Foicel şi Buchiţa

richindelul Foicel, despre care a mai fost vorba în povestea noastră, era un pitic tare cumsecade şi locuia în Oraşul Soarelui po strada Acadelelor. Tot pe aceeaşi stradă, dar într-o altă casă, şedea o Prichinduţă care se numea Buchiţa.

Atît despre Foicel, cît şi despre Buchiţa se spunea prin oraş că le place teribil de mult să citească.

Uneori se cufundau atît de adînc în lectura vreunei povestiri, încît renunţau să se ducă la teatru ori la cinematograf, se lipseau chiar de radio şi de televizor, pentru ca să poată urmări pînă la capăt toate întîmplările din cărţi. La început citiră toate cărţile pe care le aveau prin casă, apoi se apucară să împrumute de pe la prieteni ori să cumpere de la librărie, iar pînă la urmă se înscriseră la o bibliotecă, înţelegînd că de acolo port căpăta oricînd au ei plăcere cîte o carte frumoasă.

Multă vreme, Foicel şi Buchita nu se cunoscuseră. Dar de cînd se înscriseseră la bibliotecă, se întîlneau acolo si se întorceau împreună acasă, discutînd între ei despre cărţile citite. Curînd, cei doi se împrieteniră, iar Buchiţa, care era foarte cumpănită din fire, găsi că ei amîndoi îşi întrebuinţează nechibzuit timpul, fiindcă se duc la bibliotecă împreună, încît fiecăruia dintre ei îi rămîne mai puţină vreme de citit.

Spuse apoi că le-ar fi mult mai convenabil dacă S-ar duce unul din ei şi ar lua cărţi pentru amîndoi. Iar ca să nu-i fie nici unuia cu supărare, hotărîră să meargă la bibliotecă cu rîndul.

Aşa şi făcură: in timp ce unul se ducea la bibliotecă, celălalt şedea şi citea.

Trecură zile, săptămîni şi luni, iar cei doi se întîlneau tot mai des, încît, pe negîndite, sosi timpul cînd îşi dădură seama că nu mai pot răbda o zi fără să vorbească unul cu altul. Odată, Buchiţa îi mărturisi lui Foicel că se simte fericită fiindcă a găsit un prieten cu care să mai schimbe cîte o vorbă despre tot ce citeşte. Foicel zise că nici el nu se simte mai puţin fericit, dar că îl chinuie într-una un gînd: de ce oare mai există pitici care n-au răbdare să citească o carte, ci se mărginesc doar să se uite la pozele de prin cărţi sau, mai rău decît atît, îi vezi toată ziulica bătînd mingea pe stradă ori jucînd ţurca.

— Mie de asemenea pitici mi-e milă - spuse Foicel - fiindcă atîta vreme cît nu pun mina pe o carte nu-şi pot da scama de ce plăceri se lipsesc. Numai dacă S-ar apuca să citească ar prinde gust.

Ascultînd cuvintele lui Foicel, Buchiţa căzu o vreme pe gînduri şi pe urmă spuse:

— Ştii ce, Foicel? Ce-ar fi dacă am deschide amîndoi un teatru de cărţi?

— Cum adică un teatru de cărţi? se miră Foicel.

— Ei - răspunse Buchiţa - aşa, un fel de teatru în care nu fie nici actori, nici decoruri, nici scenă, ci numai un public care să şadă şi să asculte o carte interesantă.

— Unde ai mai văzut tu asemenea teatre? întrebă Foicel.

— Nicăieri. Dar m-am gîndit că ar fi bine să facem noi unul. Adunăm istorioare, basme oripovestiri dintre cele mai frumoase şi le citim pe rînd în faţa publicului.

Pe Foicel îl încîntă mult ideea Buchiţei, aşa că se puseră îndată pe lucru. Luară mai întîi cîteva poveşti, dar avură grijă să le aleagă aşa ca să se nimerească printre ele şi triste şi vesele, şi duioase şi înfricoşătoare - într-un cuvînt, de tot felul ca să fie pe placul tuturor.

