Întîlnirea cu Cubuleţ

n timp ce Păzilă şi Fluieraş stăteau de vorbă, Habarnam şedea singur în camera cea pustie.

De cum se pomenise acolo se speriase foarte tare. Primul lui gînd fu să fugă; vru să deschidă uşa, însă văzu că era încuiată; încercă să deschidă fereastra, dar şi aceea era ferecată. Atunci îşi spuse că ar fi cazul să spargă geamul şi se apucă să lovească în el cu pumnii; sticla se dovedi însă groasă şi rezistentă, încît nu se sfărîmă.

Sleit de puteri, Habarnam se aşeză pe pervazul ferestrei. Prin geam se vedea doar o bucăţică de curte şi zidul cenuşiu, trist, al casei vecine.

Habarnam se uită la zidul acela, se tot uită pînă cînd simţi că îl cuprinde o plictiseală îngrozitoare. Niciodată în viaţă nu i se mai întîmplase să fie închis undeva. Întotdeauna putuse să facă ce vrea, să se ducă unde-i place, să se înconjoare de prieteni cu care să vorbească, să rîdă şi să glumească; şi acuma, dintr-o dată, se trezi singur cuc. Fără să-şi dea bine seama, îi veni să plîngă, ba chiar lacrimile prinseră a-i picura din ochi.

Dar chiar în clipa aceea observă că în curte se ivesc Bumbiţa şi Impestriţatu. Amîndoi se uitau zăpăciţi în jur, pînă cînd îl zăriră pe Habarnam la fereastră. Atunci începură să strige ceva. Habarnam se sili din toate puterile să audă, dar nu putu desluşi nici măcar un cuvînt din pricina geamului care era atît de gros, încît nu lăsa să pătrundă nici un sunet.

Bumbiţa îşi agita într-una mîinile şi făcea cu degetele nişte semne, pe cînd Habarnam se mărginea să dea din cap, silindu-se să arate că nu pricepe nimic. În cele din urmă, Bumbiţa ridică un beţişor care zăcea pe jos şi prinse a-l răsuci în mînă.

„Ce meştereşte ea acolo? se întrebă Habarnam uimit. Proastă mai el a găsit un băţ şi s-a apucat să-l învîrtească.”

Deodată însă îşi dădu cu palma peste frunte.

— Ah! Eu sînt prost, nu ea! îşi spuse. Am uitat cu totul că am bagheta magică.

Şi se grăbi să vîre mina în sîn ca să scoată bagheta, dar tocmai atunci uşa fu descuiată şi în prag se ivi miliţianul Fluieraş, care îi întinse mîna lui Habarnam şi vru să spună ceva.

Speriat, Habarnam sări într-o parte şi scoase bagheta cît putu de repede.

— Doresc ca pereţii miliţiei să se dărîme, şi eu să scap nevătămat, porunci el.

Totul se cutremură, bubui, gemu asurzitor. Pereţii camerei se prăvăliră, iar tavanul căzu, ridicînd în jur nori de praf. Peste Habarnam curse ceva de sus, în timp ce miliţianul se pomeni lovit puternic cu o cărămidă drept în caschetă, încît îi vîjîiră urechile şi căzu la pămînt.

Fără să mai stea mult pe gînduri, Habarnam sări în curte. Bumbiţa şi Împestriţatu îl luară de mînă şi îl traseră repede spre poartă. Cu mare trudă izbuti miliţianul Fluieraş să iasă de sub dărîmături: cascheta îi zburase cît colo, dar fără să-i mai pese de ea, o luă la goană după fugari.

Fugea şi gîfîia din greu. Capul lovit de cărămidă îl durea rău, ba îi dădea chiar ameţeli. Din pricina asta nici nu alerga drept înainte ci în zigzag. Simţind în cap dureri şi vîrtejuri din ce în ce mai mari.

Fluieraş făcu spre Habarnam un gest de ameninţare şi se opri.

Un timp, Habarnam, Bumbiţa şi Împestriţatu mai străbătură în goană strada, fără să se uite înapoi. Curînd băgară însă de seamă că nu-i mai urmăreşte nimeni îşi potoliră pasul. Chiar în aceeaşi clipă, Bumbiţa se apucă să-l certe pe Habarnam.

