Cum s-au întîlnit Habarnam, Bumbiţa şi Împestriţatu cu Pistrui şi ce-a ieşit din întîlnirea lor

fîrşitul acelei zile, drumeţii noştri şi-l petrecură la grădina zoologică, fiindcă mai întîlniră acolo destule fiare pe care nu le văzuseră niciodată pînă atunci. De-abia spre seară se întoarseră la hotel şi se culcară, după ce mai întîi mîncară. De data asta, conştiinţa îl lăsă în pace pe Habarnam, de aceea el adormi foarte repede.

Desigur, somnul nu i-ar fi venit atît de uşor dacă s-ar fi găsit cineva care să-i spună că nici unul din cei trei măgari prefăcuţi în pitici nu este Foicel. Într-adevăr, în gazetă se strecurase o greşeală: în loc să scrie că măgarul găsit a fost luat la circ, scria că a fost dus la grădina zoologică.

Aşa s-a făcut că Foicel a rămas mai departe la circ, iar în locul celor trei măgari de la grădina zoologică au apărut trei pitici. Primul se numea Bălţatu, al doilea Zvăpăiatu şi al treilea Pistrui. Deşi la grădina zoologică Pistrui era socotit un măgar obişnuit, el nu era de fapt un măgar, ci catîr. După cum bine ştiţi, catîrii sînt jumătate cai, jumătate măgari: arată mai mari decît măgarii şi mai scunzi decît caii. Dacă Bălţatu şi Zvăpăiatu au ieşit la fel de prichindei ca toţi piticii, în schimb Pistrui s-a nimerit destul de înalt. Oricine l-ar fi măsurat ar fi găsit că înălţimea sa era de nouă unghii şi jumătate. Trebuie să vă spun că unghia este un fel de unitate de măsură cu care se socoteşte lungimea în ţara piticilor. Dacă ar fi să asemănăm cumva unghia cu măsurătorile noastre, am putea zice că o unghie este egală un centimetru şi un sfert. N-aveţi decît să înmulţiţi acum un centimetru şiun sfert cu nouă şi jumătate, ca să căpătaţi întocmai înălţimea lui Pistrui.

Şi Bălţatu, şi Zvăpăiatu, şi Pistrui nu mai încetau să se minuneze de întîmplarea care-i prefăcuse pe toţi trei în pitici. Mai curios decît orice li se părea lor faptul că nu mai merg în patru picioare, ci doar în două, că au învăţat pe neaşteptate să vorbească şi că în loc de copite aveau degete. Asta socoteau ei peste măsură de hazliu. Era de ajuns să-şi privească mîna sau vreunul dintre degete, ca să se prăpădească de rîs.

Dar luaţi din săurt, desigur,nici Bălţatu,nici Zvăpăiatu, nici Pistrui n-ar fi putut să lămurească ce găsesc atît de caraghios în toată păţania lor. De altfel, piticii care ieşiseră din ei nu prea aveau răbdare să-şi frămînte mintea pentru orice fleac: preferau să facă totulipe negîndite.

Că aşa stăteau lucrurile seva convinge şi cititorul, fiindcă va mai avea prilejul să-i întîlnească pînă la capătul povestirii.

A doua zi, după ce se treziră din somn, Habarnam, Bumbiţa şi Împestriţatu se întrebară pe unde să se mai plimbe şi dacă nu cumva ar fi bine să se ducă iarăşi la grădina zoologică, dar Bumbiţa găsi cel mai nimerit s-o pornească toţi trei pe străzi, ca să cunoască oraşul, fiindcă pînă atunci nu-l văzuseră decît pe alocuri.

Cum isprăviră dejunul, coborîră scările hotelului şi ieşiră în stradă.

Trotuarul larg se şi umpluse de trecători, care mişunau într-o parte şi-n alta. Vîntul proaspăt de dimineaţă aducea cu el mireasma nenumăratelor flori care creşteau în voie de-a lungul trotuarelor. De-abia ivit deasupra acoperişurilor, soarele se şi grăbi să trimită în jos un val de căldură, care îi cuprindea pe trecători din creştet pînă-n tălpi. Poate de aceea feţele tuturor erau vesele şi mulţumite.

