Cînd seara s-a lăsat

n clipa cînd se văzură în faţa uşii şi vrură să intre în hotel, cei trei se dădură brusc la o parte, fiindcă uşa se deschise singură de parcă ar fi împins-o cineva dinăuntru. Văzînd că nu iese nimeni în stradă, Habarnam şi tovarăşii lui de drum păşiră pragul hotelului. În urma lor, uşa se închise cît ai clipi din ochi. Cei trei se uitară cu teamă în jur. În dreapta era o scarălargă, iar în stînga, o măsuţă înconjurată de cîteva scaune.

Pe peretele din faţă se vedea o uşă neagră, deasupra căreia apăru dintr-o dată un ecran alb ca la televizor, iar pe ecran se ivi capul bucălat şi bălai al unei prichinduţe.

Prichinduţa ude pe ecran avea două funduliţe-negre prinse în păr şi două căşti la urechi. În faţa ei stătea o măsuţă cu un microfon.

— Apropiaţi-vă, vă rog, zise ea zîmbind.

Cei trei prieteni se apropiară cu sfială.

— Aveţi de gînd să vă opriţi la hotelul nostru? întrebă prichinduţa şi, fără să mai aştepte răspunsul drumeţilor noştri care se zăpăciseră cu totul, urmă: Camere libere avem numai la etajul patru. Intraţi, vă rog, pe această uşă şi urcaţi cu liftul.

După ce mai zîmbi încă o dată, Prichinduţa dispăru. Uşa cea neagră pe care se afla ecranul se deschise singură. Intrînd înăuntru, Habarnam, Bumbiţa şi Împestriţatu se pomeniră direct în cabina unui lift. Apoi uşa se închise şi se deschise din nou la oprirea liftului în dreptul etajului patru.

Cum ajunseră sus, cei trei văzură apărînd pe peretele coridorului faţa zîmbitoare a aceleiaşi prichinduţe.

— Aveţi camera cu numărul nouăzeci şi şase, în capătul coridorului, la dreapta, spuse ea. Dar mai întîi vă rog să vă treceţi numele în caietul care se află pe măsuţa de colo. Habarnam deschise caietul cu pricina, citi toate iscăliturile de pe ultima foaie şi luîndu-şi aerul cel mai serios din lume scrise: „Turistul automobilist Habarnam Habarnamovici Habarnamkin.”

Văzînd asemenea iscălitură, Împestriţatu pufni plin de admiraţie, după aceea căzu niţeluş pegînduri, timp în care îşi tot ciupi vîrful nasului apucă apoi tocul şi se căzni să scrie cît mai desluşit cu putinţă: „Vizitatorul străin Mîzgoalo Pestrini.” Doar Bumbiţa lăsă la o parte toate mofturile şi-şi trecu simplu în caiet numele ei piticesc.

După ce isprăviră de iscălit, prietenii noştri o apucară de-a lungul coridorului cu uşi multe de o parte şi de alta, pînă se văzură în faţa camerei cu numărul nouăzeci şi şase.

— Gata, am ajuns! spuse Bumbiţa. E camera noastră!

Habarnam descuie uşa, şi toţi trei se pomeniră într-un vestiar spaţios.

Pe peretele din faţa lor se lăsă atunci un ecran, pe care apăru, pentru a treia oară, prichinduţa cea surîzătoare.

— Iată-vă acum şi acasă, zise ea. Vreţi, poate, să vă odihniţi după atîta drum? Aveţi la stînga uşa care dă spre camere. Intraţi şi instalaţi-vă fără nici un fel de jenă. Pălăriile le puteţi lăsa aici în vestiar, pe cuier, ori în dulapul acela. Să ştiţi că aveţi de-a face cu un dulap-aspirator perfecţionat. Curăţă orice fel de îmbrăcăminte, aspirînd praful din ea în mod automat. Uşa din dreapta dă în baie. Poate doreşte careva din dumneavoastră să facă un duş, să facă o baie ori să se spele, cel puţin pe mîini şi pe faţă, încheie prichinduţa, zîmbind cu înţeles spre Împestriţatu.

— Mai discutăm noi între noi şi o să vedem ce hotărîre vom lua pînă la urmă, zise Împestriţatu.

