Habarnam citeşte ziarul şi află unde poate fi găsit Foicel

imineaţa, Habarnam fu trezit din somn de un zgomot ciudat.

Pînă să se dezmeticească bine i se păru că zumzăie o albină prin apropiere ori s-a pus în funcţiune dulapul aspirator. Dar cînd deschise ochii văzu jos pe podea, în apropierea patului, o maşinuţă curioasă, care se tot plimba de la un perete la altul şi zbîrnîia. La înfăţişare arăta întocmai ca o broască ţestoasă: bombată pe deasupra şi plată pe dedesubt. Habarnam sări din pat, îşi încovoie spinarea pînă la pămînt şi porni după maşinuţă, căznindu-se să o cerceteze cît mai amănunţit. Văzu atunci că e vopsită într-un verde închis, că are sus, pe crusta bombată, mai multe găurele mărunte - cum sînt cele de la strecurătoare - iar jos, de jur împrejur, un cordonaş de metal strălucitor, presărat cu un fel de găuri mai mari, ca nişte ochi. Pe botul maşiniiţel era scris cu litere argintii: Cibernetica.

Cibernetica? Ce cuvînt o mai fi şi ăsta? se întrebă Habarnam. Pe semne că aşa se numeşte maşina, îşi răspunse el singur.

În timpul acesta, Cibernetica se îndreptă spre patul lui Împestriţatu, în jurul căruia se tăvăleau mai multe hîrtiuţe de bomboane, se învîrti apoi încolo şi-ncoace deasupra fiecărei hîrtiuţe, făcîndu-le să dispară pe rînd, de parcă le-ar fi înghiţit pămîntul. După aceea se vîrî sub pat, de unde, o bucată de vreme, răsună într-una zbîrnîitul ei. Auzind zgomot prin somn, Împestriţatu se deşteptă şi-şi lăsă picioarele pe podea, dar zărind maşinuţa care tocmai atunci ieşea de sub pat se trînti înspăimîntat înapoi pe pernă.

— Ce-i cu asta? întrebă el tremurînd de frică.

— Cibernetica, răspunse Habarnam.

— Ce cio-cibernetică? se bîlbîi Împestriţatu.

— Nici o cio-cibernetică - zise Habarnam - Cibernetica: maşina de măturat podeaua.

— Dar de ce S-a vîrît sub patul meu? protestă Împestriţatu.

— Ciudat mai eşti! rosti Habarnam. Parcă pe sub pat n-ar fi nevoie să se măture.

În clipa aceea, maşinuţa ajunse în dreptul uşii şi scoase o şuierătură.

Ca la comandă, uşa se deschise larg, lăsînd-o să treacă în camera vecină.

Acolo Cibernetica mătură podeaua de la un capăt la altul, ba se băgă chiar pe sub masă, încît pînă la urmă nu mai rămase pe nicăieri nici un firicel de praf.

De-abia atunci se trezi din somn şi Bumbiţa. Auzind atîta zgomot, deschise uşa să vadă ce s-a întîmplat.

— Cine face gălăgie? întrebă ea.

— Cibernetica, răspunse Habarnam arătînd maşinuţa cu degetul. Mătură singură podeaua!

— Ia te uită ce minunăţie! exclamă Bumbiţa.

— Nu-i nici o minunăţie! zise Împestriţatu dînd din mînă dispreţuitor. Minune ar fi fost dacă ar fi murdărit podeaua, dar de vreme ce o mătură nu văd de ce te-ai mira atît.

Terminînd de măturat, maşinuţa înaintă în mijlocul camerei, se învîrti de cîteva ori pe loc de parcă ar fi vrut să cuprindă cu privirea toată odaia, apoi se retrase într-un colţ şi dispăru după o uşiţă care se afla în partea de jos a zidului, lîngă podea.

Drumeţii noştri luară masa de dimineaţă (bineînţeles că mai înainte se scăldară, se îmbrăcară şi se spălară pe dinţi). După aceea hotăriră să se mai plimbe oleacă pe străzi, fiindcă pînă atunci nu admiraseră oraşul decît în treacăt. Coborîră deci scările hotelului, iar cînd ieşiră în stradă văzură că trotuarele s-au şi umplut de trecători. Aproape fiecare ţinea în mînă cîte o gazetă şi citea de zor.