La marginea trotuarului, Habarnam şi tovarăşii lui de drum zăriră un pitic cu un şorţ alb şi cu nişte cizme negre de cauciuc care luceau în soare. Moţ, fiindcă aşa se numea piticul, ţinea în mînă un furtun cu care stropea florile. Apa ţîşnea puternic din ţeavă, dar Moţ ştia să îndrepte cu dibăcie furtunul spre flori, aşa ca să nu ude cumva trecătorii nici măcar cu un strop.

Oprindu-se pe undeva prin apropiere, drumeţii noştri priviră plini de admiraţie cît de frumos lucrează Moţ. Între timp apăru la capătul străzii un prichindel care purta o haină verde, scurtă, cu mîneci înguste, pantaloni galbeni-verzuişi oberetă albastră cu ciucure portocaliu. Habarnam recunoscu îndată în el pe unul din cei trei măgari prefăcuţi cu o zi înainte în pitici. Într-adevăr, prichindelul nu era altul decît Pistrui, care de dimineaţă cutreiera străzile, uitîndu-se mereu într-o parte şi-n alta, fără să găsească ceva cu care să-şi omoare vremea. Văzînd că Moţ udă florile, se opri şi el să privească şi deodată, cine ştie din ce pricină, îi veni şi lui chef să stropească.

— Lasă-mă să ţin şi eu an pic furtunul - zise el - vreau să ud florile.

Moţ îi zîmbi binevoitor şi, dîndu-i furtunul, îi spuse:

— Poftim.

Pistrui se bucură şi, apucînd ţeava cu amîndouă mîinile, o îndreptă spre flori.

— Ridică furtunul mai mult - îl sfătui Moţ - ca apa să cadă de sus peste flori: dacă le stropeşti prea de aproape, ele se strică.

Pistrui îl ascultă şi făcu întocmai.

— Acum e bine - zise atunci Moţ - ai chiar talent la aşa ceva, după cîte văd. Matale mai continuă, şi între timp eu am să mă reped niţeluş pînă acasă. Dacă nu ţi-e greu, bineînţeles, adăugă el.

— Nu, nu, răspunse Pistrui. Auzi colo! De ce să-mi fie greu?

Moţ plecă şi Pistrui rămase singur să ude florile. Fiindcă apa avea presiune, ţeava îi tremura în mîini, de parcă era vie. Se simţea tare mîndru că face o treabă atît de însemnată. Deodată însă îi zări la marginea trotuarului pe drumeţii noştri şi chiar în aceeaşi clipă îi trecu prin minte un gînd năstruşnic.

„Ce-ar fi să-i stropesc cu apă?”

Nici nu apucă să-şi ducă bine gîndul la capăt, că mîinile lui îndreptară singure furtunul spre Habarnam, care se şi pomeni ud leoarcă din creştet pînă-n tălpi.

— Ei! strigă Habarnam. De ce ne stropeşti?

Făcîndu-se că nu a auzit nimic, Pistrui îndreptă furtunul în altă parte, pe urmă însă îl întoarse iar şi, ca din întîmplare, îl udă din nou pe Habarnam, care, înfuriat la culme, ar fi sărit desigur să-l pedepsească pe vinovat, dacă n-ar fi fost împiedicat de Bumbiţa.

— Hai să plecăm de-aici, îi zise ea trăgîndu-l de mînecă. Numai asta mai lipseşte, să iasă cu bătaie.

Toţi trei se întoarseră, vrînd să plece, dar între timp Pistrui îndreptă furtunul drept spre ceafa Bumbiţei.

— Vai! urlă ea simţind şuvoiul de apă rece ca gheaţa alunecîndu-i pe după guler, de-a lungul spatelui.

— Aşa va să zică! Îndrăzneşti să te agăţi şi de Bumbiţa. Ei, lasă că-ţi arăt eu ţie, strigă Habarnam furios şi se repezi să-i smulgă furtunul din mînă.

