Radiolina

şa cum v-am spus, motocicleta piticului mecanic se deosebea de cele obişnuite fiindcă nu mergea pe roţi, ci pe şenilă, aşa cum merge de obicei un tractor. Dar în loc să aibă două şenile ea tractorul, avea una singură, de aceea se legăna ca o bicicletă. Nici şenila pe care o avea nu era din metal ca la tractor, ci din cauciuc. Tocmai de aceea mergea atît de lin, încît ai fi zis că pluteşte. Gonea cu iuţeala fulgerului, se descurca de minune pe orice fel de drumuri, fie ele Oricît de proăste, ba chiar şi pe acolo pe unde nu exista nici un drum.

Despre toate aceste nemaipomenite însuşiri ale motocicletei cu şenilă le vorbi piticul mecanic noilor lui cunoscuţi. Cînd află spre ce oraş au de gînd să meargă drumeţii noştri, se bucură tare mult, spunînd că şi el locuieşte în Oraşul Soarelui şi că numele lui este Colăcel.

Vorbind într-una cu Colăcel, cei trei se văzură neaşteptat de repede la poalele dîmbului şi se pomeniră urcînd spre vîrf.

Urcuşul era atît de abrupt, încît Împestriţatu, care şedea la spate, prinse a aluneca puţin cîte puţin de pe deodată îşi dădu scama că în curînd nu va mai avea pe ce să şadă.

— Hei! strigă el. Staţi puţin! Ce, vreţi să cad?

Dar nici nu termină bine vorba că se şi rostogoli.

Oprind motocicleta care ajunsese aproape de culmea dealului, Colăcel alergă să-l ridice pe Împestriţatu. Habarnam şi Bumbiţa săriră şi ei în ajutor.

Mare le fu bucuria cînd văzură că prietenul lor a rămas întreg şi nevătămat.

— Vedeţi? spuse Colăcel. lată încă un avantaj al motocicletei cu şenilă: fiindcă nu are roţi, şaua ei e mai joasă, şi dacă se întîmplă să cazi cumva de pe şa, nu te loveşti aşa de rău ca atunci cînd te-ai prăvăli de pe o motocicletă obişnuită.

Acum drumeţii noştri se aflau din nou pe o înălţime, aşa încît cercurile uriaşe care mai înainte îi uimiseră atît de mult li se iviră iarăşi înaintea ochilor.

— Aha! strigă Bumbiţa bătînd din palme de bucurie. Am ghicit!

Rotogoalele astea nu sînt altceva decît cîmpul arat de maşinile voastre.

— Şi de ce aveţi nevoie să semănaţi atîtă păpădie? întrebă Habarnam nedumerit. Nu cumva pentru mîncat?

— Ei aş - răspunse Colăcel - nu pentru asta, dar din rădăcina ei facem cauciuc, din tulpină tot felul de mase plastice şi o materie fibroasă pentru ţesături, iar din seminţe scoatem ulei.

— Uite-i se adresă Împestriţatu lui Colăcel - eu am priceput acum că cercurile colorate de pe cîmpie sint maci, păpădii şi alte plante. Dar ceva tot mi-a rămas niţeluş cam nelămurit: văd că încolo, departe, pămîntul pare presărat cu nişte pete mici. Acelea ce sînt?

— Tot plantaţii în cercuri. Ne par nouă nişte pete mici,pentru că le zărim de la distanţă.

— Bine, şi asta am lămurit-o, zise Împestriţatu. Ce să fie însă punctişoarele celea care de-abia se mai desluşesc colo, în zare?

— Nu-s nici ele altceva decît tot plantaţii în cercuri, dar fiindcă se găsesc tare departe, ne par doar puncte.

— Şi cîte maşini aţi adunat la un loc ca să puteţi ara atîta pămînt? întrebă Bumbiţa.

— Zece, răspunse Colăcel.

— Cum, numai zece? se minună Habarnam. Nu se poate!

— Dar vă asigur, zise Colăcel. Întreg pămîntul pe care îl vedeţi în jur este arat de cele zece maşini supravegheate de mine: Rondoza, Cometa, Planetaria, ce să vi le mai înşir pe toate celelalte.

— Bine - zise Habarnam - dar pămîntul ăsta trebuie să fie format dintr-o mie de parcele rotunde puse cap la cap.