Pentru teatru găsiră un loc cît se poate de potrivit. Lîngă casa în care locuia Foicel era o curte, mai bine-zis nu o curte, ci o grădină, adică nici grădină, ci un fel de scuar destul de mititel. De jur împrejurul scuarului creşteau flori, în mijloc se afla o măsuţă pentru jucat şah ori table, iar mai încolo, cîteva bănci pe care se putea aşeza oricine ca să mai respire aer curat.

Scuarul era aşezat între două clădiri, încît toată lumea care trecea pe stradă putea să vadă şi florile, şi băncile, şi măsuţa.

— Uite-aici o să instalăm teatrul nostru de cărţi, hotărîră într-un glas Foicel şi Buchiţa.

Din cîteva mişcări traseră măsuţa mai aproape de stradă, aşezară în faţa ei băncile pentru ascultători, şi pentru ei doi aduseră din casă cîte un scaun. Pe urmă, Foicel alergă după cărţile cu poveşti, iar Buchiţa îşi făcu rost de un clopoţel de bronz.

Şi iată că pe seară, cînd toate teatrele din Oraşul Soarelui sunau ca să-şi cheme spectatorii la spectacol, Buchiţa prinse şi ea a suna din clopoţelul ei.

— Atenţiune! strigă Foicel cît putu de tare. Aici se deschide un teatru nou! Veţi vedea un spectacol nemaipomenit! Intraţi şi ocupaţi locuri!

Trecătorii care se nimeriră atunci pe stradă îi auziră strigătele. Unii dintre ei intrară în scuar, se aşezară pe bănci în faţa măsuţei şi aşteptară. După ce văzu că s-au umplut toate băncile, Foicel spuse:

— Acum se va produce în faţa noastră Buchiţa, care vă va citi oi poveste.

Buchiţa deschise cartea şi începu să citească. Glasul ei suna cald şi foarte melodios, încît toţi o ascultau cu plăcere, dar, deodată, un oarecare pitic care şedea în rîndul întîi strîmbă din nas în semn de dispreţ şi rosti dezamăgit:

— A! va să zică asta e tot: se citeşte dintr-o carte! Ce mai teatru!

— Nimic interesant! adăugă altul. Un fel de fleac pe tavă!

Într-o clipă se ridicară amîndoi de pe bănci şi ieşiră din scuar. După ei plecară şi alţi pitici. La o vreme se auzi soneria teatrului care se afla în clădirea vecină. Mulţi pitici se grăbiră într-acolo. Curînd se risipiră toţi spectatorii şi nu mai rămase decît un singur pitic, care, nu se ştie din ce pricină, adormise. Cei doi îl sculară şi se apucară să-i citească mai departe, dar el nu prea îi asculta: se foia într-una pe scaun, căsca cu gura pînă la urechi şi moţăia. Pînă la urmă părăsi şi el scuarul.

Aşa se întîmplă că prima lor încercare dădu greş, nici în serile următoare însă nu fu mai bine. Se aduna la început destul public, dar cum începea Foicel să citească, fugeau care-încotro. Pe Buchiţa o cuprinse, în cele din urmă, desperarea şi fu cît pe ce să plîngă, dar Foicel spuse:

— Cu public sau fără public, teatrul nostru trebuie să funcţioneze. Dacă nu vrea să ne asculte nimeni, o să ne citim noi unul altuia.

O aşeză deci pe Buchiţa în locul publicului, iar el se apucă să citească. Cîţiva trecători se opriră, ascultară cît ascultară şi pe urmă îşi văzură de drum. Şi tot aşa se întîmplă mereu, pînă cînd lui Foicel îi veni ideea să citească întîmplări hazlii. În seara aceea se nimeriră pe acolo, prin faţa scuarului, un prichidel şi o prichinduţă. Auzindu-l pe Foicel, ei stătură o clipă în loc, apoi intrară în scuar şi se aşezară pe bancă.