Dar Pistrui îndreptă ţeava în altă direcţie, încît curentul de apă porni să ţîşnească spre trotuar, udîndu-i pe trecători. Habarnam se apropie de Pistrui dintr-o parte, încercînd să apuce furtunul, Pistrui însă îi întoarse spatele şi se sili să-l împingă înapoi cu piciorul.

— Aha! bombăni Habarnam. Ai în-ceput să şi zvîrli! În cele din urmă izbuti să pună mîna pe ţeavă şi se apucă să tragă de ea, dar degeaba: Pistrui nu voia să-i dea drumul nici în ruptul capului. Torentul de apă ţîşnea cu putere, stropind cînd într-o parte, cînd într-alta. Ferindu-se de picăturile reci de apă, trecătorii fugeau mîncînd pămîntul; de la o vreme, undeva mai la distanţă se strînsese o grămadă de pitici, nici unul dintre ei neputînd pricepe pentru ce a fost stropit. Se găsiră cîţiva care să strige la Habarnam şi Pistrui, povăţuindu-i să nu-şi mai facă de cap.

Strigă şi Bumbiţa, dar degeaba: Habarnam şi Pistrui nu se prea sinchiseau de strigăte, ci continuau să-şi tragă mai departe unul altuia ţeava din mînă.

— Ar fi bine să li se ia furtunul, spuse un pitic.

— Chiar aşa! încuviinţară alţii din mulţime. Ar trebui să sărim cu toţii pe, ei şi să le luăm furtunul. Atunci n-ar mai putea să stropească.

Într-o clipă se şi găsi un comandant de oaste. Acesta fu piticul numit Periuţă, care purta un costum sport, cafeniu deschis, şi o pălărie cu borul mare.

— Haideţi, fraţilor! După mine! strigă Periuţă şi se avîntă înainte.

Cînd văzu asta, Pistrui îndreptă torentul de apă drept peste faţa comandantului. Într-o clipă, pălăria lui Periuţă căzu din cap şi prinse a se rostogoli de-a lungul trotuarului.

— Stai! Hei! strigă el fugind după pălărie.

Între timp, Habarnam, cu o mişcare dibace, îi smulse lui Pistrui furtunul din mînă. Dar Pistrui nu-şi pierdu cumpătul.

Apucă ţeava în pumni şi trase de ea cu atîta putere, încît o scoase din furtun.

Habarnam vru să-i dea peste cap cu furtunul din care mai curgea apă, dar într-o clipă piticii fură în jurul lui şi îl înşfăcară de mîini. Văzînd cît de rău s-au încurcat lucrurile, Pistrui nu mai stătu mult pe gînduri, aruncă ţeava la pămînt şi fugi cît îl ţinură călcîiele.

În jurul lui Habarnam se strînse îndată o gloată mare de pitici. Mulţimea se întindea acum de la un trotuar la altul. Automobilele se opriseră din mers şi pe toată strada se făcuse o îmbulzeală nemaipomenită. Ca din pămînt se ivi un miliţian.

— Rog toată lumea se împrăştie, spuse el. Încurcaţi circulaţia!

— Uite - strigă Periuţă arătînd cu degetul spre Habarnam - ăsta a stropit cu apă.

— Nu-i adevărat! urlă Habarnam. Eu am fost stropit!

— Ha, ha, rîse Periuţă. la priviţi-l îl El, săracul, a fost stropit!

La locul întîmplării soseau mereu alţi pitici. Mulţimea creştea din ce în ce mai mult. Automobilele se înşiruiseră într-un rînd lung, care ajungea pînă la răscruce. Nemaiştiind ce să facă, bietul miliţian se apucă cu mîinile de cap.

— Circulaţi, vă rog! striga el într-una. Dar nimeni nu se urnea din loc. Cei care văzuseră cîte ceva din cele întîmplate nu se îndurau să plece fiindcă doreau să le povestească cele văzute acelora care nu fuseseră de faţă la început, iar cei care nu văzuseră nimic nu plecau pentru că ţineau neapărat să-l vadă pe Habarnam.

