La teatru

ăzîndu-se în stradă, Habarnam şi Bumbiţa îl duseră pe Împestriţatu în scuarul de lîngă clădire. În mijlocul scuarului era o fîntînă arteziană, înconjurată de mese şi de scaune, care fuseseră instalate pesemne acolo anume pentru ca arhitecţii să se poată aşeza puţin şi să respire aer curat în pauzele dintre consilii.

După ce îl traseră pe Împestriţatu pînă la fîntînă, Habarnam şi Bumbiţa îl stropiră cu apă. Împestriţatu se trezi şi sări în sus.

— Ce-i asta? întrebă el. De ce mă spălaţi? Trebuie să luăm masa?

— Bună idee! Spală-te şi o să luăm masa, zise Habarnam lscoţînd bagheta magică.

Cei trei se spălară cu apă de la fîntînă şi se aşezară la o masă pe care se întinse, cu ajutorul baghetei magice, faţa de masă fermecată, cu toate bunătăţile.

După ce mîncară pe săturate, drumeţii noştri vrură să se întoarcă înapoi la şedinţa Comitetului pentru arhitectură,dar între timp din stradă răzbătu un zvon de muzică. Atunci, Habarnam, Bumbiţa şi Împestriţatu fugiră din grădiniţă şi zăriră doi pitici care, păşind pe trotuar, cîntau la nişte instrumente muzicale cu totul neobişnuite. Unul dintre pitici avea atîrnat de un şiret petrecut pe după gît un fel de boloboc, cu ambele capace pline de butonase albe.

Piticul apăsa cu degetele pe butoane, iar acestea scoteau nişte sunete întocmai ca armonica sau acordeonul. Celălalt muzicant ţinea în mînă ceva ca un bastonaş cu clape. Numai ce-l vedeai că-şi trece degetele peste clape şi bastonaşul cînta parcă singur. Sunetele care ieşeau din el se auzeau curate şi gingaşe ca cele de fluier, iar melodia răsuna atît de vesel, încît nu te mai săturai s-o asculţi.

Toţi trei, şi Habarnam şi Bumbiţa, şi Împestriţatu, fără să-şi spună unul altuia nici un cuvînt, se luară după muzicanţi. Iar muzicanţii păşeau înainte pe stradă şi cîntau într-una. Nici nu apucau să termine bine o melodie, că şi începeau alta. Trecătorii le aruncau priviri prietenoase şi se dădeau la o parte din calea lor, ca să le facă loc. Se vedea bine că piticilor din Oraşul Soarelui le place muzica frumoasă şi o ascultă cu plăcere.

Nu trecu mult şi muzicanţii se opriră din mers.

— Stai, frate - spuse cel cu butoiaşul - mi-a scăzut presiunea!

Trebuie s-o ridic din nou. Şi scoţînd din buzunar o pompă de bicicletă, o puse la butoiaş şi se apucă să-i pompeze aer. Habarnam ardea de nerăbdare să afle cum stau lucrurile cu instrumentul cel curios.

— Spuneţi-mi, vă rog - începu el - ce fel de butoiaş e acesta la care cîntaţi?

— Nu-i nici un fel de butoiaş, răspunse muzicantul. Este o armonică pneumatică.

— Dar de ce îi pompaţi aer? întrebă Habarnam.

— Păi cum altfel? Fără aer nu poate să cînte.

Zicînd acestea, muzicantul se şi grăbi să scoată un capac al butoiaşului, ca să le arate celor trei despărţiturile dinăuntru, în care se găseau doar cîteva plăci subţirele de metal.

— Vedeţi - spuse el - aerul intră prin aceste despărţituri şi face să vibreze plăcile de metal, care scot sunete. Ca să cînţi la o armonică obişnuită trebuie să-i întinzi într-una burduful. La armonica pneumatică n-ai nevoie să tragi de nimic, fiindcă aerul este pompat dinainte într-un rezervor special. Iată rezervorul!

— Iar acesta este un flaut pneumatic, care cîntă numai cu ajutorul aerului comprimat, spuse celălalt muzicant arătîndu-şi bastonaşul cu clape. Cine cîntă la un flaut obişnuit trebuie să sufle într-una, pînă cînd începe să-l doară capul de atîta suflat. Dar la flautul pneumatic poţi cînta o zi întreagă fără nici o durere de cap. Înainte, de mult, se foloseau şi pe la noi numai flaute simple, dar acum ele au ieşit din uz.