Le plăcu tare mult cum citea Foicel şi rîseră cu poftă. Hohotele lor ajunseră la urechile trecătorilor, care se opriră curioşi.

— Ah! Dar acolo se citeşte ceva comic! spuseră ei şi se grăbiră să intre cu toţii în scuar.

Cît ai clipi din ochi, toate băncile fură ocupate. Piticii ascultau cu gura căscată, silindu-se să nu scape un cuvînt şi prăpădindu-se de rîs.

După ce termină povestea, Foicel citi alta, pe urmă încă una şi încă una. Nici unul dintre ascultători nu se gîndea să plece, fiindcă tuturor le era plăcut, iar cînd nu mai avură ce asculta se duseră lingă Foicel şi Buchita şi le mulţumiră fiindcă le dăduseră prilejul să petreacă o seară atît de frumoasă.

Un pitic mic cît un vîrf de deget îi întrebă dacă or să citească şi mîine, iar cînd află că vor citi, spuse că el are să vină neapărat să-i asculte. Pe urmă, toţi ascultătorii se răspîndiră pe la casele lor; plecă şi piticul cel mic de tot, dar peste o clipă se întoarse ca să-l întrebe pe Foicel dacă mîine seară are să citească aceleaşi poveşti ori altele noi.

Foicel răspunse că altele noi; atunci prichindelul mititel mai spuse o dată că are să vină mîine seară şi se îndură în sfîrşit să se ducă la el acasă.

De atunci, Foicel şi Buchiţa se produseră în fiecare seară la teatrul lor de cărţi. Citiră la început basme şi povestiri micuţe, pe urmă aleseră pentru publicul lor cîte o poveste mai mărişoară, care ţinea o seară întreagă, şi pînă la urmă se treziră citind poveşti lungi de tot, ba chiar romane, a căror lectură dura cîteva seri de-a rîndul. Pe zi ce trecea creştea şi numărul ascultătorilor, aşa încît de la o vreme scuarul primi încă vreo douăzeci de bănci, iar pentru cei doi se instală o scenă micuţă in felul celor de la teatrul de estradă.

(Jîlld. sosi iarna, teatrul de cărţi căpătă o sală specială în spatele scuarului.

Piticii din Oraşul Soarelui prinseră mult drag pentru teatrul lor de cărţi. Ba mulţi dintre ei se obişnuiră să citească singuri pe acasă şi îşi aduceau aminte cu recunoştinţă că la teatrul din scuar au cunoscut pentru întîia oară farmecul cărţilor. Iar Foicel si Buchiţa îşi vedeau din toată inima de treaba începută. Ca şi pînă atunci se duceau la bibliotecă pe rînd si alegeau de acolo poveştile cele mai frumoase. Cît despre Foicel, el nu mai contenea să declare că se simte mai fericit decît oricînd.

— Înainte, cînd citeam cîte o carte care îmi plăcea mult de tot, simţeam parcă nevoia să împărtăşesc cuiva bucuria mea, îşi amintea Foicel. Voiam să citesc cartea aceea şi altor pitici ca să se bucure şi ei ca mine, dar n-aveam cum. Doar nu era să ies în stradă şi să opresc pe rînd fiecare trecător ca să-i fac lectură! Acum există teatrul nostru de cărţi, unde pot să-i citesc oricui are poftă să mă asculte. Îmi vine să joc de bucurie!

Zilele treceau în şir şi totul mergea cum nu se poate mai bine, pînă cînd se întîmplă o groaznică nenorocire. În acea zi, Foicel se duse ca de obicei la bibliotecă, după ce îi făgădui Buchiţei că la întoarcere are să treacă pe la ea ca să meargă împreună la teatrul de cărţi. Buchiţa aşteptă pînă la ora fixată, dar curios lucru: Foicel nu se arătă. La început îşi spuse că o mai fi zăbovit puţin pe la bibliotecă, aşa încît nu-şi făcu gînduri negre; pînă la urmă însă sfîrşi prin a se nelinişti şi se hotărî să iasă în întîmpinarea lui Foicel. Tot mergînd ea aşa, ajunse pînă în faţa bibliotecii, fără să-şi întîlnească prietenul. Intră atunci înăuntru şi află de la bibliotecară că Foicel a fost nu de mult pe acolo, că a luat cartea cu nemaipomenitele aventuri ale gînsacului Pană şi a plecat.