— Ah, tu, călătorule! rosti ea cu mustrare în glas. Ei, spune singur, pentru asta ne-am pornit la drum pînă aici, ca să te baţi, să stropeşti cu apă trecătorii? Ai plecat să admiri oraşul şi pînă la urmă te-ai luat la bătaie pentru un maţ de cauciuc.

— Nu fi supărată pe mine, Bumbiţo, zise Habarnam. Altă dată n-am să mai fac. O să merg de acum încolo cu voipe stradă doar ca să văd oraşul, ca orice călător.

Cei trei prieteni o luară încet pe trotuar, privind vitrinele magazinelor. La un colţ de stradă dădură peste un chioşc cu limonadă la fel cu acela pe care îl întîlniseră în grădina zoologică. Cum zări tejgheaua cu butoane şi robinete, Împestriţatu spuse:

— N-ar strica, după o asemenea încercare, să bem nişte sirop cu sifon.

Zis şi făcut: prietenii se apropiară de chioşc, apăsară pe butoane şi băură sifon cu tot felul de siropuri. Împestriţatu dădu peste cap vreo cinci sau şase pahare şi tot nu-i mai venea să se dezlipească de chioşc, deşi n-ar mai fi fost în stare să bea nici O picătură. Deodată Habarnam zări în apropiere o bancă.

— Haideţi să ne aşezăm acolo, ca să ne mai odihnim - zise el - şi dacă îi mai vine cuiva din noi pofta să bea, poate să dea o fugă pînă la chioşc.

Se aşezară toţi trei pe bancă. În faţa lor, pe trotuarul de peste drum, înălţa o clădire cu patru etaje. Sub acoperiş, pe zidurile casei se întindea un tablou care o înfăţişa pe Scufiţa Roşie întîlnindu-se în pădure cu lupul cel cenuşiu. Atunci Bumbiţa prinse a povesti basmul cu Scufiţa Roşie. Era tare plăcut, pentru că puteai să auzi povestea şi să vezi în acelaşi timp tabloul. Cu toate acestea, Habarnam şi Împestriţatu nu prea aveau chef de ascultat, ba chiar fugeau la fiecare minut pînă la chioşc, ca să bea limonadă. Purtarea lor o supărase, fireşte, pe Bumbiţa, fiindcă ce poate fi mai rău decît să povesteşti ceva să fii întrerupt într-una.

Din pricina întreruperilor,povestea dură o jumătate de oră, însă pînă la urmă tot se sfîrşi. Habarnam sări de pe bancă, să mai dea o fugă pînă la chioşc, daradeodată se clătină şi se prinse cu amîndouă mîinile de Bumbiţa şi de Împestriţatu.

— Ce-i cu tine? întrebă Bumbiţa speriată.

— Mi se învîrte capul, îngînă Habarnam, mai, mai să cadă.

Bumbiţa şi Împestriţatu îl sprijiniră pe Sub braţe şi îl aşezară pe bancă.

— Cred că ai băut prea mult sifon, spuse Împestriţatu.

— Ei, cum te simţi acum? se nelinişti Bumbiţa.

— Parcă mi-e mai bine, zise Habarnam. Dar adineauri mi se părea că pînă şi casa se învîrteşte.

— Care casă?

— Cea de peste drum.

După ce aruncară o privire într-acolo, Bumbiţa şi Împestriţatu se apucară şi ei de mînă unul pe altul. Amîndurora li se părea că toată clădirea, care fusese mai înainte întoarsă cu faţa la ei, se sucise acum într-o parte. Din tablou se mai vedea doar un colţ, în care cu greu mai puteai deosebi ceva din Scufiţa Roşie şi din lupul cel cenuşiu. De aşa întîmplare neaşteptată, pe Împestriţatu îl cuprinse un tremur şi căzupe bancă alături de Habarnam. În clipa aceea veni spre ei un pitic localnic.

— Ce vi s-a întîmplat? întrebă el.

— Avem ameţeli, răspunse Bumbiţa. Nu ştiu de ce, dar ni se pare că se învîrteşte casa aceea.

— Nu sînteţi, pesemne, din locurile astea, spuse piticul aşezîndu-se pe bancă alături de cei trei.

— Nu, nu sîntem, zise Bumbiţa. Cum aţi ghicit?

— Foarte uşor! Oricine din oraşul nostru ştie că într-adevăr casa aceea învîrteşte, rosti piticul.