— Aşa, aşa, discutaţi, spuse prichinduţa. Vreţi cumva să-mi puneţi vreo întrebare?

— Aş avea eu una, vorbi din nou Împestriţatu. Cine eşti matale, unde te afli acum şi cum te cheamă?

— Sînt directoarea de serviciu a hotelului, mă aflu în cabinetul direcţiei fiindcă fac în seara asta de gardă, iar numele meu este Crina.

— Şi al meu Împestriţatu... adică hm, am greşit, Măzgoalo Pestrini, ăsta este.

— Am şi eu O întrebare de pus, zise Habarnam. Cum se pune la priză dulapul-aspirator?

— Nu-i nevoie să-l puneţi la priză - zise directoarea hotelului - e de ajuns să vă puneţi în el hainele şi să închideţi uşiţa, că face el automat legătura cu priza. Mai aveţi întrebări?

— Deocamdată nu, răspunse Habarnam.

Crina îi salută din cap pe Habarnam şi Bumbiţa, aruncă apoi o privire spre Împestriţatu, zîmbi larg şi dispăru de pe ecran.

— Curios! De ce oare o fi Surîzînd într-una? întrebă Împestriţatu nedumerit. Cum se uită la mine, o şi încearcă rîsul!

— Cît se poate de clar, răspunse Bumbiţa. Cînd vede ce prichindel curăţel am luat cu noi la drum, abia se mai poate ţine să nu ridă.

Între timp, Habarnam se apucă să cerceteze cum este construit dulapul-aspirator. Deschizînd uşa şi aruncîndu-şi o privire înăuntru văzu că nu numai pereţii, ci chiar partea de jos şi tavanul dulapului sînt pline de nişte găurele rotunde, incit se asemăna foarte mult cu un fagure de miere. Habarnam puse bagheta magică în dulap, îşi atîrna pălăria de cîrligul dinăuntru, închise înapoi uşiţa şi ascultă cu luare-aminte. Din dulap se auzi un zumzet surd ca cel dintr-un stup de albine. Deschise dulapul, zumzetul încetă, îl închise la loc, iarăşi se auzi.

— Ascultă, Împestriţatule, spuse Habarnam. O să facem acum o experienţă. Eu intru în dulap tu mă închiză acolo. Sînt curios să cum funcţionează automatul.

Zis făcut. Se vîrî în dulap, iar Împestriţatu închise uşa...

De cum se trezi înăuntru, Habarnam auzi zumzetul şi simţi un vînt puternic. Vîntul prinse a sufla asupra lui din ce în ce mai tare. De la o vreme, nici nu se mai putu ţine pe picioare. Fu azvîrlit cît colo lipit de unul dintre pereţi. Pe neaşteptate, vîntul suflă în direcţie opusă, aşa încît Habarnam fu izbit de celălalt perete. Apoi curentul porni arunce de jos în sus. Pantalonii şi cămaşa i se umflară de aer, părul i se ridică măciucă, iar lui i se păru că acuşi-acuşi are să fie tras în sus şi are să se pomenească plutind ca într-un balon. Ca să nu zboare, Habarnam se aşeză jos în dulap şi se grăbi să deschidă uşa.

— Ei, cum ţi-a reuşit experienţa? întrebă Împestriţatu văzînd că prietenul lui sare din dulap în patru labe.

— Din plin, răspunse Habarnam. A fost tare interesant. Încearcă şi tu dacă vrei.

— Dar cum e acolo în dulap, nu ţi-a fost frică? întrebă Împestriţatu cu teamă.

— Nici pomeneală! Te scutură niţeluş de praf şi atîta tot, zise Habarnam.

— Şi ce anume simţi?

— Simţi aşa ceva de parcă ai zbura cu balonul. E foarte plăcut. Intră înăuntru şi ai să vezi. Ei, hai, intră odată, ce atîta frică?

Fără să mai cumpănească mult, Habarnam îl împinse pe Împestriţatu în dulap şi închise uşiţa, apoi ascultă cu un zîmbet pe buze zumzetul şi zgomotele care veneau dinăuntru. Curînd, însă, uşiţa se deschise, iar Împestriţatu sări afară.

