Cum a ajuns Habarnam să stea de vorbă cu conştiinţa lui

chii lui Habarnam se deprinseră încetul cu încetul cu întunericul din cameră. Treptat, desluşi contururile şterse ale lucrurilor din jur. Pe peretele din faţa patului, el văzu rama lată şi neagră a unui tablou.

Apoi putu distinge, aproape de pat, un dulăpaş scund, pe care la început îl luase drept o noptieră obişnuită. Dar nu era vorba despre o noptieră obişnuită. În loc de uşiţă, dulăpaşul avea un perete plat, presărat cu multe butonaşe albe. Sub fiecare butenaş scria numele unui basm.

Erau acolo şi „Scufiţa roşie”, şi „Degeţel”, şi „Cocoşul de aur”, şi „Motanul încălţat”, şi altele, care mai de care mai minunate. Sus pe dulăpaş se găsea o oglindă.

„Ce comedie o mai fi şi asta? se întrebă Habarnam şi singur îşi răspunse: Poate că dacă apăs pe unul din butoanele dulăpaşului sare afară o carte cu poveşti! Ei şi, n-ar fi de loc rău să citesc un basm înainte de culcare!”

Fără să stea mult pe gînduri, Habarnam apăsă pe primul buton care-i veni la-ndemînă. Cu toate astea, nicio carte nu sări din dulăpaş; în schimb se auzi o melodie lină, frumoasă şi un glas blînd, sfătos, care prinse a istorisi, rar de tot, o poveste:

— A fost odată ca niciodată. Au fost un frate şi o soră. Pe soră o chema Alionuşka, iar pe frate, Ivanuşka. Şi iac-aşa, într-o bună zi au pornit amîndoi la drum...

„Al ghici Habarnam. Va să zică dulăpaşul ăsta nu-i decît o maşină de povestit basme. Cu atît mai bine,mai comod chiar decît să citescsingur.

Am să stau aşa culcat şi am să ascult pînă cînd m-o fura Somnul.” Pe cînd se gîndea el aşa, oglinda de pe dulăpaş se lumină fără veste şi în ea apăru un cîmp înverzit. Pe cîmpul acela se vedea şerpuind o cărăruie îngustă, iar pe cărăruie Se iviră, păşind mînă-n mină, Alionuşka şi Ivanuska.

Habarnam se sprijini în coate ca să poată privi mai bine, iar glasul urmă mai departe firul povestii:

— Merseră ei ce merseră, cînd deodată dădură peste un lac pe malul căruia păştea o turmă de vaci. „Mi-e sete - spuse Ivanuşka - şi vreau să beau apă din lac.” „Nu bea, frăţioare - îi răspunse Alionuşka - fiindcă ai să te prefaci într-un viţeluş.”

Habarnam ascultă, ascultă şi nu se mai sătură, pînă cînd se sfîrşi întreaga poveste. De plăcut îi plăcu mult de tot, dar îi fu tare milă de bietul Ivanuşka, care se prefăcuse într-un viţeluş. Asta îi amintea de prichindelul pe care-l întîlnise în ziua aceea pe stradă şi pe care-l transformase într-un măgar. Uitase cu totul de întîmplarea aceea, dar acuma, iacă, îl năpădiră gîndurile şi nu mai voiau, cu nici un chip, să-i iasă din cap. Îşi aduse aminte cum s-a depărtat de el piticul acela prefăcut în măgar, cum tropăia cu copitele pe trotuar, întorcîndu-şi din mers capul lunguieţ şi aruncîndu-i priviri mustrătoare din ochii lui blînzi, dar trişti, Basmul îşi depănase de mult firul întîmplărilor, dar Habarnam tot i mai veghea în întuneric, fără să poată adormi. Sta aşa culcat şi se sucea într-una cînd pe o parte, cînd pe alta, oftînd amar. Se trezi, de la o vreme, discutînd, în gînd, cu el însuşi şi de aceea i se păru că stă de vorbă cu o voce care vine de undeva dinlăuntrul lui:

„Singur şi-a făcut-o! se apără Habarnam. Doar m-a lovit. Ce, eram obligat să rabd?”

„Închipuieşte-ţi ce persoană însemnată e dumnealui răspunse vocea. Nici să-l atingi n-ai voie! Şi ce-i dacă te-a lovit? N-aveai decît să-l loveşti şi tu!”

„Cum adică să-l lovesc? întrebă Habarnam. Însemna să-l iau la bătaie, şi asta nu-i frumos!”

„Ia te uită! se revoltă vocea. «Să te baţi nu-i frumos !» Şi ce-ai făcut tu e frumos,nu-i aşa? Ţie ţi-ar fi plăcut să te prefacă altul într-un măgar?”