Dîndu-şi seama că nici un pitic n-are să se mişte din stradă atîta vreme cît Habarnam are să fie acolo, miliţianul îşi spuse că ar fi cazul ca prietenul nostru să fie arestat.

Îl apucă deci de mînă şi îl duse spre automobilul care se afla după colţ, la răscruce. Văzînd că miliţianul îl vîră pe Habarnam în maşină, Bumbiţa şi Împestriţatu fugiră şi ei într-acolo.

— Luaţi-ne şi pe noi! Luaţi-ne şi pe noi! se rugară ei.

Maşina însă se şi urni din loc şi o porni în goană.Bumbiţa şi Împestriţatu fugiră după ea cit îi ţinură puterile. Dar degeaba. Cine putea s-o ajungă? Curînd, distanţa dintre ei şi maşină se mări mult. Din fericire, postul de miliţie se afla destul de aproape. Maşina o luă după colţ şi peste vreo două minute se opri în faţa unei case scunde. fără etaj, cu un acoperiş rotund, în formă de cupolă, sclipind în soare din pricina culorii argintii în care era vopsit. Bumbiţa izbuti observe că miliţianul şi Habarnam coborîră din maşină şi se îndreptară spre poarta acelei case.

Trecînd pragul însoţit de miliţian, Habarnam se pomeni într-o cameră mare luminoasă. Aeolo găsi un alt miliţian, care şedea pe un scaun rotund, turnant, în faţa unui fel de pupitru cu tot soiul de butoane, parabutoane, megafoane, microfoane, telefoane, întrerupătoare.

Deasupra pupitrului erau instalate pe patru rînduri cincizeci şi două ele televizoare cu ecran rotund, în care. ca într-o oglindă sferică. se puteau urmări cele cincizeci două de răscruci ale oraşului, cu maşini mişunînd intr-o parte şi într-alta, cu case, pietoni şi toate cite pot vedea pe o stradă. În mijlocul camerei se mai afla încă un ecran sferic. dar mult mai voluminos decît celelalte.

Amîndoi miliţienii, şi cel care îl adusese pe Habarnam, şi celălalt care. şedea în faţa pupitrului, nu se deosebeau prin, îmbrăcăminte de ceilalţi pitici din oraş: dar ca se vadă totuşi că ei sînt miliţieni şi că toată lumea trebuie să le dea deci ascultare, purtau pe cap nişte caschete lucitoare de metal, în felul celor ale pompierilor. Primul, cel care venise cu Habarnam, subţire şi înalt ca o trestie, se numea Fluieraş, iar al doilea, cel care şedea la pupitru, scund şi rotofei, era poreclit Păzilă.

De cum văzu că miliţianul Fluieraş îl aduce pe Habarnam, Păzilă îl luă la rost.

— Aha! A sosit stropitorul, spuse el. Ce ţi-o fi venit, prietene, să stropeşti lumea pe stradă?

— N-am stropit eul bolborosi Habarnam pierzîndu-şi cumpătul.

— Cum n-ai stropit mata? se minună Păzilă. Crezi că nouă ne scapă ceva? Noi, aici la miliţie, vedem totul. Vino, te rog, mai încoace!

Miliţianul Fluieraş îl împinse uşurel de la spate pe Habarnam, făcîndu-l Să se apropie de pupitrul cu ecran sferic.

— Sub supravegherea sectorului nostru de miliţie se află nici mai mult, nici mai puţin decît cincizeci şi două de răscruci, spuse Păzilă. E de-ajuns să aruncăm o singură privire asupra celor cincizeci şi două de globuri ca să vedem tot ce se petrece în fiecare stradă. Dacă la globurile mici nu se vede totul în amănunt, putem deschide globul cel mare.