— Cum se învîrteşte? izbucniră într-un glas Habarnam şi Împestriţatu.

— În chipul cel mai obişnuit, răspunse piticul. E drept că nu se mişcă atît de repede ca să bagi de seamă de la prima vedere, dar dacă te uiţi atent, mişcarea se poate vedea.

Încetul cu încetul, drumeţii noştri îşi veniră în fire şi prinseră a se uita din nou la casa cu Pricina, care începea să întoarcă spre ei peretele din spate. Acum tabloul cu Scufiţa Roşie nici nu se mai zărea.

— Poftim minune! exclamă Împestriţatu. Adică... phii! Ce spun eu? Nu-i nici o minune, se înţelege! Este cea mai obişnuită casă învîrtitoare.

— Nu învîrtitoare, ci turnantă, îl corectă piticul.

— Cu toate astea, eu tot nu pot să pricep cum se învîrteşte, spuse Habarnam.

— Nu mi-e greu să vă lămuresc - zise piticul - fiindcă sînt arhitect şi ştiu cum se construieşte o astfel de casă.

— Explicaţi-ne, vă rog, îl rugă Bumbiţa. Trebuie să fie foarte interesant.

— Aţi văzut vreodată cum se mută din loc casele cu multe etaje? începu arhitectul. Ei bine, urmă el după ce află că drumeţii noştri nu văzuseră niciodată aşa ceva. Sub fundamentul acelor case se instalează un fel de şine anume aduse, şi casele sînt mutate ca pe roate la locul cel nou. Construcţia caselor turnante este cu atît mai uşoară, fiindcă sub ele se pun de la început nişte şine circulare. Pentru ca să se învîrtească clădirea este neapărat nevoie de un electromotor mult mai slab ca cel folosit la mutatul caselor.

— Totul e clar, spuse Habarnam. Dar pentru ce trebuie să se învîrtească casa? Ce, e rău să stea liniştită, la locul ei?

— Nu e rău, fireşte, încuviinţă arhitectul. Însă casa turnantă are unele avantaje. Se ştie că ferestrele unei case pot da spre toate cele patru puncte cardinale: spre nord, sud, est sau vest. În camerele care au ferestre spre sud, soarele pătrunde toată ziua, în schimb în cele cu ferestre spre nord nu răzbate nicio rază. Viaţa într-o asemenea cameră este tare plicticoasă, pentru că oricine vrea se bucure de lumina soarelui. De asemenea neplăceri scapă toţi cei care locuiesc în clădiri turnante. Uitaţi-vă, casa de peste drum face într-o oră o învîrtire completă; din această pricină, ferestrele, în orice parte s-ar afla ele, trec prin faţa soarelui în fiecare ceas. Aşa se face că locuinţele din clădirile turnante sînt luminoase şi vesele.

— Mie mi se pare că am început să înţeleg cîte ceva, spuse Habarnam. Interesant de ştiut cui i-a trecut prima oară prin minte să clădească case turnante.

— Primul proiect de casă turnantă a fost făcut de arhitectul Clondirsucit, spuse piticul. Asta s-a întîmplat acum cîţiva ani. De atunci s-au găsit mai mulţi arhitecţi care să-i urmeze ideea, aşa încit în ziua de azi se găsesc pe la noi destule clădiri de felul acesta. Sînt case care fac o învîrtire nu într-un ceas, ci în două sau chiar în trei-patru. Dacă vă face plăcere, putem să facem împreună o mică excursie, ca să cunoaşteţi arhitectura oraşului.

— Ar fi interesant - se înflăcără Bumbiţa - dar nu vă e totuşi greu?

— De ce să-i fie greu, spuse Împestriţatu. Pentru atîta lucru nu se face gaură în cer.

— Tu, Împestriţatule, mai bine ai tăcea din gură decît să vorbeşti nepoliticos, se supără Bumbiţa.

— Împestriţatu are dreptate, rosti piticul binevoitor. Într-adevăr, gaură în cer nu se face şi în afară de asta mie mi-e foarte plăcut să cunosc nişte călători dornici să afle cît mai multe. Pe mine mă chemă Cubuleţ. arhitectul Cubuleţ.

— Pe mine Habarnam - spuse Habarnam - şi pe ea Bumbiţa.