„Dar de ce m-a lovit?” întreba cu încăpăţînare Habarnam.

”Ce tot o ţii într-una «m-a lovit, m-a lovit!» Ştii bine că n-a făcut-o dinadins.”

„Nu ştiu nimic!”

„Ba ştii, ba ştii ! De mine, frate, nu te poţi ascunde!”

„Dar cine eşti tu, mă rog, că nu mă pot ascunde de tine?” întrebă Habarnam.

„Cum cine? rîse vocea. Nu mă recunoşti? Sînt conştiinţa ta !”

„Aha făcu Habarnam. Tu erai? Atunci şezi colo şi taci. Doar nimenea nu m-a văzut si nu poate nimeni să-mi spună nimic.”

„Va să zică, ţie ţi-e frică să nu te mustre cineva pentru purtarea ta urîcioasă, zise conştiinţa. Dar de mustrarea mea nu ţi-e frică! Rău faci.

Iaca, am să mă apuc chiar acum să te chinuiesc atîta, încît are să ti se urască şi viaţa. O să vezi tu, pînă la urmă, că ai să te simţi mai uşurat dacă are să cunoască şi altcineva fapta ta şi are să te pedepsească pentru asta. Hai, scoală-l chiar în clipa asta pe Împestriţatu şi povesteşte-i tot.”

„Ascultă, spuse Habarnam. Unde mi-ai fost pînă acum? De ce ai tăcut, tot timpul? La toţi piticii, conştiinţa este ca orice conştiinţă, numai la mine e un fel de viperă înveninată! Se piteşte naiba ştie pe unde, stă acolo ascunsă şi aşteaptă pînă mă port o dată nu tocmai aşa cum trebuie, şi atunci, hop! sare şi se apucă să mă chinuiască.”

„Nu sînt nici eu chiar atît de vinovată cum ţi se pare, se apără conştiinţa. Toată nenorocirea vine de acolo că eu sînt încă mult prea mică, prea pipernicită, de aceea şi glasul meu e atît de slab. Pe deasupra, se mai întîmplă destul de des să fie zgomot în jur. Asta în special ziua, cînd se aud ba huruit de autobuze, ba clacsoane de automobil, ba discuţii, ba muzică. De aceea îmi place să stau de vorbă cu tine noaptea, cînd e linişte în jur şi nimeni nu poate să-mi înăbuşe vocea”.

„Aha, bine că am aflat de ce ţi-e frică ţie! Lasă că te înăbuşim noi acuşi!”se bucură Habarnam şi, grăbindu-se să apese pe unul din butoanele dulăpaşului, ascultă povestea cu Arici Aricilă. Conştiinţa tăcu vreo cîteva clipe, dar în cele din urmă glăsui din nou:

„Sigur, tu eşti întins într-un aşternut moale, sub cuvertură, ţie ţi-e cald, plăcut şi bine. Dar te-ai întrebat ce face în timpul ăsta piticul pe care l-ai prefăcut în măgar? Pesemne că stă culcat pe paie, undeva într-un grajd. Fiindcă, vezi tu, măgarii nu dorm prin paturi. S-ar putea chiar să se tăvălească afară, în frig, pe pămîntulrece. Doar e singur, fără stăpîn, şi nu are cine să-i poarte de grijă”.

Habarnam scoase un strigăt de ciudă şi se răsuci neliniştit în aşternut.

„Ori poate că-i este foame, urmă vocea. Ştii bine că el nu-i în stare să ceară de mîncare, fiindcă a pierdut darul vorbirii. Ia închipuie-ţi că ai vrea să ceri ceva şi n-ai putea să rosteşti nici un cuvînt, cum ţi-ar fi?”

— Ce poveste idioată! bolborosi Habarnam. Nu-i în stare să înăbuşe nici măcar un glas.

Se apucă atunci să apese pe celelalte butoane şi ascultă alte basme,pe urmă apăsă pe butoanele laterale ale dulăpaşului şi făcu să răsune tot felul de marşuri, de valsuri şi de polci. Cu toate astea, vocea conştiinţei nu înceta nici o clipă, ci o ţinea una şi bună. Desperat, Habarnam apăsă pe butonul sub care scria: „Gimnastica de dimineaţă.” Şi iată că în tăcerea nopţii răsună un glas poruncitor:

— Atenţiune! Pregătiţi-vă pentru gimnastica de dimineaţă! Deschideţi întîi ferestruia, pentru aerisirea camerei. Umpleţi-vă apoi pieptul cu aer! Aşa! Cu pas de marş, înainte! Începem... un, doi, trei, patru!