Muzicanţii prinseră din nou a cînta şi porniră mai departe. Habarnam, împreună cu tovarăşii lui de drum, o luară şi ei încetişor de-a lungul trotuarului. Ascultau muzica şi în acelaşi timp observau viaţa oraşului în plină stradă. Era vremea prînzului, de aceea mulţi prichindei şi prichinduţe şedeau pe la mese şi mîncau. Unii dintre ei, deşi isprăviseră de mîncat, nu se urneau din loc, ci rămîneau acolo şi se apucau să joace şah, table ori alte jocuri. Alţii citeau ziare, reviste sau se uitau la cărţi cu poze.

Trebuie să vă spun că piticii din Oraşul Soarelui erau foarte comunicativi din fire. Dacă vreunul dădea peste ceva comic într-o carte rîdea mai întîi singur, dar pe urmă se ducea şi la ceilalţi pitici să le citească ceea ce-l făcuse să rîdă, ca să se amuze şi ei. Tot aşa, dacă se întîmpla să găsească careva într-o revistă o poză hazlie şi rîdea tare, toţi din jur se apropiau de el; fără să se simtă cîtuşi de puţin stingheriţi, se uitau la poză şi făceau haz.

Seara se lăsa cu încetul. Soarele îşi trimitea ultimele raze, iar strada se umplea tot mai mult de pitici. Aproape la tot pasul întîlneai prichindei şi prichinduţe cîntînd la tot soiul de instrumente. Prichindeii cîntau mai ales la armonicile pneumatice, din flaute şi din tromboane, iar prichinduţele la tamburina muzicală. Tamburina este un fel de instrument rotund, care seamănă cu o sită de cernut făină. Într-o parte are un zurgălău şi în cealaltă o strună întinsă ca la harfă.

De jur împrejur îi atîrnă o mulţime de clopoţei, care pot suna pe diferite tonuri.

Acum, muzica se auzea din toate colţurile şi era tare plăcut, pentru că te puteai opri în orice loc să asculţi cît vrei.

Ajunşi în faţa unei case cu o boltă semirotundă ca un arc, închisă cu o cortină frumoasă, Habarnam şi tovarăşii lui de drum văzură cîţiva prichindei şi prichinduţe care aduceau scaune din clădire şi le înşirau pe stradă, în faţa cortinei.

— De ce se pun scaune? întrebă Habarnam. Ce are să fie aici?

— Teatru de estradă, răspunse un pitic. Aşezaţi-vă şi o să vedeţi.

— Ne aşezăm? îi întrebă Habarnam pe Bumbiţa şi pe Împestriţatu.

— Ne aşezăm, încuviinţară ei.

Cîteşitrei luară loc în primul rînd, chiar în faţa cortinei. Treptat, toate locurile fură ocupate. Pe stradă se lăsă curînd întunericul.

Soneria zbîrnîi. Pe marginea arcului se aprinsese un şir întreg de beculeţe, şi în faţa cortinei viu luminate apăru un pitic cu un costum negru, nou, foarte îngrijit şi cu o cravată albă în formă de fluturaş. Artiştilor din Oraşul Soarelui le plăcea tare mult să-şi pună asemenea cravate, ca să se deosebească de piticii obişnuiţi. Părul lui negru era pieptănat lins şi strălucea în lumina nenumăratelor beculeţe.

— Bună seara! strigă piticul cel negricios. Începem concertul nostru de estradă! Daţi-mi voie să mă recomand. Sînt prezentatorul. Mă numesc Fănticel. Rolul meu este să anunţ artiştii care vor juca. Acum se va produce în faţa dumneavoastră artistul-transformist Clătită.

Habarnam şi Împestriţatu pufniră dintr-o dată în rîs la auzul unui nume atît de caraghios. Cortina se ridică şi pe scenă apăru, ieşind din culise, un artist purtînd un costum alb şi ţinînd un flaut în mînă. Artistul era gras, rotofei, cu faţa rotundă şi rumenă ca o foaie de clătită.

— Ia te uită, şopti Împestriţatu la urechea lui Habarnam. Curat clătită!