— Îmi pare bine, zise Cubuleţ strîngînd mîinile noilor lui cunoştinţe. Iată căprezentările s-au făcut. Şi acum vă rog să mă urmaţi.

Cubuleţ o luă înainte pe trotuar, iar Habarnam, Bumbiţa şi Împestriţatu se grăbiră, să-l urmeze. Mai întîi, Cubuleţ le arătă drumeţilor noştri o altă casă, cu terase, care, după cum spunea el, făcea parte din aşa-zisele case terasate. Casa aceasta nu avea escalator, ci era prevăzută cu benzi rulante, cu ajutorul cărora locatarii puteau să urce ori să coboare. Pe urmă vizitară o stradă în care toate clădirile erau turnante şi rotunde ca nişte turnuri. Casele acestea aveau nişte pante în spirală, pe care se putea coborî cu covoraşul. Pe strada următoare, Cubuleţ le arătă drumeţilor încă două case frumoase. lina dintre ele era alcătiuită din jumătăţi de sferă de piatră, lipite între ele. Fiecare jumătate de sferă avea uşi şi ferestre semicirculare. După cîte se părea şi camerele acestei case erau toate semirotunde. Cealaltă clădire părea formată dintr-un fel de butoiaşe puse unul peste altul. Nici un butoiaş nu era mai scund de două etaje şi nici un etaj nu era lipsit de ferestre. Amîndouă aceste case fuseseră construite, după cum spunea Cubuleţ, pentru iubitorii de camere rotunde.

Cotind apoi strada, drumeţii noştri se pomeniră în stradela Muzicii, unde toate casele aveau forma diferitelor instrumente muzicale. Una era în formă de pian cu coadă, alta de pianină, o a treia de harfă, a patra de acordeon şi a cincea în formă de tobă. Numai ultima, din colţ, semăna, cine ştie din ce pricină, cu o oală de lut. Pe altă stradă întîlniră o casă cu totul neobişnuită, care nici măcar nu stătea pe pămînt, ci atîrna în aer, agăţată de un balon enorm.

— Nu cumva se găsesc pitici doritori să locuiască într-o asemenea casă aeriană? întrebă Bumbiţa mirată.

— Nici nu mai ştim ce să facem cu atîţia doritori! răspunse Cubuleţ. Ca să-i împăcăm pe toţi, am hotărît să mai construim case de acest fel. Piticilor din oraşul nostru le place să înfrunte zilnic greutăţile si primejdiile: să se caţăre pe scări de frînghie, să se arunce cu paraşuta sau să alunece pe sîrmă.

— Nici eu n-aş refuza să locuiesc într-o casă ca asta, spuse Habarnam.

— Aşa, spuse Cubuleţ. Acum aveţi, vă rog, puţină răbdare şi o să vă prezint arhitectura noastră veche. Peste cîteva minute vom intra în aşa-numita rezervaţie a arhitecturii vechi.

Într-adevăr, după ce făcură cîţiva pasi se pomeniră într-un cartier în care toate casele aveau coloane. Coloanele erau diferite: şi drepte, şi strîmbe, şi sucite, şi răsucite, spiralate, şi aplecate, şi turtite, şi ascuţite, şi rotunjite, şi din cele cărora nu le puteai spune în nici un fel. Cornişele caselor erau şi ele cînd-drepte, cînd întoarse, cînd frînte, cînd strîmbe, cînd în zigzag. Unele case nu aveau coloanele jos, aşa cum se obişnuieşte, ci sus, pe acoperiş; altele le aveau jos, în schimb toată clădirea era sus, deasupra coloanelor. Mai erau si case la care coloanele atîrnau de cornişe şi se bălăbăneau într-una deasupra capetelor trecătorilor. La una din clădiri, cornişa era jos şi coloanele crau deasupra, cu picioarele în sus; ba, după toate astea, mai crau şi aplecate într-o parte. La alta văzură nişte coloane drepte ca toate coloanele, în schimb casa însăşi sta aplecată, gata parcă să se prăbuşească peste capetele celor care treceau pe acolo. În sfîrşit, mai dădură peste o casă cu zidurile aplecate într-o parte şi cu coloanele în cealaltă parte, încît ai fi zis că iaca, iaca se răstoarnă toată comedia aceea şi se fărîmă în bucăţi.