Habarnam mărşălui desculţ prin cameră, pe urmă trecu la sărituri: depărta picioarele, le apropia din nou, iar le depărta, iar le apropia: ajunse apoi la aplecări şi la aşezări. Muzica bătea tactul, comanda răsuna răspicat, iar Habarnam se străduia să execute fiecare figură. Degeaba însă: conştiinţa lui nu voia în ruptul capului să tacă, ci îi zbîrnîia într-una la urechi:

„Trezeşte-l pe Împestriţatu! Trezeşte-l pe Împestriţatu!”

Neputînd să îndure atîta chin Habarnam se apropie în cele din urmă de patul lui Împestriţatu şi se apucă să-l tragă de umeri.

— Scoală, Împestriţatule! strigă el. Trebuie să-ţi vorbesc ceva!

Aş, de unde! Împestriţatu dormea atît de tare, încît ai fi putut să spargi lemne pe el, fără să se trezească. Habarnam îşi aduse aminte că, mai mult ca de orice pe lume, Împestriţatu se teme de apă rece. Se duse deci la robinet, îşi umplu o cană cu apă şi se apucă să-l stropească pe Împestriţatu drept pe obraz.

Atunci Împestriţatu se trezi şi sări în sus.

— Ce caznă ai mai născocit! scînci el clipind des din ochi. Doar m-am spălat pe ziua de astăzi!

— Auzi, Împestriţatule! începu Habarnam. Vreau să-ţi povestesc ceva, dar promite-mi că n-ai să-i spui nimic Bumbiţei.

— De ce i-aş spune? întrebă Împestriţatu.

— Nu, nu aşa, zise Habarnam. Tu promite mai întîi.

— Bine, promit, dar zi mai repede că mi-e somn! îngînă Împestriţatu căscînd.

— Pricepi tu, Împestriţatule - vorbi Habarnam - eu am prefăcut astăzi un pitic în măgar.

— Ei, şi ce vezi tu aşa grozav într-asta? întrebă Împestriţatu pe un ton plîngăreţ. Pentru un asemenea fleac trebuia să mă scoli pe mine din somn? Dacă l-ai prefăcut, l-ai prefăcut! Ce mai vrei acum?

— Da, dar cred că el nu prea are poftă să fie măgar! zise Habarnam.

— Multe n-o fi avînd poftă dumnealui ! răspunse Împestriţatu. Asta-i acum!

— Nu, Împestriţatule! Cu toate astea e urît din partea mea, vorbi Habarnam. Ceartă-mă, te rog, pentru asta!

— De ce? întrebă Împestriţatu.

— Fiindcă, înţelegi tu - explică Habarnam - mă mustră conştiinţa şi cred că dacă ai să mă cerţi are să-mi fie mai uşor.

— Dar cum să te cert?

— Ei, găseşti şi tu ceva!

— Nu ştiu ce să găsesc, crede-mă, zise Împestriţatu. Prea puţin mă pricep la certat.

— Ei, spune-mi că sînt un neghiob.

— Eşti un neghiob, repetă Împestriţatu.

— Sînt o vită încălţată!

— Eşti o vită încălţată!

— Ei, mai spune ceva, ceru Habarnam.

— Minte de măgar!

— Foarte bine!

— Ei, acum ţi-e mai uşor? întrebă Împestriţatu.

— Nu, nu prea îmi este, mărturisi Habarnam.

Mai bine ştii ce? Loveşte-mă cu pumnul.

— Unde să te lovesc? întrebă Împestriţatu. Pe spinare ori după ceafă?

— Ştiu şi eu, răspunse Habarnam. Hai, loveşte-mă pe spinare. Aşa, minunat. Acum cred că poţi să-mi dai una şi după ceafă. Aşa! Mai dă una, şi încă una, dă fără frică. Aoleu! Destul. Opreşte! Ce, ţi-ai luat avînt? Îţi arăt eu ţie! Te bucuri că-i rost de bătaie?

— Păi tu mi-ai cerut, zise Împestriţatu.

— Ei, şi ce-i dacă ţi-am cerut? În toate trebuie să ştii măsura. Vorbind astfel, Habarnam se duse spre patul lui şi se vîrî iarăşi sub pătură.

— Aşteaptă tu, am să te prind eu o dată, îl ameninţă el pe Împestriţatu în timp ce-şi trecea mîna peste ceafa înroşită de lovituri. N-am chef acum să mă pun cu tine.

— Eşti un animal nerecunoscător, asta eşti! se înfurie Împestriţatu.

— Ia te uită! exclamă Habarnam. Zice că nu-i în stare să certe pe cineva, dar pe mineştie să mă facă animal.

Cu aceasta, discuţia se termină şi, cît ai clipi, căzură amîndoi într-un somn adînc.