti acolo. Ţi-ar prinde tare bine.

Toţi rîseră, fiindcă privindu-l pe Împestriţatu văzură că într-adevăr nu i-ar fi stricat de loc să se spele.

Automobilul plutea acum sus de tot, încît tot oraşul se vedea ca-n palmă. Era o privelişte minunată. Sclipind în lumina soarelui, acoperişurile caselor păreau o îngrămădire de solzişori sidefii în care se oglindeau toate culorile curcubeului.

— Dar ce, la voi acoperişurile se fac din solzi de peşte? întrebă Habarnam.

— Nu, spuse Doagă. Tot ce luaţi voi drept solzi sînt de fapt baterii solare, adică fotoelemente instalate pe case. Fotoelementele transformă întîi energia solară în energie electrică, apoi o trimit în nişte acumulatori speciali, care servesc fie pentru încălzire, fie pentru luminatul clădirilor, pun în mişcare orice lift, orice escalator, fac să funcţioneze motoarele ventilatoarelor ori alte feluri de maşinării. Prisosul de energie electrică este îndreptat spre fabrici şi uzine, ba chiar la centrala electrică, unde se preface în energie radiomagnetică, care poate fi transmisă fără fire încotro ai poftă.

— Dar pentru ce bateriile solare sînt instalate tocmai pe acoperiş? mai întrebă Habarnam.

— Un loc mai bun nici zău s-ar putea găsi, răspunse Doagă. În primul rînd, acoperişurile sînt întotdeauna pustii, pe acolo nu umblă nimeni aşa încît oricum nu pot fi folosite la altceva; în al doilea rînd, sînt veşnic expuse la soare, aşa că peste ele cad cele mai multe raze.

După ce mai roti o dată automobilul deasupra apei, Doagă hotărî coboare. Maşina se lăsă în picaj brusc şi cu un pleoscăit se izbi de apă, ridicînd în jur nenumăraţi stropi. Ca să arate capacitatea de manevrare a automobilului său, Doagă mai descrise cu el cîteva rotogoale şi zigzaguri pe suprafaţa apei, apoi se grăbi să-l îndrepte spre mal. Habarnam, Bumbiţa şi Împestriţatu nu ştiau dacă trebuie să se bucure sau se întristeze din pricina asta, pentru că nu puteau să-şi dea seamă în ce chip este mai periculos să călătorească cu automobilul lui Doagă: plutind pe apă, zburînd prin văzduh sau mergînd pe uscat.