La comitetul pentru arhitectură

ncă de mult observase Habarnam că în Oraşul Soarelui întîlneşti aproape la fiecare colţ cîte un stîlp nu prea înalt, prevăzut cu butoane şi vopsit în dungi albe şi negre, din care pricină putea fi văzut de la o distanţă destul de mare.

Apropiindu-se, împreună cu cei trei însoţitori ai săi, de unul din aceşti stîlpi dungaţi, Cubuleţ se opri apăsă pe butonul aflat în vîrful stîlpului.

— Pentru ce e butonul ăsta? întrebă Habarnam.

— Pentru chemarea taxiurilor, explică Cubuleţ. De cîte ori vă trebuie un taxi, apropiaţi-vă de un stîlp ca acesta şi apăsaţilpe buton. Peste un minut aveţi maşina.

Într-adevăr, nici nu trecu bine un minut, şi în colţul străzii se ivi un automobil care, întocmai ca stîlpii, era vopsit în dungi albe şi negre. Cît ai clipi din ochi, automobilul se opri la marginea trotuarului şi îşi deschise portierele.

— Dar unde o fi şoferul? se minună Habarnam, băgînd de seamă că la volan nu e nimeni.

— Nu are nevoie de şofer, răspunse Cubuleţ. Este o maşină automată, cu butoane. După cum vedeţi, în locul şoferului sînt tot felul de butoane, cu numele diverselor străzi şi opriri. Apăsaţi pe care vreţi, şi maşina vă duce singură acolo unde trebuie.

Cînd toţi fură instalaţi în maşină, Cubuleţ vorbi iar.

— Uitaţi-vă - spuse el - acum apăs pe butonul pe care scrie „Strada Arhitecturii” după ce apăsă pe butonul arătat, maşina se urni din loc.

— Opriţi, vă rog! Ce vreţi să faceţi? strigă Împestriţatu apucîndu-l pe Cubuleţ de mînă. Dacă dăm cu maşina peste cineva?

— Maşina asta nu poate călca pe nimeni - spuse Cubuleţ - pentru că înăuntrul ei se găseşte o instalaţie de locatori cu ultrasunete, mulţumită căreia se înlătură orice pericol de accident. Observaţi, vă rog, cele două aparate aşezate în faţă. Unul dintre ele emite tot timpul înainte semnale prin ultrasunete. Cum apare în cale un obstacol, semnalele încep să se oglindească, adică se întorc şi ajung în celălalt aparat. Acolo, energia ultrasunetelor se transformă în energie electrică şi aceasta frînează sau sileşte maşina să vireze. Dacă obstacolul este mic, maşina îl ocoleşte, fiindcă se pune în funcţiune dispozitivul pentru viraj, dar dacă este prea mare, maşina se opreşte pentru că acţionează frîna... Atît în spatele maşinii, cît şi în ambele părţi ale ei se găsesc asemenea aparate, pentru ca semnalele prin ultrasunete să poată fi trimise în toate direcţiile.

— Dar eu tot nu pricep - spuse Habarnam - ce sînt semnalele prin ultrasunete?

— Cum să vă fac eu să înţelegeţi mai bine - începu Cubuleţ - sînt nişte sunete atît de slabe, încît noi nici nu le-am putea auzi. Cu toate astea, ele posedă energie ca şi sunetele puternice pe care le auzim.

Între timp, maşina ajunse la o răscruce şi se opri în faţa semnalizatorului.

— Vedeţi - spuse Cubuleţ - automobilul nostru mai are şi o instalaţie optică, care frînează motorul de cîte ori la semnalizator se aprinde lumina roşie.

Într-adevăr, maşina stătu în faţa răscrucii pînă cînd ochiul semnalizatorului se coloră în verde.

— Ei şi, zise Împestriţatu. Nu văd în asta nimic de mirare. Mă uimeşte totuşi de unde ştie maşina încotro s-o apuce?

— Maşina nu ştie, bineînţeles, nimic, răspunse Cubuleţ. Cu toate astea vă duce acolo unde trebuie, după ce apăsaţi pe buton, pentru că are în mecanismul ei o aşa-numită instalaţie electronică cu memorie.

Se numeşte aşa pentru că după felul cum lucrează se pare că ţine minte drumul pe care trebuie să-l urmeze. Cînd este nou, orice automobil cu asemenea instalaţie merge o vreme condus de şofer; ai zice că în tot acest timp îşi face şcoala. Începînd aşa-zisele curse de şcoală, şoferul apasă de obicei pe butonul sub care scrie numele unei anumite străzi şi conduce maşina pînă la acea stradă, apoi apasă pe un alt buton, care poartă numele unei alte străzi şi duce maşina într-acolo. Motorul care conduce automobilul este în legătură cu această memorie electronică. De aceea cînd se apasă a doua oară pe buton, instalaţia electronică conduce singură maşina pe drumul dorit, fără să mai fie nevoie de şofer.

— Dacă-i aşa, chiar că nu-i nici o minune, spuse Împestriţatu. Minune ar fi fost dacă maşina n-ar fi avut nici o instalaţie şi ar fi mers singură acolo unde trebuie.