Unii se aşezaseră pe cîte o băncuţă ca să citească, alţii rămăseseră, drept în mijlocul trotuarului, cu nasul în ziar. Mai erau dintre aceia care citeau din mers, adică mergeau şi citeau, din care pricină se ciocneau între ei la fiecare pas. Dar nimeni nu băgă în seamă întîmplările astea, fiindcă toată lumea era ocupată cu cititul. Cei care nu-şi cumpăraseră încă ziarul se grăbeau care mai de care spre chioşcul din colţul străzii.

— Trebuie să scrie ceva tare important în ziarul de azi, zise Bumbiţa şi fiindcă tocmai atunci trecea pe lîngă o prichinduţă care şedea pe un scăunel cu ziarul în mînă şi citea absorbită o întrebă: Ce s-a întîmplat, vă rog? De ce citeşte toată lumea ziarul?

— A dispărut Foicel, răspunse prichinduţă.

— Care Foicel?

— Un pitic care se numea aşa.

— Şi de ce-o fi dispărut? întrebă iar Bumbiţa.

— Tocmai asta n-am aflat încă. Lăsaţi-mă să citesc pînă la capăt şi pe urmă am să vă povestesc şi vouă.

Bumbiţa nu avu răbdare şi fu cît pe-aci să fugă pînă la chioşcul de ziare; în clipa aceea însă văzu un prichindel care fugea prin mijlocul străzii cu un pachet de jurnale sub braţ şi împărţea din ele oricui dorea să citească. Cînd ajunse în dreptul ei, prichindelul îi întinse un ziar.

Aşezîndu-se pe o bancă alături de Habarnam şi de Împestriţatu, Bumbiţa se apucă să citească cu glas tare rîndurile scrise în ziar despre Foicel şi Buchiţa şi află de acolo toată povestea celor doi, întocmai cum v-am istorisit-o şi eu vouă în capitolul trecut. Cum auzi Habarnam că lui Foicel îi plăcea să citească din mers înţelese că acel Foicel nu putea fi altul decît însuşi piticul pe care-l întîlnise pe stradă în ajun şi-l prefăcuse în măgar. Atunci conştiinţa prinse a-l mustra iarăşi.

Dar el tăcu chitic şi nu suflă nici o vorbă Bumbiţei despre chinurile lui.

Pe Bumbiţa, care era tare simţitoare, o mişcă atît de mult povestea din ziar, încît îi dădură şi lacrimile.

— Ţii minte, Habarnam - spuse ea - şi noi ne-am dat scama într-o bună zi cît de mult ne-am împrietenit unul cu altul, şi noi doi citeam împreună basme, la fel ca Foicel şi Buchiţa. Ce m-aş fi făcut dacă te-aş fi pierdut şi eu pe tine?

— Uite că bîzîie, proasta! rîse Împestriţatu. Habarnam n-a pierit încă! Deocamdată e aici, lîngă tine!

Între timp, Habarnam luă ziarul din mîna Bumbiţei şi se apucă să citească alte noutăţi. Deodată ochii îi căzură asupra unui anunţ care îl interesă deosebit de mult.

— Ascultaţi ce scrie aici, spuse el şise apucă să citească anunţul cu voce tare:

„Ieri seară a fost găsit pe strada Biscuiţilor un măgar aparţinînd nu se ştie cui. Animalul se învîrtea încolo şi-ncoace pe trotuar, ivindu-se pe neaşteptate în calea trecătorilor şi înspăimîntîndu-i cu privirea lui stranie. Uneori o apuca prin mijlocul drumului, pe unde trec maşini, punîndu-şi astfel viaţa în pericol. Toate încercările de a se afla cine este stăpînul măgarului s-au irosit în van. Măgarul a fost ridicat de cîţiva miliţieni şi dus la grădina zoologică.”

— Ei, au luat animalul şi l-au dus la grădina zoologică. Nu văd nimic deosebit într-asta, zise Bumbiţa.

— De, dar asta înseamnă... „că era piticul pe care l-am prefăcut ieri în măgar”, fu cît pe-aci să rostească Habarnam, dar îşi dădu seama la vreme şi tăcu.

— Ei, ce-nseamnă? întrebă Bumbiţa.

— Înseamnă, înseamnă - Se bîlbîi Habarnam - înseamnă că în Oraşul Soarelui există o grădină zoologicăşi noi putem să ne ducem s-o vizităm.

— Foarte exact! se bucură Împestriţatu. De cînd visez eu să mă duc într-o grădină zoologică şi să mă uit la fiare.