Amîndoi izbucniră într-un rîs cu hohote. Între timp, artistul se înclină în faţa publicului şi prinse a cînta din flaut. Habarnam şi Împestriţatu nu mai rîseră. Le plăcu grozav de mult cum cîntă Clătită, de aceea căpătară respect pentru el.

După ce termină de cîntat, Clătită ieşi din scenă, dar nici nu apucă să dispară bine, că din culise apăru un artist care purta un costum albastru închis şi ţinea în mînă o trompetă din alamă strălucitoare.

— De ce o fi plecat Clătită atît de repede? întrebă Habarnam.

— Nostim eşti! spuse Bumbiţa. Păi ăsta e Clătită.

— Ce vorbeşti! zise Habarnam dînd neîncrezător din mînă. Clătită avea costum alb.

— Şi acum l-a schimbat cu unul albastru, zise Bumbiţa.

— Fleacuri! protestă Habarnam. N-a avut cînd să se schimbe atît de repede.

Pe cînd discutau ei aşa, artistul isprăvi de cîntat din trompetă şi dispăru în culise, dar în aceeaşi clipă apăru iar, într-un costum verde şi avînd în locul trompetei o armonică.

— Dar ăsta cine-o mai fi? întrebă mirat Habarnam. Nu cumva tot Clătită?

— Ba da - răspunse Bumbiţa - chiar el, Clătită. Înţelegi tu, artistul ăsta e învăţat să se schimbe repede. Ai auzit cum i-a spus Fănticel: „artist-transformist”. Ce crezi tu că e un transformist?

— Un transformist? făcu Habarnam. Nu ştiu. Eu atît ştiu, că atît de repede nu se poate îmbrăca nimeni. Dacă şi-ar fi schimbat numai haina, mai treacă-meargă. Dar vezi că avea şi alţi pantaloni.

— Dă-i încolo de pantaloni, spuse Bumbiţa. Mai bine uită-te la faţa lui şi ai să te convingi că tot Clătită este.

Habarnam se uită cu băgare de seamă şi văzu că într-adevăr artistul are faţa rot-undă şi rumenă ca a lui Clătită.

— Ai dreptate, Clătită este! rosti el. Vezi, Împestriţatule, e chiar Clătită!

— Care Clătită? se minună Împestriţatu. Atunci, Habarnam se apucă să-i explice lui Împestriţatu că pe scenă a apărut de trei ori la rînd acelaşi artist. Mai întîi, Împestriţatu nu înţelese de fel cum stau lucrurile, pe urmă, cînd pricepu, începu să rîdă în hohote. Între timp, Clătită se schimba mereu şi cînta la tot soiul de instrumente. De la o vreme, prinse a-şi schimba nu numai costumul, ci şi faţa. Prima oară apăru fără mustaţă, a doua oară cu nişte mustăţi lungi, apoi cu o barbă neagră, iar la sfîrşit cu o perucă din păr roşcat în inele. Pe urmă barba îi dispăru şi în locul perucii se ivi o chelie enormă. Nasul îi devenise lung, roşu la vîrf şi răsucit într-o parte într-un chip caraghios. Habarnam făcea atîta haz de toate schimbările astea, încît nici nu observă cînd reprezentaţia artistului-transformist luă sfîrşit şi cînd, Fănticel anunţă că în numărul următor se va produce cîntăreaţa pe nume Steluţa.

Şi iată că pe scenă apăru cîntăreaţa Steluţa, într-o rochie albă, lungă pînă la pămînt, cu mînecile lungi, dintr-o ţesătură pe jumătate străvezie şi cu un guler alb, pufos.

Cum o zări Habarnam se puse pe rîs.

— Ce mai mîneci, ia te uită ce mîneci! îi şopti el lui Împestriţatu. Închipuieşte-ţi! Acuma şi-a pus şi rochie!

— Cine şi-a pus rochie? întrebă Împestriţatu.

— Cum cine? Clătită! spuse Habarnam.

— Dar ce, ăsta e Clătită?

— Nici vorbă! Cine vrei tu să fie?

— Eu ziceam că e cîntăreţa Steluţa, spuse Împestriţatu.

— Ce steluţă visezi, făcu Habarnam. Ascultă-mă pe mine, este transformistul.

— A! se minună Împestriţatu rîzînd tare.