— E interesant de ştiut cu ce lucrează instalaţia de electroni, cu ajutorul lămpilor electrice? întrebă Habarnam.

— Nu cu lămpi, ci cu semiconductori, spuse Cubuleţ. Însă exact cum funcţionează, cu de-amănuntul, nu pot să vă spun, pentru că nici eu nu mă pricep.

— Dar dacă maşina merge singură, la ce-i mai trebuie volanul? întrebă Împestriţatu.

— De volan e nevoie pentru drumuri lungi, răspunse Cubuleţ. În afara oraşului, instalaţia de butoane nu funcţionează, deoarece pentru distanţe lungi ar trebui o instalaţie cu memorie prea complicată. Atunci te aşezi la volan şi-ţi conduci cum îţi place automobilul. În clipa cînd iei volanul în mînă, instalaţia cu memorie se închide automat şi te afli într-o maşină ca toate maşinile.

Peste puţină vreme, automobilul coti după un colţ şi se opri în faţa unei case frumoase, cu trei etaje. În casa asta toate erau diferite: pereţii nu semănau unul cu altul, coloanele de asemenea, erau făcute în fel şi chip, uşi nu găseai două la fel, balcoanele erau felurite; pînă şi ferestrele se deosebeau între ele; şi rotunde, şi Semirotunde, şi triunghiulare, şi dreptunghiulare, şi alungite, şi pătrate, şi rombice, şi ovale. Era de ajuns să înconjuri casa, ca să-ţi dai seama cîte feluri de ferestre, de uşi, de balcoane, de coloane şi de alte detalii arhitectonice se găsesc pe lume. Pe acoperişul clădirii se ridicau nenumărate turnuleţe şi foişoare de cărămidă, unele cu vîrful ascuţit, altele fără. Erau îngrămădite unele într-altele, ca ciupercile în jurul unei buturugi bătrîne. Ai fi zis că acolo, pe acoperiş, se înalţă un întreg orăşel de turnuri. Dacă vreun pitic se pregătea să-şi clădească o casă nouă şi dorea s-o împodobească cu turnuri, n-avea decît să-şi aleagă de aici forma de turn care îi plăcea mai mult.

În piaţeta largă, asfaltată, din faţa clădirii staţionau nenumărate automobile şi motociclete, de toate tipurile, iar mai încolo, chiar în faţa intrării, se aflau înghesuite numeroase biciclete.

— Se pare că s-au şi adunat cu toţii. Noi am cam întîrziat, dar nu-i nimic, spuse Cubuleţ.

Drumeţii noştri coborîră din automobil şi, conduşi de Cubuleţ, se îndreptară spre clădire.

Urcînd treptele largi şi trecînd pragul unei uşi, se pomeniră într-o sală mare, spaţioasă, plină cu pitici care şedeau pe scaune ca la teatru.

În faţa lor, la o inasă, se afla preşedintele, iar în dreapta lui, la catedră, un pitic care sta în picioare şi îşi ţinea raportul. Pe catedră se ridica un vraf de proiecte făcute sul, pe care piticul le desfăcea şi le arăta ascultătorilor. În timpul cuvîntării uita mereu ce trebuia să spună, de aceea îşi arunca într-una ochii pe un caiet în care-şi scrisese tot. Fiindcă avea vederea cam slabă era nevoit să-şi pună pe nas ochelarii pe care îi scotea într-una şi îi vîra mereu în altă parte, încît de fiecare dată îi căuta multă vreme prin buzunare, fără să dea de ei nicicum.

— E arhitectul Clondirsucit, le şopti Cubuleţ însoţitorilor lui. Am picat după ce şi-a început raportul, dar nu-i nici o nenorocire.

O să ascultăm atent şi o să înţelegem tot.

Găsind trei locuri libere într-unul din ultimele rînduri, Cubuleţ le spuse lui Habarnam, Bumbiţei şi lui Împestriţatu să se aşeze acolo, iar el se instală într-un loc liber din alt rînd.

Habarnam şi Bumbiţa începură să asculte cît se poate de atent, dar nu fu chip să priceapă ceva, deoarece Clondirsucit vorbea cu cuvinte prea savante. Şi Împestriţatu se sili să înţeleagă cît de cît; pentru asta îşi încordă creierul aşa tare încît peste cîteva clipe capul i se lăsă pe o parte şi adormi. Fiindcă Bumbiţa începu să-l înghiontească, se trezi, dar îndată capul îi alunecă în partea cealaltă şi aţipi din nou. Căznindu-se din toate puterile să nu închidă ochii, Habarnam simţea şi el că iaca, iaca are să-l învingă somnul.

Din fericire, cuvîntarea lui Clondirsucit se termină curînd.

— Acum - spuse preşedintele - haideţi să discutăm dacă trebuie sau nu să clădim case turnante.

Atunci veni la masa din faţă un pitic care purta un costum albastru cu dungi albe şi o cravată tot în dungi.