Trebuie să vă spun că în ţara piticilor se găsesc, ca şi pe meleagurile noastre, tot soiul de animale sălbatice: lei, tigri, lupi, urşi, crocodili, ba chiar şi elefanţi. Numai că toate fiarele de pe acolo nu sînt aşa mari ca cele de pe la noi, ci mici de tot, pitice. Lupul e cît un şoricel, ursul cît şobolanul, pînă şi cel mai uriaş animal, elefantul, de-abia atinge mărimea unui pisoi de-al nostru.

Dar cu toată micimea lor, animalele astea le par piticilor tare înfricoşătoare, fiindcă, după cum bine ştiţi, nici unul dintre pitici nu este mai înalt ca degetul unui om. În ciuda staturii lor mărunţele, piticii sînt teribil de curajoşi, aşa încît prind fiarele sălbatice fără nici un fel de teamă şi le închid în cuştile grădinii zoologice, ca să le poată vedea acolo oricine pofteşte.

Auzind că e rost de vizitat grădina zoologică, Împestriţatu se ridică în picioare, gata de drum.

— Dar nici nu ştim unde vine grădina asta, rosti el. Ce ne facem?

— Fleacuri - îl linişti Habarnam - aflăm noi îndată, şi, apropiindu-se de un pitic care sta la marginea trotuarului citind ziarul, îl întrebă: Nu ştiţi, vă rog, cum putem ajunge la grădina zoologică?

— Cum să nu - răspunse piticul - luaţi autobuzul nouă. Are staţia puţin mai încolo, în faţa hotelului.

Habarnam mulţumi, şi drumeţii noştri se îndreptară spre staţie. Nu avură mult de aşteptat. Peste două minute, sau poate nici atît, autobuzul îşi făcu apariţia. Uşile lui se deschiseră primitoare, şi după ce îi lăsă pe cei trei să urce, porni iar mai departe. Avea mersul atît de lin, încît nu se simţea nici cea maimică zguduitură. Asta pentru că arcurile şi cauciueurile îi erau lucrate cu o măiestrie rară.

De altfel şi pe dinăuntru autobuzul arăta într-un chip neobişnuit.

În dreptul fiecărei ferestre vedeai cîte o măsuţă, cu cîte un divănaş moale de o parte şi de alta. Pe fiecare divan încăpeau doi pasageri. Măsuţele erau încărcate cu ziare, reviste, cutii de şah, loto, domino şicu multe alte jocuri de soiul ăsta. Pereţii dintre ferestre erau împodobiţi cu picturi viu colorate, iar pe sub tavan atîrnau steguleţe multicolore, care dădeau întregului autobuz o înfăţişare veselă.

În faţă, lîngă coborîre, era un televizor, pe al cărui ecran puteai urmări filme, meciuriide fotbal şi toate cîte se transmiteau de la televiziune. Iar în fund, aproape de intrare, se afla un tir pentru tragere la ţintă.

Descrierea noastră ar fi incompletă dacă n-am arăta că în autobuz nu exista taxator şi că, în lipsa acestuia, se anunţau prin difuzor denumirile opririlor.

Cînd Habarnam şi tovarăşii lui de drum intrară în autobuz, cîţiva pasageri stăteau aplecaţi deasupra unei măsuţe şi citeau ziare. Un prichindel şi o prichinduţă jucau loto, iar alte două perechi făceau cîte o partidă de şah. În faţă, trei pitici şedeau la televizor şi urmăreau un film, pe cînd în fund, alţi doi trăgeau la ţintă cu puşca. Ceea ce, în treacăt fie spus, nu stingherea pe nimeni.

Prichindeii lîngă care se aşezaseră drumeţii noştri discutau cu aprincere cele povestite în ziar despre dispariţia lui Foicel. Pornind de la asta, unul dintre ei prinse a istorisi ce i s-a întîmplat piticului Zurgălău, o veche cunoştinţă de-a lui, care S-a rătăcit într-o noapte prin oraş şi n-a fost în stare nici în ruptul capului să găsească drumul spre casă.

Întîmplarea îl interesa tare mult pe Habarnam, dar, din păcate, de-abia apucă să-i asculte începutul, că autobuzul se şi opri la grădina zoologică, şi el fu nevoit să coboare fără să mai afle ce S-a făcut, pînă la urmă, cu bietul Zurgălău.