— Ba nu - spuse Colăcel - nu-S numai o mie, Sînt mult mai multe... socoteşte şi matale... Dacă unei maşini îi trebuie o oră ca să are o parcelă, în zece ore ară zece parcele. Toate cele zece maşini ale mele vor ara deci o sută de parcele într-o singură zi. Asta înseamnă că în zece zile or să are, de zece ori mai mult, ajungînd la o mie de parcele. Unde mai pui că adunăm în medie cîte trei recolte pe an, aşa încît vremea aratului se cam lungeşte pe la noi. Nu ţine nici mai mult, nici mai puţin decît o sută de zile, în care timp se ară de zece ori mai mult, adică, în total, zece mii de parcele!

— Zece mii de parcele! se minunăî Habarnam. Mai multe decît stelele pe cer. Şi lucrezi singur?

— Nu - răspunse Colăcel - lucrăm cinci în patru schimburi; într-al cincilea ne odihnim.

— Oricum, tot are fiecare destulă treabă, zise Habarnam făcînd un gest cu mîna.

— Ei şi acum - îi vesti Colăcel - am să vă arăt cum lucrează o altă maşină, mai uluitoare.

Cei trei drumeţi se urcară din nou pe motocicleta cu şenilă şi cît ai clipi din ochi se pomeniră în vîrful altei coline, la picioarele căreia se întindea o vale largă. Pămîntul acestei văi nu mai era împodobit cu cercuri multe şi felurit colorate, nici cu rotocoale şi picăţele. Peste întreaga vale se întindea un singur cerc uriaş care începea chiar de la poalele colinei şi se sfîrşea departe, spre coasta pădurii. Dacă te uitai bine la el, băgai de seamă că e alcătuit din numeroase inele şi că se aseamănă mult cu planeta Saturn, aşa cum o vedem desenată prin manualele de astronomie. În mijlocul cercului se înălţa o clădire albă şi rotundă, în jurul căreia se desluşea o fîşie de pămînt ca un inel larg, negru. Inelul cel negru era înconjurat de un alt inel, galben-auriu, după care venea unul mai larg, de culoare verde. În sfîrşit, al patrulea inel, negru la fel ca primul şi mare de tot, încingea pe dinafară cercul uriaş care acoperea întreaga vale.

— Toată cîmpia este arată de o singură radiocombină care seamănă grîu, spuse Colăcel. Primăvara începe să lucreze Pămîntul din mijloc, cel din jurul clădirii albe. Treptat, cercul de pămînt arat se lărgeşte. Peste cîteva zile, în centru prinde a încolţi grîul, apoi leagă spic, pe urmă se coace, iar combina ară, ară într-una. Priviţi, chiar în clipa asta, acolo la mijloc S-a pus în funcţiune o combină pentru strîns. Merge în cerc ca şi celelalte combine şi adună spicele de grîu pe măsură ce ele se coc. Vedeţi inelul cel întunecat, din jurul clădirii albe? Acolo, grîul a şi fost strîns. Inelul galben este format din grîu copt, cel verde, din spice încă necoapte. Cît despre inelul negru dinafara cercului, el nu este decît pămîntul de abia arat, pe care nici n-a apucat să încolţească grîul.

— Dar la ce serveşte clădirea albă din centru? întrebă Bumbiţa.

— Înăuntrul ei sînt elevatorul şi moara, răspunse Colăcel. Acolo se toarnă toate seminţele, se macină şi se păstrează. Vedeţi, sus de tot, în vîrf, un turnuleţ ca un fel de far? Este radiomagnetul elevatorului.

— Dar radiocombină pe unde se află? întrebă Habarnam.

— Încolo, spre stînga, la capătul cîmpului, îl lămuri Colăcel. De aici nu prea se vede, dar haideti să vă duc mai aproape.

Se urcară iarăşi pe motocicletă, coborîră pină la poalele colinei, străbătură apoi în goană cîmpia arată şi opriră în faţa unei combine, care semăna întocmai cu un autobuz blindat, pe a cărei capotă se înălţau trei pîlnii. Acest soi de autobuz nu avea nici ferestre, nici uşi nici roţi.

În partea din faţă a maşinii se deschidea o cutie largă, iar jos de tot se ivea un cuţit care, pe măsură ce combina înainta, tăia mereu bucăţi de pămînt. Două lopeţi mecanice, de fier, oa acelea ce se văd în maşina de curăţat zăpada, adunau într-una pămîntui tăiat, împreună cu iarba de pe el, şi-l îndesau iute în cutia combinei. Sus, deasupra cutiei, scria: „Badiolina”.

— Uite ce-ar mai trebuisă ştiţi, spuse Colăcel. Aţi văzut că pămîntul intră în combină, şi mai mult nimic.

— Chiar aşa - întări Împestriţatu - mai mult n-am văzut nimic.