Mă miram eu de unde amai răsărit şi cîntăreaţa asta, cînd colo tot Clătită este. Straşnic număr, n-am ce zice!

Între timp, cîntăreaţa începu să cînte acompaniată de orchestră Habarnam şi Împestriţatu rîdeau într-una în hohote. N-ar fi zis de loc că transformistul Clătită poate cînta cu o voce atît de subţirică. Toţi cei din jur se supărară de rîsetele lor şi îi rugară să se mai potolească.

— Curioşi mai sînt, îi şopti el lui Impestriţatu Prăpădindu-se de rîs. Ei cred că ascultă o cîntăreaţă.

După ce cîntecul se isprăvi, toată lumea prinse a aplauda puternic. Atunci, Habarnam începu să strige cît îl ţinea gura:

— Bravo, Clătită!

— Ajunge, nu mai vorbi prostii, îl certă Bumbiţa. Vezi doar cănu-i Clătită!

— Dar cine este, după părerea ta? întrebă Habarnam.

— Cîntăreaţa Steluţa! Nu l-ai auzit pe Fănticel cînd anunţa?

— Tffu! suflă Habarnam cu ciudă. Vedeam că are cu totul altă faţă decît Clătită. Ei, Împestriţatule, ascultă. Se pare că ăsta nu-i Clătită.

— Ce tot vorbeşti? Cum nu-i Clătită? se minună Împestriţatu.

— Uite aşa, simplu ca bună ziua - răspunse Habarnam - ce mai încoace şi-ncolo.

— Dar cine-i atunci?

— Da, naiba-i mai ştie! O cîntăreaţă care se numeşte Steluţa.

— Ia te uită, mormăi Împestriţatu supărat. Cînd e Clătită, cînd nu-i Clătită.

Doar aşa, ca să zăpăcească publicul. Şi capul şi-l poate pierde cineva din pricina lor!

Acum Steluţa cînta altceva, dar Habarnam n-o mai asculta. De cînd aflase că are înaintea lui o cîntăreaţă adevărată şi că nu-i vorba de nici un hocus-pocus cu schimbarea costumelor, îi pierise tot cheful. De plictiseală, începu a se suci pe scaun încolo şi-ncoace, căscînd într-una de-i trosneau fălcile; în cele din urmă găsi un mijloc ca să se distreze singur: îşi lipea palmele de urechi, le dezlipea, şi le lipea iar, din care pricină în loc de cîntec auzea ceva ca un orăcăit de broască. Cîntăreaţa Steluţa arunca spre Habarnam priviri pline de nelinişte, pentru că, după cum ştiţi, el şedea în primul rînd, în faţă de tot. Totuşi, Steluţa se căzni cum putu să cînte pînă la capăt şi, cum termină de cîntat, plecă fără să se mai întoarcă. Habarnam, se bucură, dar în clipa următoare Fănticel anunţă un alt cîntăreţ.

— Acum - spuse el - se va produce în faţa dumneavoastră preferatul publicului, al cărui nume este cunoscut în tot oraşul, cîntăreţul Bănuţ.

Şi pe scenă apăru renumitul cîntăreţ, într-un costum frumos de culoare cafenie. Din buzunarul de sus al hainei atîrna colţişorul dantelat al unei batiste. La gît avea, ca şi Fănticel, o cravată albă în formă de fluture.

Bănuţ se înclină respectuos în faţa publicului şi prinse a cînta cu o voce caldă, plăcută. Toţi ascultară în extaz şi izbucniră la urmă într-o furtună de aplauze. Unii băteau din palme cit puteau de tare sau loveau cu piciorul în pămînt, alţii strigau „bravo”. Şi Bumbiţa aplauda din toată inima şi striga „bravo”.

Zgomotul nu încetă pînă cînd cîntăreţul nu începu să cînte din nou.

— Ei poftim, mormăi Habarnam supărat. Adevărată pacoste! Mai întîi Steluţa nu mai termina cu piţigăiala ei, şi acum Bănuţ ăsta cine ştie cîtă vreme are de gînd să ne plictisească!

— Tu, Habarnam, eşti tare ciudat, spuse Bumbiţa. Tuturor le place să asculte muzica, numai ţie nu ştiu de ce nu ţi-o fi plăcînd.

— E! făcu Habarnam dînd dispreţuitor din mină. Toţi vor să arate că înţeleg muzica şi de aceea se prefac că le place.