— Foarte interesant! zise el ridicîndu-se de jos. Acum este rîndul tău, Bumbiţo!

— Ce-ţi trece prin cap? răspunse Bumbiţa. Parcă n-aş avea altceva mai bun de făcut decît să mă ocup de asemenea fleacuri!

— De ce vorbeşti aşa? se împotrivi Împestriţatu. Nu-s de loc fleacuri, este ceva foarte serios!

Dar Bumbiţa nu-l ascultă.

— Haideţi mai bine să vedem camerele, spuse ea.

După ce descuiară uşa, drumeţii noştri intrară într-o odaie largă al cărei parchet, proaspăt curăţat, strălucea ca aurul. În mijlocul camerei se afla o masă rotundă, iar de jur împrejur, pe lîngă pereţi, tot soiul de mobile: un bufet, o canapea lată îmbrăcată în stofă verde, două fotolii mari şi citeva scaune. Lîngă fereastră se vedea o măsuţă, pe care existau o cutie de şah, alta de table, şi o a treia de domino. Într-un colţ era instalat un aparat de radio, iar într-altul un televizor. Prin uşa din dreapta se intra într-o odaie cu două paturi, prin cea din stînga într-alta cu un singur pat.

— Camera cu un pat e a mea - spuse Bumbiţa - iar cealaltă este a voastră.

— Şi asta de la mijloc are să fie comună, zise Împestriţatu. Aici o să ascultăm radio, o să ne uităm la televizor, şi tot aici o să ne adunăm toţi trei ca să discutăm toate problemele noastre. Deocamdată, eu propun să discutăm următoarea problemă: cum facem ca să luăm masa de prînz?

— De prînz poţi să n-ai nici o grijă, îl linişti Bumbiţa. Cine are bagheta magică, acela poate să mănînce oricînd pofteşte ! Dar tu, înainte de toate, trebuie să faci o baie.

— De ce să mai fac acum o baie, cînd de-abia m-am scuturat de praf? protestă Împestriţatu.

— Degeaba te-ai scuturat de praf, că tot murdar ai rămas, zise Bumbiţa. Pentru nimic în lume nu mă aşez la masă cu un asemenea nespălat! Ori te duci să faci baie, ori nu capeţi masa de prînz, aşa să ştii!

Împestriţatu fu nevoit să se supună. Se îndreptă spre camera de baie, cu gîndul să nu se spele decît pe faţă şi pe urmă s-o înşele pe Bumbiţa spunîndu-i că s-a scăldat din cap pînă-n picioare. Cum se văzu înăuntru, se apropie de chiuvetă şi prinse a cerceta instalaţia. Deasupra chiuvetei se afla o placă de marmură care semăna întocmai cu un contor. Drept în mijlocul acestui soi de contor se găsea o oglinjoară rotundă, dedesubtul căreia se înşirau mai multe butoane, fiecare avînd pe ele cite un mic desen. Mai jos, sub butoane, răsăreau cîteva mîneraşe ca nişte corniţe.

În partea de sus a plăcii, deasupra oglinzii, era instalat un tub lat ca un microfon. Sub tubul acela era prins de placă un sul dinţat, iar de sus de tot, aproape de tavan, se ivea un tub încovoiat, care se isprăvea printr-o pîlnie cu multe găurele, ca la stropitoarea de flori. De o parte şi de alta a oglinjoarei se puteau vedea cîteva sertăraşe. Împestriţatu deschise primul sertăraş, pe care era desenată o bucată de săpun, si găsi înăuntru săpunul, pe urmă îl deschise pe cel de al doilea, al cărui desen arăta o perie de dinţi, şi găsi înăuntru peria. Deschizîndu-l apoi pe al treilea, pe care se vedea un tub cu pastă, găsi înăuntru pasta.

„Ei şi, nu-i nici o minune. Tot ce e desenat afară găseşti înăuntrul” îşi zise Împestriţatu încîntat şi prinse a se uita, pe rînd, la toate butoanele de sub oglinjoară.

Dedesubtul unuia dintrebutoane era desenată un fel de pîlnie. Împestriţatu apăsă pe acel buton şi chiar în clipa aceea ţeava ca un microfon care sta sus pe placă se lăsă puţin maijos, făcînd să se împrăştie înjur aburi calzi.

