Habarnam, Bumbiţa şi Împestriţatu sosesc în Oraşul Soarelui

este cîteva clipe, cei trei se văzură instalaţi în automobilul lor şi luîndu-şi rămas bun de la Colăcel, porniră în întimpinarea altor peripeţii. Curînd, cîmpiile cele rotunde fură lăsate în urmă. Acum, de o parte şi de alta a drumului apărură case. Erau toate micuţe, nici una nu avea mai mult de un etaj, dar se întreceau prin frumuseţea lor. Toate acoperişurile erau înalte, cu vîrful ascuţit,vopsite în culori vii, şi aveau turnuleţe încovrigate ca nişte căsuţe de melc. Nu se vedea casă care să nu aibă verandă, terasă ori balconaş.

Prin curţi se zăreau boschete şi flori felurite, cu parfum îmbătător.

Cu cît drumeţii noştri înaintau, cu atît casele se iveau mai dese. Pe nesimţite, şoseaua se prefăcu într-o stradă largă, de oraş. Căsuţele joase dispăruseră, iar înjur se înălţau acum clădiri cu multe etaje.

pe care drumeţii noştri le vedeau pentru prima oară în viaţa lor. Cele mai multe erau întocmai ca nişte căluţi de lemn.

Autocăluţii mergeau pe patru picioare terminate cu cîte o rotiţă.

Se şedea pe ei călare, cu picioarele proptite în scările şeii şi cu amîndouă mîinile prinse de urechile căluţului. În loc de ochi aveau felinare sau, mai bine zis, un fel de faruri pentru luminat drumul, iar în loc do gură cîte un clacson, ca să sperie cu el pe toţi pietonii căscaţi.

Pe autocăluţi se călătorea cîte unul ori cîte doi: primul, în faţă, iar al doilea în spate. Dar mai erau şi autocăluţi cu cîte patru locuri, adică dintre aceia în care doi căluţi erau puşi alături şi formau o pereche.

Printre automobilele din oraş se mai puteau vedea şi aşa-zisele spiralete. Acest soi de automobil avea în loc de roţi nişte şuruburi, nişte spirale ca la maşina de tocat carne. Cînd şurubul se învîrtea, spiraleta se urnea din loc şi maşina pornea la drum.

Astfel de maşini sînt destul de greoaie şi în plus sînt înclinate pe o parte atîta timp cît spiralele se învîrt. Asemenea neajunsuri nu, apar la autospiraletele care sînt prevăzute cu două spirale ce se învîrt în direcţii diferite. Datorită acestui lucru, maşina nu e înclinată şi în afară de asta e mai sprintenă la viraje, deoarece cînd întorci e de ajuns să frînezi spirala din partea spre care vrei să virezi; la maşinile cu o singură spirală nu există frînă laterală şi pentru a vira trebuie să te sprijini cu piciorul în pămînt, din care pricină se strică foarte repede încălţămintea.

Circulau apoi pe acolo aşa-numitele tubulete rotative cu reacţie. Tubuleta nu era altceva decît un tub lunguieţ pe patru rotile, umplut cu combustibil reactiv. Îndată ce combustibilul prindea să ardă, gazele, eliminate prin partea din spate atubului, puneau în mişcare cele patru rotile. Pentru viraje, tubuleta avea o aripioară aşezată la spate. Gazele fierbinţi care ţîşneau din tub loveau aripioara cu putere şi maşina vira încotro avea nevoie.

Tubuletele astea nu sînt prea comode pentru călătorit vara, pentru că trebuie să stai călare pe tub, care la viteză mare se încinge puternic; în schimb iarna, sînt minunate, deoarece în locul rotilelor se pun nişte tălpice, şi atunci tubuleta merge cu o viteză ameţitoare, putînd să treacă chiar şi pe deasupra unor rîpe mai mici; şi apoi pe această maşină te simţi ca pe o sobă caldă, lucru foarte plăcut cînd e ger afară.

Pe lîngă toate acestea, mai treceau pe acolo biciclete cu şenilă, motociclete şi tot soiul de maşini, fie pe rotile, fie pe şenile.

Lui Habarnam, pe care îl interesa grozav de mult orice era maşină sau mecanism, îi fugeau ochii prin toate părţile. Din pricina asta fu cît pe-aci să se ciocnească de o altă maşină.

— Haideţi mai bine să coborîm şi s-o pornim pe jos, altfel n-o să putem vedea mai nimic, zise el.