Zicînd acestea, miliţianul Păzilă întoarse întrerupătorul. Pe dată înăuntrul oglinzii sferice care atîrna în mijlocul camerei se aprinse o lumină tainică, albăstrie, şi pe ecran apăru o răscruce, cu maşinile oprite în mijlocul străzii.

— Uite, aici, la colţul străzii Turtă-dulce cu strada Stafidelor, ce îmbulzeală. Toată circulaţia este oprită, spuse Păzilă nemulţumit, arătînd cu degetul pe glob.

Pe urmă întoarse un al doilea întrerupător şi pe ecran apăru altă răscruce.

— Şi la colţul dintre strada Zahărului şi strada Chiftelelor este îmbulzeală, zise el apoi. Acum trebuie să treacă multă vreme pînă cînd circulaţia se va restabili. cînd te gîndeşti că fiecare maşină-trebuie să ajungă la vreme într-un loc anumit. Din Pricina acestei întîrzieri, toată viaţa oraşului se tulbură.

Între timp, miliţianul Fluieraş se uită pe ecranul unuia dintre globuleţele cele mici.

— Pe strada Răsăritului, mulţimea nu s-a răspîndit încă, spuse el.

— Hai deschidem la strada Răsăritului, zise Păzilă, şi întorcînd încă un buton, făcu să apară pe globul mare chiar locul unde Habarnam bătuse cu Pistrui din pricina furtunului.

Atunci Habarnam se apropie de ecran şi văzu că toată strada Răsăritului era împînzită de lume. La mijloc sta Periuţă, care povestea mulţimii ce s-a întîmplat.

— Ce mai norod avem şi noi în oraş, mormăi Păzilă. Te pomeneşti că or să se înghesuie acolo cine ştie cîtă vreme. Trebuie să te duci înapoi, Fluieraş, ca să-i risipeşti. N-au decît să-şigăsească alt loc de discuţie, dar acolo să nu adune lume în jurul lor. Încurcă circulaţia.

— Am înţeles, mă duc îndată, încuviinţă Fluieraş.

Apoi îl conduse pe Habarnam în camera alăturată, unde se găseau o masă şi cîteva scaune.

— Vă rog să aşteptaţi puţin aici, spuse el. Mă întorc îndată.

Închizînd uşa cu putere, Fluieraş plecă, iar miliţianul Păzilă urmări mai departe mişcarea la răscrucile oglindite în cele cincizeci şi două de globuleţe. Cînd Păzilă îşi aruncă ochii pe ecranul cel mare văzu că Fluieraş, ajuns la locul cu pricina, a izbutit să trimită piticii pe la casele lor şi că gloata începe să se micşoreze. klulţumit de reuşită, Fluieraş se urcă în maşină şi o porni înapoi spre miliţie.

— Ce să facem acum cu arestatul nostru? întrebă el odată sosit la post.

— Chiar că nu ştiu, răspunse Păzilă ridicînd din umeri.

— Nici eu, zise Fluieraş. De atîţia ani de cînd lucrez în miliţie, niciodată nu s-a întîmplat ca trecătorii să fie udaţi cu apă. Poate că ar fi bine să-l mustrăm niţeluş şi pe urmă să-l trimitem acasă: altfelte pomeneşti că se supără pe noi.

— Şi mie mi-e tare teamă să nu se supere cumva, spuse Păzilă. Dă-i drumui, te rog, Fluieraş. Fă-l să înţeleagă mai întîi, cu vorbe cît mai politicoase, că nu-i frumos să ude lumea pe stradă şi cere-i respectuos te ierte că l-ai arestat. Spune-i că ai fost nevoit să faci asta ca să risipeşti mulţimea şi să restabileşti circulaţia vehiculelor.

— Bine, aprobă Fluieraş.

— Stai - urmă Păzilă - să-l aduci puţin pe aici. Trebuie să-i cer şi eu iertare pentru că i-am vorbit cam aspru.

O asemenea discuţie între miliţieni poate să pară unora ciudată şi chiar de necrezut. Toată lumea ştie că orice miliţian poate găsi pentru arestatul lui, care a tulburat ordinea, o pedeapsă fie ea cît de mică în nici un caz nu ajunge să-i ceară scuze.