„Aha! înţelese Împestriţatu. Asta este desigur ţeava pentru uscarea părului după spălat.”

Apoi apăsă pe un alt buton, pe care era desenată un fel de perie ca aceea pentru spălat vasele, şi pe dată îi alunecă drept pe cap sulul cel dinţat, care prinse a se răsuci pieptănîndu-i părul. În prima clipă, Împestriţatu se sperie rău de tot, dar văzînd că sulul se răsuceşte liniştit, prinse curaj şi, potrivindu-şi capul sub perii lui, spuse:

— Ce mare grozăvie! Nu-i decît O perie automată pentru pieptănat părul.

Se pieptănă el cît se pieptănă, pe urmă apăsă pe butonul al cărui desen înfăţişa un flacon de colonie, şi atunci, din pulverizatorul care se găsea lîngă oglinjoară ţîşniră cu putere drept în faţa lui stropi deşi de colonie. Ţîşnitura fu atît de neaşteptată, încît nici nu apucă să strîngă pleoapele, astfel că ochii i se umplură de lacrimi pînă la durere.

Ştergîndu-şi-i cu pumnii şi întinzînd lacrimile pe obraji, Împestriţatu zise:

— Nici asta nu-nseamnă prea mare lucru! De vreme ce e desenat acolo un flacon de colonie înseamnă că nu poate ţîşni altceva decît colonie.

Da, dacă ar fi fost desenat un flacon de colonie şi ţi-ar fi ţîşnit în ochi, să zicem, apă simplă, sau chiar cerneală, atunci mai zic şi eu că ar fi fost lucru mare !

După ce gîndi astfel trecu la examinarea mînerelor înşirate deasupra chiuvetei. Dar aici dădu peste nişte desene al căror înţeles îlpuse într-adevăr într-o mare încurcătură. Sub primul mîner era desenat un pitic cu obrajii roşii, sub al doilea, acelaşi pitic, cu obrajii albăstrii. Desenul celui de al treilea mîner înfăţişa o mînă de pitic colorată în roşu aprins, iar desenul celui de al patrulea, aceeaşi mînă, dar în albastru. Nepricepînd nimic din toate acele desene, Împestriţatu răsuci, la întîmplare, primul mîner care îi căzu sub mînă şi, pînă să se dezmeticească bine, se pomeni năpădit de un potop zgomotos de apă. Îşi spuse atunci că este iarăşi stropit cu colonie şi strînse puternic pleoapele, ca să nu mai lăcrimeze. Dar înţelese numaidecît că de data asta nu este nicidecum vorba de colonie şi deschizînd ochii văzu cum stau lucrurile. Fu cît pe ce să-şi mărturisească mirarea, se stăpîni însă la vreme şi-şi zise:

— Linişteşte-te, Împestriţatule! De ce te-ai mira atît? Ai nimerit, pe cît se pare, sub duş şi asta e tot!

Să te trezeşti pe neaşteptate sub duş, ba să ţi se mai întîmple asta cînd eştişi îmbrăcat, nu e tocmaiplăcut. Împestriţatu se hotărî să oprească apa, dar uită pe care dintre mînere îl răsucise, aşa încît porni a le încerca la rînd, cînd pe unul, cînd pe celălalt. Pe cea rece nu izbutis-o oprească, în schimb dădu drumul la apa fierbinte. Potopul care curgea într-una asupra lui se înteţi şi se încălzi simţitor. Pe scurt, cînd reuşi în sfîrşit să oprească apa, era ud leoarcă din creştet pînă-n tălpi.

— Ei, cum ţi-a plăcut baia? îl întrebă Bumbiţa de cum îl zări că intră în cameră.

— Mi-a plăcut, răspunse Împestriţatu scurt fără să mai intre în amănunte.

De-abia atunci observă Bumbiţa că din hainele lui se scurgeau şiroaie de apă.

— Cum vine asta? se răsti ea. Nu cumva te-ai scăldat cu hainele pe tine!

— Dar tu cum porunceşti, mă rog, să mă scald? întrebă Împestriţatu. În baie, instalaţiile sînt atît de complicate, încît vrei-nu vrei faci baie cu haine cu tot.