Apoi, fără să mai aştepte răspuns, trase maşina lîngă trotuar şi opri.

Coborînd din automobil, cei trei merseră înainte pe jos, uitîndu-se cînd într-o parte, cînd într-alta. Şi aveau într-adevăr ce să vadă. De o parte şi de alta a străzii se înălţau clădiri cu multe etaje, uimitor de frumoase. Zidurile erau împodobite cu desene care mai de care mai întortocheate, iar sus, sub acoperişuri, atîrnau tablouri pictate în culori vii, care îţi încîntau ochii. Multe case erau împodobite cu statui de piatră înfăţişînd diferite animale sălbatice. Asemenea statui se întîlneau de multe ori şi jos, în faţa uşilor de la intrare.

Pe trotuare mişunau încolo şi-ncoace o grămadă de prichindei şi de prichinduţe. La fiecare pas se auzeau rîsete şi glume. Pe undeva, prin apropiere, cînta muzica.

După ce merseră cît merseră, cei trei dădură peste o casă construită într-un chip cu totul neobişnuit. Casa aceasta avea etajele în piramidă şi arăta ca o scară cu trepte uriaşe, în aşa fel încît locatarii primului etaj puteau să umble în voie pe acoperişul celor de la parter, locatarii etajului doi erau liberi să se plimbe pe acoperişul celor de la etajul întîi şi aşa mai departe. În loc de lift, casa avea un escalator, adică o scară rulantă cu care puteai să urci pînă la ultimul etaj. Pentru coborîş exista în partea cealaltă a casei un fel de tobogan, pe care alunecai în jos, după ce te aşezai pe un covoraş. Toate covoraşele stăteau grămadă după escalator. Oricine voia să urce cu escalatorul îşi lua un covoraş ca să aibă pe ce să se aşeze cînd va trebui să coboare.

Drumeţii noştri se uitară multă vreme cum urcau cu escalatorul locatarii care se întorceau acasă şi cum coborau pe covoraşe cei care ieşeau în oraş.

— Tu cum crezi că e mai plăcut, Împestriţatule - întrebă Habarnam - să urci cu escalatorul sau că cobori pe covoraş?

— Nu ştiu, ar trebui S-o încerc şi pe prima şi pe a doua ca să-mi pot da seama, răspunse Împestriţatu.

— Ideea nu e rea - se bucură Habarnam - ce ziceţi, încercăm şi noi?

— Dar nu ţi-e frică? îngînă Bumbiţa.

— Nici pomeneală! zise Habarnam.

Nu vezi cîtă lume urcă şi coboară? Ei, haideţi, luaţi-vă covoraşe!

Fiecare apucă cîte un covoraş.

Primul care puse piciorul pe escalator fu Habarnam, după el urmă Împestriţatu şi apoi Bumbiţa.

Într-o clipă fură sus de tot, izbutiră să sară cu bine din escalator şi străbătînd acoperişul penultimului etaj se pregătiră să coboare.

— Hai, dă-te la oparte! se răsti Habarnam către Împestriţatu, repezindu-se spre tobogan. Eu cobor întîiul!

— Da, de ce mă rog tu? Cui i-a venit ideea cu urcuşul pe escalator, ţie sau mie? Mie mi-a venit! Aşa încît eu am să cobor primul!

Vorbind astfel, Împestriţatu îl împinse cît colo pe Habarnam, puse iute covoraşul pe tobogan şi se pregăti să se aşeze, dar, pe neaşteptate, covoraşul o apucă înainte. Împestriţatu vru să-l tragă înapoi, îşi pierdu însă echilibrul şi căzînd pe tobogan cu capul în jos, alunecă pe burtă în urma covoraşului, mai mult mort de frică. Cît ai clipi, se pomeni aruncat jos, pe trotuar, ridicînd în jurul lui nori de praf.

— Ei vedeţi? strigă el ridicîndu-se în picioare. Am izbutit să descind din spaţiul cosmic!

— A fost bine? zbieră Habarnam de sus.

— Minunatl răspunse Împestriţatu, ştergîndu-se de praf. Acum încearcă tu!

Habarnam îşi puse covoraşul în mijlocul toboganului, se aşeză cu grijă pe el şi porni în jos. Coborîşul nu fu egal, deoarece panta se arăta cînd mai lină, cînd mai abruptă. Era lină în dreptul fiecărui etaj, pentru ca să le fie comod celor care voiau să coboare acolo. De cum panta se înclina mai rău, Habarnam lua o viteză straşnică şi fiindcă i se făcea frică, îşi proptea mîinile de pereţii toboganului. Din această pricină, covoraşul, scăpat, de la o vreme, de sub el, o luă în jos liber si independent, lăsîndu-l pe Habarnam să alunece pe propriii lui pantaloni.