Dar trebuie să ţineţi scama că în Oraşul Soarelui lucrurile se petreceau cu totul altfel. Cîndva, în vremurile îndepărtate, în acest oraş, ca şi în alte oraşe, mai întîlneai pitici care nu se purtau aşa cum trebuie, se certau între ei, îşi aruncau cu pietre sau cu noroi, se udau cu apă, ba unii dintre ei mai puneau cîteodată mîna pe un lucru străin sau îşi făceau tot felul de rele unul altuia. Pentru lupta împotriva piticilor ce tulburau liniştea se făurise miliţia, care avea dreptul să-i pedepsească pe vinovaţi.

Dacă vreunul din pitici bătea pe careva, scotea limba, nu respecta regulile de circulaţie, mergea cu automobilul pe unde nu era voie, uda lumea cu apă, scuipa sau întărita vreun cîine, se alegea cu o mustrare sau o morală de la miliţian, care dura între cinci şi cincizeci de minute. Cu cît mai mare se dovedea vina, cu atît mai lungă era morala primită. Pentru greşeli grave se dădeau pedepse mult mai aspre. Aşa, de pildă, pentru o lovitură cu pumnul în piept, pe spinare, într-O coastă sau după ceafă se căpăta o zi şi o noapte de arest; pentru o lovitură în obraz sau în cap, două zile şi două nopţi de arest; pentru aruncare cu pietre sau lovire cu băţul, trei zile şi trei nopţi. Dacă în urma loviturii victima căpăta o vînătaie, o jupuitură sau o zgîrietură, vinovatul primea cinci zile cinci nopţi, iar dacă celui lovit îi curgea sînge, încă o datăpe atît. În cazul cînd careva îşi însuşea un lucru străin se prevedea cea mai aspră pedeapsă: un arest de cincisprezece zile şi cincisprezece nopţi.

S-ar putea găsi printre cititori unii care să-şi spună că un arest de cincisprezece zile şi cincisprezece nopţi trece foarte repede şi că această pedeapsă e prea mică pentru o asemenea vină ca furtul. Dar pentru piticii cei mărunţei, la care timpul trece mult mai încet decît la noi, atîtea zile şi nopţi se scurg destul de încet şi oricum ajung pentru ca vinovatul să se căiască.

Trebuie să vă spun că toate măsurile acestea împotriva celor care tulburau liniştea nu prea dăduseră rezultate pînă cînd piticii din oraş nu s-au făcut mai înţelepţi. Dar încetul cu încetul deveniseră toţi atît de deştepţi, încît nu-imai vedeai bătîndu-se între ei, lovindu-se, făcîndu-şi necazuri sau furînd cîte ceva. Fiecare începuse să înţeleagă că trebuie să te porţi cu altul aşa cum ţi-ar plăcea să se poarte toată lumea cu tine.

Numărul celor ce tulburau liniştea se micşora tot mai mult şi veni un timp cînd miliţienii nu-şi mai aminteau de zilele cînd foloseau pedepse atît de îngrozitoare ca arestul. Cu vremea, cuvîntul „arest” fusese uitat şi nimeni nu mai ştia ce înţeles are.

Singura pedeapsă rămasă din timpurile de demult era mustrarea, adică morala pe care miliţianul le-o făcea acelor pitici care încălcau regulile de circulaţie făcînd greutăţi mai ales şoferilor. Pe scurt, miliţienilor nu le mai rămăsese în grijă decît să supravegheze circulaţia, să treacă strada pe acei prichindei şi prichinduţe cărora le era teamă să traverseze singuri şi să le arate cum sau pe unde să meargă pe jos sau cu vreo maşină celor care întrebau. Şi aşa miliţienilor le rămăseseră destule pe cap, fiindcă deşi nu mai trebuiau să se ocupe de educaţia piticilor, aveau mult de furcă cu circulaţia automobilelcr, al căror număr creştea din ce în ce mai mult.