— Instalaţii complicate? se interesă Habarnam. Cum aşa?

— Uite-aşa! Du-te şi-o să vezi! răspunse Împestriţatu.

Habarnam se duse, dar peste cîteva minute se întoarse şi el leoarcă din creştet pînă-n tălpi. Ba, pe deasupra, din hainele lui noi ieşeau şi aburi, deoarece se nimerise să dea drumul întîi la apa fierbinte.

— Mare pacoste pe mine cu voi amîndoi! zise Bumbiţa şi intră în camera de baie ca să înveţe cum se mînuieşte instalaţia.

Habarnam şi Împestriţatu, care o urmară, rămaseră la spatele ei şi se mărginiră să privească.

— Uite, încearcă să ghiceşti! spuse Habarnam. De ce lingă mînerul ăsta este desenat un pitic întreg, iar lingă ăstălalt numai o mînă?

— Cît poate de simplu! răspunse Bumbiţa. Dacă răsuceşti mînerul sub care este desenată o mînă, apa îţi vine doar pe mînă, dar dacă răsuceşti mînerul sub care e desenat nu pitic întreg, te sclazi în întregime sub duş.

— Exact! încuviinţă Împestriţatu. E la mintea oricui. Dar de ce un pitic este roşu, iar celălalt albastru?

— Asta pot să răspund şi eu acum, se grăbi Habarnam. Dacă deschizi robinetul cu piticul roşu, năvăleşte dintr-o dată apa fierbinte, iar de-atîta căldură te înroşeşti; dacă însă deschizi dincolo, la piticul cel albastru, apa curge rece de tot şi te faci vînăt din pricina frigului.

— Ei vedeţi - spuse Bumbiţa - acuma, că vă este totul clar, umpleţi-vă cada cu apă şi scăldaţi-vă.

După ce Habarnam şi Împestriţatu se scăldară, camera de baie fu pusă la dispoziţia Bumbiţii; pe urmă se aşezară toţi trei să cineze. Habarnam răsuci bagheta magică şi spuse:

— Masă, întinde-te!

Pe dată apăru masa fermecată, care, cît ai clipi din ochi, se întinse singură. Şi cîte bunătăţi nu se iviră pe ea! Puteai să te înfrupţi cu orice doreşti şi oricît pofteşti! Bucatele nu se isprăveau niciodată. Habarnam şi Împestriţatu şedeau la masă înveliţi cu nişte cuverturi, deoarece hainele lor fuseseră spălate de Bumbiţa şi puse la uscat.

Împestriţatu se dădea în vint mai ales după dulciuri şi de aceea îi păru tare rău că nu are buzunare ca să şi le înfunde eu bomboane. Pînă la urmă făcu ce făcu şi izbuti să pună deoparte un pumn de bomboane, pe care le ascunse apoi la el în pat, sub pernă.

După ce se săturară, se ridicară cu toţii de la masă. Masa fermecată se răsuci şi dispăru împreună cu toate bunătăţile. fără să lase nici o firimitură, aşa încît în urma ei nu mai fu nevoie să se măture. Bumbiţa se uită pe fereastră şi rămase uimită cînd văzu că afară s-a întunecat de-a binelea. Spuse atunci că a sosit vremea de culcare şi se retrase la ea în cameră.

Urmîndu-i exemplul, Habarnam şi Împestriţatu intrară de asemenea în odaia lor. Acolo stinseră lumina electrică şi fiecare se vîrî la el în pat. Împestriţatu mai ronţăi o vreme din bomboanele de sub pernă, aruncînd poleiala de pe ele drept pe podea, apoi adormi cu o bomboană în gură. Dar Habarnam nu putu multă vreme să doarmă tot gîndindu-se la cîte s-au petrecut cu el din dimineaţa acelei zile. I se părea că a plecat din Oraşul Florilor nu în ziua aceea, şi nici cu o zi mai înainte, ci de o lună întreagă sau poate chiar de un timp şi mai îndelungat. Asta n-ar trebui să vă mire de loc, fiindcă piticii sînt tare prichindei şi pentru fiinţele mici vremea se scurge mult mai încet decît pentru cele mari.