Cel mai reuşit coborî Bumbiţa. Se aşeză cuminte în mijlocul covolaşului şi nu se sprijini nici o clipă în timpul mersului cu mîinile de pereţi, aşa încît cu ea totul ieşi cum nu se poate mai bine.

După ce hotărîră să se mai întoarcă şi altă dată pe acolo ca să se poată plimba în sus şi-n jos cît or să poftească, drumeţii noştri plecară mai departe.

Trebuie să vă spun că în Oraşul Soarelui străzile erau mult mai largi decît în oricare alt oraş piticesc. Trotuarele, mai ales, erau neobişnuit de largi. Fiecare casă îşi avea restaurantul ei. Toate restaurantele aveau mese aşezate nu numai înăuntru, ci şi afară, pe trotuar.

În jurul meselor şedeau o mulţime de pitici. Pe unii îi vedeai mîncînd, bînd ceai, cafea ori limonadă, pe alţii citind ziare sau răsfoind reviste ilustrate. La multe mese se juca loto, domino, table sau altceva de felul acesta. Peste tot, pe oriunde se putea pune o cutie de şah, întîlneai şahişti.

Cît despre mijlocul străzii, pe acolo se juca numai de-a v-aţi ascunselea, de-a prinselea, leapşa, de-a uliul şi porumbeii, şoarecele şi pisica, ori cine mai ştie cîte altele cu prins şi fugit. Pe lîngă fiecare restaurant se găsea cîte o jucotecă unde se păstrau jocurile de masă. În afară de asta, multe case aveau puncte de împrumut, de unde puteai închiria biciclete, triciclete, rachete de tenis, mingi de fotbal, de volei şi de pingpong, sau chiar popice. Piticii care se îndeletniceau cu aceste jocuri puteau fi văzuţi peste tot: pe terenuri speciale, prin scuaruri ori prin curţi.

Deşi, dacă ar fi să spunem tot adevărul, în Oraşul Soarelui nici nu erau curţi sau, mai bine zis, erau, dar nu vedeai între ele nici un fel de gard ori despărţituri. Porţile nu se încuiau niciodată, fiindcă la urma urmelor nici nu existau porţi. Chiar dacă întîlneai pe ici, pe colo cîteun gărduleţ, ştiai că este făcut pentru ca să nu se strivească verdeaţa şi nicidecum cu gîndul de a stăvili calea cuiva.

Fiindcă piticii din Oraşul Soarelui nu aveau garduri la curţi, exista foarte mult loc, aşa că puteau să-şi aşeze plase de tenis sau să-şi amenajeze piste de alergări, Să-şi facă bazine mari de înot şi terenuri pentru fotbal, volei, baschet ori crochet. Puteau oricînd să treacă nestingheriţi dintr-o curte într-alta ca să joace împreună cu vecinii lor orice le-ar fi poftit inima, fapt pentru care boala nu prea se prindea de ei şi creşteau cu toţii nişte pitici zdraveni şi voinici.

Mai mult decît orice le plăcu drumeţilor noştri că aproape în fiecare clădire se găsea cîte un teatru ori cîte un cinematograf. Cele mai des întîlnite erau teatrele de păpuşi. Aproape la tot pasul puteai citi: „Tea-trul mare de păpuşi”, „Teatrul mic de păpuşi”, „Teatrul de marionete”, „Teatrul de comedie pentru păpuşi”, „Teatrul Ţăndărică năzdrăvanul” şi altele.

Pentru ca spectatorilor să nu le fie vara prea cald, scenele teatrelor erau făcute cu două feţe şi cu cîte două cortine. O cortină se deschidea spre sala de spectacol, iar cealaltă spre stradă. În felul acesta spectacolul putea fi văzut iarna din sală şi vara direct din stradă ori de prin curţi. Cei de la teatru nu mai aveau decît să întoarcă decorul în partea opusă, să scoată scaunele din sală şi să le aşeze afară, sub cerul liber.

Habarnam nu se mai sătura privind în jurul lui; căsca gura cînd într-o parte, cînd într-alta şi din această pricină se tot ciocnea de trecători. Asta îl supăra tare mult. De obicei, piticii cu care se ciocnea Habarnam îi spuneau „Iartă-mă, te rog”, dar el, în loc să răspundă politicos „Nu face nimic”, bolborosea înfuriat:

— Ei, asta-i acum!