— Clondirsucit a prezentat un raport foarte interesant, începu el. Într-adevăr, construirea caselor turnante este posibilă, de aşa ceva nimeni nu se mai îndoieşte. Dar avem nevoie oare de asemenea case? Asta e întrebarea. Marea nenorocire vine de acolo că piticii care locuiesc în case turnante ajung să nu mai deosebească cum trebuie cele ce se petrec în lumea înconjurătoare. În această privinţă ştiu bine ce spun, pentru că eu însumi stau într-o casă turnantă. Ascultaţi numai ce mi se întîmplă mie. În fiecare zi, soarele apare la fereastra apartamentului unde locuiesc, de zece, douăsprezece ori şi tot de atîtea ori dispare. Cînd văd lumina lui, sînt gata să cred că a sosit dimineaţa, cînd n-o mai văd, mi se pare că seara s-a lăsat şi că e timpul să mă duc la culcare. La amiază, încep să nu mai ştiu dacă azi e azi sau te pomeneşti că e ieri, ori cine ştie dacă nu-i mîine, iar spre sfîrşitul zilei îmi zic că n-a trecut o singură zi, ci cel puţin douăsprezece. Ajung chiar să fiu încredinţat că o zi şi o noapte trec într-o oră şi nu în douăzeci şi patru. Din această pricină, veşnic mă grăbesc şi nu ajung niciodată să fac ceva ca lumea. Începe să mi se pară că soarele nu se mai mişcă pe cer cu mersul lui încet, ci zboară repede ca o muscă.

Toţi rîseră. La masa din faţă se ivi acum o prichinduţă cu rochie albă.

— Tot ce ne-aţi spus aici - vorbi ea către piticul în albastru - nu e chiar atît de îngrozitor, pentru că locuiţi într-o casă care se învîrteşte de la dreapta spre stînga, de aceea cînd vă uitaţi pe fereastră vi se pare că şi soarele merge tot de la dreapta spre stînga, adică de la răsărit la apus, cum se şi întîmplă. Dar am eu o prietenă căreia i se pare că soarele merge de-a-ndoaselea, deoarece casa ei nu se învîrteşte ca a dumneavoastră, ci exact invers. Ea, adică prietena mea, nu mai poate să spună ce vine mai întîi: seara sau dimineaţa, nu-şi mai dă bine scama unde e răsăritul şi unde apusul. În capul ei, toate s-au răvăşit, ba în ultima vreme îşi încurcă şi mîinile, nu mai ştie care e dreapta şi care e stînga.

Din nou rîseră toţi. Apoi veni să vorbească un alt prichindel arhitect. Prichindelul ăsta era scund şi slab, cu capul ca un castravete şi vorbea repede, repede, de parcă l-ar fi zorit cineva. În loc de „s” spunea „z” şi în loc de „d”, „t”.

— Aztea zînt fleacuri! rosti el. Zoarele nu e muzcă ză zboare pe cer. Ştiinţa a ztabilit că Zoarele ztă pe loc şi pămîntul ze învîrteşte. Fiintcă ze învîrteşte pămîntul, ne învîrtim şi noi cu el, te aceea ni ze pare că zoarele ze mişcă pe cer. Şi te vreme ce ni ze pare numai, nu e oare totuna cum merge el: încet zau repete, te la treapta la ztînga sau te la ztînga la treapta, te la răzărit la apuz, zau te la apuz la răzărit?

În clipa aceea sări de undeva un alt orator.

— Cum să fie totuna? strigă el. Trebuie ca toată lumea să ştie cum se petrec lucrurile în realitate. Asta ar mai lipsi, să nu mai ştim la un moment dat care e dreapta şi care e stînga. Atunci să nu zicem nimic dacă o să ne trezim într-o bună zi că mergem de-a-ndaratelea.

— Ei, pînă acolo mai avem! strigă careva.

Discuţia se însufleţea tot mai mult. Acum Habarnam era curios să afle la rezultat ajung arhitecţii. Somnul îi trecuse cu totul. În schimb, Împestriţatu dormea aşa de adînc, că Bumbiţa nu putea nicicum să-l trezească.

Atunci îşi spuse că ar fi cazul să-l lase în pace. O vreme, totul merse destul de bine, dar iată că Împestriţatu începu să alunece de pe scaun, şi Bumbiţa se văzu nevoită să-l ţină puternic de guler,ca nu cumva să cadă pe jos. Pe urmă lucrurile se înrăutăţiră, fiindcă Împestriţ-atu prinse a sforăi tare şi oricît îl înghiontea Habarnam, tot nu se liniştea. Pînă la urmă, Habarnam şi Bumbiţa nu mai avură ce face; îl apucară pe sub braţe şi-l traseră afară.

Împestriţatu îşi mai mişca de bine de rău picioarele pe podea, în schimb capul i se legăna într-o parte şi-ntr-alta ca un spic de grîu în furtună.

— Ia te uită cum l-au mai moleşit cuvîntările, spuse Habarnam. Ei, nu-i nimic, îndată o să ieşim cu el în stradă. Poate că aerul proaspăt, are să-l învioreze.