Buchiţa îşi spuse că, desigur, Foicel şi-o fi uitat făgăduiala de a trece pe la ea şi, fără să mai stea pe gînduri, se duse spre casa lui. Dar Foicel nu era acasă. Buchiţa crezu că prietenul ei s-a întîlnit pe stradă cu vreun cunoscut care l-a poftit să-i facă o vizită. Se întoarse deci la ea în cameră şi prinse să aştepte, uitîndu-se într-una pe fereastră. Degeaba însă, Foicel nici gînd să apară.

Pe nesimţite, ziua trecu si se lăsă seara. Atunci Buchiţa îşi luă cartea şi se îndreptă spre teatrul lor, cu nădejdea că şi Foicel va veni într-acolo. Dar cînd sosi în scuar nu-l văzu. Băncile erau toate ocupate de pitici care aşteptau. cu nerăbdare să asculte poveşti. Buchiţa ştia bine că publicul îşi cerc dreptul lui, de aceea deschise cartea şi încercă să citească; din pricina tulburării însă nu-i ieşi din gură nici un cuvînt.

Se gîndea că pină atunci Foicel a şezut în fiecare seară lîngă ea, la măsuţa din scuar, şi acum se vedea dintr-o dată singură. Nu se mai îndoia de fel că se întîmplase o nenorocire. Se simţea cuprinsă de o tristeţe apăsătoare, capul îi căzu neputincios pe pagina cărţii, iar din ochi prinseră a-i picura lacrimi.

Cînd o văzură plîngînd, piticii din public se mirară. Într-o clipă o înconjurară cu toţii şi o întrebară ce i s-a întîmplat. Printre lacrimi şi suspine, Buchiţa îi vesti că Foicel s-a pierdut nu se ştie pe unde. Atunci piticii încercară s-o mîngîie, Spunîndu-i că probabil pînă la urmă are să-l găsească. Dar Buchiţa nu se liniştea de loc. Spunea că Foicel este tare distrat din fire, ba pe deasupra mai are şi prostul obicei de a merge pe stradă citind şi de aceea îi este frică ca nu cumva să se fi întors de la bibliotecă cu nasul în vreo carte şi să fi nimerit într-un felinar de care să-şi fi spart capul, ori să fi trecut strada pe roşu şi să fi fost călcat de-un automobil sau de vreunul dintre acele tubulete care aleargă pe străzile oraşului cu o viteză atît de îngrozitoare, încît nu apucă să frîneze la vreme. Piticii fură tare mişcaţi de durerea Buchiţii şi hotărîră s-o ajute într-un fel.

Unii se apucară să colinde pe la toate secţiile de miliţie, alţii se grăbiră să telefoneze la spitale, pentru că se ştie că cineva căruia i s-a întîmplat vreun accident nimereşte neapărat ori la miliţie ori în vreun spital.

Umblară peste tot, telefonară pe oriunde se putu, dar de Foicel nu dădură.

Fiecare secţie de miliţie a oraşului trimise cîţiva miliţieni ca să-l găsească pe cel pierdut. Îl căutară toată noaptea, pînă-n zori, dar toate străduinţele lor fură zadarnice. Atunci îi veni cuiva în minte să scrie despre întîmplarea asta la ziar. Iată că în dimineaţa următoare apăru şi ziarul în care se putea citi întreaga poveste cu Foicel şi Buchiţa. Iar în josul la capătul povestirii, se cerea ca acela care bănuieşte pe unde s-ar putea afla Foicel să facă bine şi să anunţe numaidecît redacţia.