— Nu-i frumos din partea ta, îl certă la un moment dat Bumbiţa.

Cînd ţi se spune „Iartă-mă”, trebuie să răspunzi „Nu face nimic”.

— Ştii că ai haz! zise Habarnam. Dacă am să-i tratez pe toţi cu „nu-i nimic”, pînă la urmă are să se găsească unul care să-mi sară şi-n cap.

Tocmai atunci ajunseră în faţa unei clădiri înalte ale cărei balcoane erau unite între ele prin nişte scări de frînghie. Tot asemenea scări porneau de la ferestrele etajelor de sus spre balcoanele etajelor de jos. Scările de frînghie, precum şi celelalte frînghii care se întindeau pe ziduri în toate direcţiile dădeau acelei clădiri înfăţişarea unei corăbii echipate, gata să se avînte în larg. Casa era locuită numai de pompieri, care se antrenau toată ziua căţărîndu-se pe frînghii.

Habarnam măsură din ochi, cu multă băgare de seamă, clădirea aceea ciudată şi fiindcă pînă sus de tot erau prea multe etaje, fu nevoit să-şi dea tare capul pe spate. Din pricina asta, pălăria îi zbură din cap. Habarnam se aplecă s-o ridice, dar în clipa aceea se petrecu ceva cu totul neaşteptat. Tocmai atunci trecea pe acolo un pitic pe nume Foicel, cu nasul înfundat în cartea „Nemaipomenitele aventuri ale gînsacului Pană”, şi citea din ea de zor.

Foicel era mare iubitor de cărţi. Făcea parte dintre aceia cărora le place să citească în orice împrejurare, şi acasă, şi pe stradă, şi dimineaţa la ceai, şi ziua în timpul prînzului, şi pe lumină, şi pe întuneric, şi aşezat, şi lungit, şi în picioare, ba chiar şi în mers.

Prins în mrejele cititului, Foicel nu băgă de seamă că Habarnam s-a aplecat după pălărie. De aceea se împiedică şi căzu. Căzînd, îl trase şi pe Habarnam după el şi îl lovi rău de tot cu piciorul în frunte.

— Ia te uită, au şi început să mi se suie în cap! strigă Habarnam. Măgar ce eşti!

— Cine e măgar? Eu? intrebă Foicel ridicîndu-se în picioare.

— Dar cine vrei să fie? Că doar n-oi fi eu! ţipă Habarnam cît putu de tare.

— Îmi pare rău, dar nu pat fi de acord cu dumneavoastră, zise Foicel politicos. Măgarul este un animal cu patru picioare şi cu urechi lungi...

— Întocmai ca matale!

— Ca mine? Poate ca dumneata!

— Ce? zbieră Habarnam. Eu sînt un animal cu patru picioare? Am să-ţi dovedesc eu acuşi care dintre noi doi are patru picioare!

— Ei hai! Dovedeşte-mi! Dovedeşte-mi!

— Iaca îţi dovedesc!

— Minţi! rosti Foicel. N-ai să-mi dovedeşti nimic!

— Aşa, va să zică mint! strigă iar Habarnam, de-abia mai suflînd de furie, şi răsucind bagheta magică adăugă: Doresc ca acest pitic să se prefacă într-un măgar!

— Multe mai doreşti şi multe mai... „pofteşti” ar fi vrut să adauge Foicel, dar nu apucă să spună vorba asta că se prefăcu într-un măgar şi porni înainte de-a lungul trotuarului, dînd într-una din coadă şi bătînd caldarîmul cu copitele. Cartea pe care o scăpase din mînă rămase acolo jos, în mijlocul trotuarului. Nici un trecător nu se nimeri atunci prin apropiere, aşa încît nimeni nu băgă de seamă ciudata întîmplare. Fără să observe că Habarnam a rămas gură-cască în faţa clădirii cu scări de frînghie, Bumbiţa şi Împestriţatu o luaseră înainte.

Cînd Habarnam îi ajunse, cei doi stăteau în faţa unei case cu multe etaje pe care scria „Hotel Nalba”.

— Uite, aici o să locuim noi! Cine călătoreşte, în hotel locuieşte! Aşa este regula! zise Bumbiţa.

Şi fără să mai rostească o vorbă, drumeţii noştri se îndreptară spre intrarea hotelului.