— La clădirile astea strîmbe, vă rog să nu vă uitaţi, spuse Cubuleţ. Cîndva se răspîndise la noi moda să te distrezi construind case care să nu semene cu nimic. Şi aşa au apărut pociturile astea la care ţi-e şi ruşine să-ţi arunci ochii. Uitaţi-vă, de pildă, la casa aceea împinsă parcă de o forţă nevăzută şi aplecată într-o parte. Acolo înăuntru, totul e strîmb, şi uşile, şi ferestrele, tavanul, pereţii camerelor. Încercaţi să locuiţi nu mai mult de o săptămînă în asemenea clădire si o să vedeţi ce repede are să vi se schimbe firea; o să deveniţi curioşi, cusurgii, gata de harţă. Tot timpul are să vi se pară că azi-mîine vă aşteaptă ceva rău, îngrozitor, că trebuie să vise întîmple curînd o nenorocire de nereparat. Şi asta numai pentru că pereţii camerei vă vor ameninţa într-una cu prăbuşirea. Din fericire, casele strîmbe nu mai sînt astăzi locuite de nimeni. Într-o vreme a fost chiar vorba să le dărîmăm, dar pe urmă, ne-am spus că e mai bine să le lăsăm totuşi ca un exemplu pentru viitor, pentru ca nimănui să nu-i mai treacă prin minte să construiască asemenea absurdităţi.

— Şi asta a folosit? întrebă Habarnam.

— A folosit - răspunse Cubuleţ - dar nu pentru multă vreme. Unii arhitecţi n-au putut să rupă dintr-o dată cu vechile obiceiuri. Se stăpîneau cît se stăpîneau şi dintr-o dată unul din ei turna cîte o casă pe care dac-o priveai îţi venea rău. Ei, dar pînă la urmă vestitul arhitect Pepenaş a găsit mijlocul de a clădi case minunate, fără nici un hocuspocus. Tot el a mai născocit fel de fel de materiale noi pentru construcţii, ca de pildă: penocauciucul presat, din care se fac clădiri portative pliante; cartonul hidrofob, care nu se teme nici de frig, nici de căldură, nici de ploaie, nici de vint; plastilina sintetică, pentru obiectele decorative, şi penomaterialul plastic pentru construcţii, care în apă nu arde şi în foc nu se topeşte, adică - phii! Am vrut să spun că în foc nu arde şi în apă nu se topeşte. Ei, şi pe urmă penomazărea fosforescentă şi multicoloră, preparată din păstăi obişnuite de mazăre, presate, care de asemenea nu se teme de nimic, e foarte uşoară şi totodată are rezistenţa oţelului. Acum am să vă arăt casele construite de arhitectul Pepenaş din penomaterial plastic şi din penomazăre. Sînt foarte aproape de aici, pe strada Creaţiei.

Cu aceste cuvinte, Cubuleţ o luă din nou înainte. Trebuie să vă spun că în Oraşul Soarelui se află la fiecare colţ de stradă cîte un chioşc cu răcoritoare. Habarnam şi Împestriţatu socoteau de datoria lor să se oprească în faţa fiecăruia dintre ele ca să bea cîte un pahar cu sirop. Asta îi mai amuza puţin, încît cunoaşterea arhitecturii oraşului li se părea mai puţin plictisitoare. Deodată, Cubuleţ se opri din mers, şi uitîndu-se la ceasul lui de mînă, se bătu peste frunte:

— Măiculiţă! exclamă el. Îmi ieşise cu totul din cap. Astăzi avem consiliu la Comitetul pentru arhitectură. Trebuie să discutăm despre construcţia caselor turnante. Nu vreţi să mergeţi cu mine? După aceea am să vă vorbesc mai departe despre arhitectura noastră şi o să mergem să vedem casele lui Pepenaş.

— Eu primesc, răspunse Habarnam. N-am avut niciodată prilejul să nimeresc la un consiliu al unui Comitet pentru arhitectură.

— Şi eu primesc bucuroasă, încuviinţă Bumbiţa.

— Ei, şi eu tot atît de bucuros, vorbi şi Împestriţatu. Numai dacă, bineînţeles, nu vă e greu.

— Nu, de ce să-mi fie greu? zîmbi Cubuleţ. Pentru asta nu se face gaura in cer.