— Uite că nu-i adevărat! protestă Bumbiţa. Eu, de pildă, nu mă prefac de loc. Îmi place într-adevăr cum cîntă Bănuţ.

— „Bănuţ, Bănuţ!” se strîmbă Habarnam făcînd o grimasă. Spune mai bine că te-ai îndrăgostit de Bănuţ ăsta.

— Eu? sări Bumbiţa.

— Tu! mormăi Habarnam aspru.

— M-am îndrăgostit?

— Da, te-ai îndrăgostit.

— Nu ţi-e... nu ţi-e...

De supărare, Bumbiţa nu-şi mai găsea cuvintele şi ridică chiar mîna, gata să-i dea lui Habarnam un pumn în cap, dar se stăpîni la vreme şi, întorcîndu-i spatele, rosti dispreţuitoare:

— Dacă îndrăzneşti să-mi mai spui un singur cuvînt despre dragoste, o să fie rău de tine! Şi să ştii că de azi înainte nici nu mai vorbesc cu tine!

Între timp concertul continua. După Bănuţ începură să se producă jonglerii, acrobaţii, dansatorii şi clovnii. Numerele cu care se produceau aceştia erau foarte hazlii, dar Bumbiţa nici nu zîmbea urmărindu-le.

Era tare supărată pe Habarnam. Să-ţi stea mintea-n loc, nu altceva!

Cum de-a îndrăznit el să spună că ea s-a îndrăgostit de nu ştiu cine! Asta-i stricase toată buna dispoziţie, şi jocul artiştilor nu-i mai făcea nici o bucurie. În schimb, Habarnam şi Împestriţatu se prăpădeau de rîs; ba chiar spre sfîrşitul reprezentaţiei, de atîta rîs alunecară jos de pe scaune, iar Împestriţatu,care se lovi cu capul de piciorul scaunului, se împodobi cu un cucui de toată frumuseţea.

După asta reprezentaţia s-a terminat şi peste cîteva minute prietenii noştri se aflau într-o maşină cu instalaţie de radiolocatori care-i ducea în goană înapoi spre hotel. Niciodată pînă atunci nu merseseră noaptea prin oraş şi de aceea nu-şi puteau lua ochii de la tabloul uimitor care li se desfăşura în faţa ochilor. Deasupra lor, cerul nopţii era întunecat, iar în jurul lor totul era luminat ca ziua. La început li s-a părut că lumina se cerne de undeva de sus, apoi începu să li se pară că vine de undeva de jos. De fapt însă, lumina pătrundea din toatepărţile, pentru că totul, şi casele, şi chioşcurile de ziare, şi gheretele de apă minerală, ba chiar şi băncile de pe marginea trotuarelor erau vopsite în culori fosforescente.

Pentru vopsitul pereţilor, locuitorii din Oraşul Soarelui întrebuinţau vopsele galbene, albastre ca cerul, verde deschis şi trandafiriul cel mai delicat. Acoperişurile, cornişele, balcoanele şi tocurile ferestrelor le vopseau în culori tari, ca roşu-rubiniu, verde de smarald, albastru închis, violet şi cafeniu. Coloanele caselor erau date cu o vopsea sclipitor de albă, iar alteori cu un alb bătînd în galben. Ziua, culorile acestea nu se deosebeau cîtuşi de puţin de vopselele obişnuite, nefosforescente, dar aveau proprietatea de a absorbi razele soarelui şi de a acumula energia solară. De îndată ce se întuneca, ele începeau să răspîndească raze, lumini de diferite culori. Razele acestea se contopeau unele cu altele şi, ca un rezultat al îmbinării de culori apereţilor, coloanelor, cornişeior şi a celorlalte obiecte vopsite, peste tot se răspîndea o lumină blîndă, liniştită, plăcută ochiului, din care pricină nu era nevoie de nici un fel de felinare.

În Oraşul Soarelui erau vopsite în culori fosforescente nu numai casele, ci chiar şi autobuzele, maşinile, dintre care cele mai multe mergeau pe bulevarde. Dacă mai ţinem scama de faptul că şi tablourile de pe pereţii multor case erau pictate tot în culori fosforescente, ne putem închipui ce înfăţişare uluitoare avea Oraşul Soarelui în timpul nopţii.