— Dar ce se întîmplă înăuntru? întrebă Colăcel şi singur răspunse: Înăuntru, bulgării de pămînt sînt sfărîmaţi şi amestecaţi cu grăunţele pentru semănături şi cu tot felul de îngrăşăminte. Se mai petrece acolo ceva: toate seminţele buruienilor şi toate larvele insectelor vătămătoare sînt distruse.

— Dar cum, în ce fel? întrebă Habarnam.

— Larvele prin ultrasunete, iar seminţele buruienilor sînt pur şi simplu arse, aşa încît nu mai pot încolţi. Priviţi acum spatele maşinii, urmă Colăcel. Şi în partea aceea vedeţi o deschizătură, nu-i aşa? Ei bine, pe acolo este aruncat înapoi afară pămîntul afînat în care se găsesc toate cîte vi le-am înşirat înainte: grăunţe şi îngrăşăminte. Aşa se face că pe unde trece combina, cîmpul rămîne arat şi semănat. Radiolina lucrează fără întrerupere zi şi noapte, pe ploaie ca şi pe timp senin,pe arşiţă ca şi pe ger, încît aduce mari foloase.

— Va să zică maşina asta nu-i supravegheată de nimeni, observă Habarnam.

— Ba cum să nu, îl contrazise Colăcel. Radiolina este şi ea supravegheată, însă de la distanţă. Uitaţi-vă numai la globul acela de oglinzi instalat în partea din faţă. Este un ecran sferic de transmisie a imaginilor la distanţe mari. În acest ecran se reflectă combina şi toate cîte se petrec înjurul ei. Cele reflectate sînt transmise apoi prin televiziune la staţia centrală de radiocombine. Pentru asta, mecanicul de acolo n-are decît să se uite pe ecranul sferic de recepţie, care arată întocmai ca şi globul din faţa noastră. Mecanicul poate în orice moment să semnalizeze prin radio fie oprirea maşinii, fie punerea ei în funcţiune ori răsucirea într-o altă direcţie dacă în calea ei se iveşte cumva vreo piedică.

— Dar pentru ce stă mecanicul tocmai la staţia centrală? întrebă Bumbiţa. Ce-l împiedică să şadă aici?

— Dacă ar supraveghea o singură maşină, atunci sigur că n-ar avea rost stea decît lîngă ea, răspunde Colăcel. Dar vezi că el are în grijă nici mai mult nici mai puţin decît şaisprezece combine, fiecare lucrînd pe alt colţişor de pămînt din jurul oraşului. La staţia centrală se găsesc şaisprezece ecrane sferice de recepţie, iar mecanicul trebuie să urmărească cu ajutorul lor funcţionarea tuturor celor şaisprezece combine.

— Şi unde se află staţia centrală? mai întrebă Bumbiţa.

— În Oraşul Soarelui, pe strada Apusului, zise Colădel.

— Tare interesant! rîse prichinduţa noastră. Prin urmare, cu o asemenea combină se poate lucra cîmpul fără să ieşi din oraş.

— Chiar aşa, încuviinţă Colăcel. Ba unde mai pui că fără să părăseşti oraşul poţi semăna cîmpia nu numai cu o combină, ci cu şaisprezece dintr-o dată, plasate prin diverse locuri, la o depărtare destul de măricică unele de altele.

— Aş fi curios să ştiu ce vede mecanicul pe ecranul lui sferic, acolo la staţie, spuse Habarnam.

— Exact ce vedem şi noi în această oglindă sferică, adică: partea din faţă a combinei cu mecanismul ei, întreaga cîmpie de jur împrejur, tot cerul şi chiar pe noi patru. Nimic nu-i poate scăpa din toate astea.

Fiţi atenţi: am să-i fac semn mecanicului să oprească combina.

Vorbind astfel, Colăcel se apropie mai mult de combină şi ridică o mină în sus. Pe dată, combina se opri în loc, zgomotul motorului încetă, iar în locul lui se auzi un glas gros şi înăbuşit, ca dintr-un butoi:

— Ce s-a întîmplat?

— Nimic. Am vrut să verific dacă funcţionează aparatul de teletransmisie.

— Aparatul de teletransmisie funcţionează bine, răspunse vocea.

— Perfect! Atunci nu te mai stingheresc de la lucru, spuse Colăcel şi se dete la o parte.

În clipa următoare, motorul prinse din nou să vîjîie şi maşina o porni înainte.

— Foarte interesant! nu conteni să se minuneze Bumbiţa. Va să zică maşina asta nu numai că vede, dar chiar aude şi vorbeşte.

— Nu maşina aude şi vorbeşte, ci mecanicul, zise Colăcel. Fiecare radiocombină are un difuzor şi un microfon. Microfonul transmite semnalul prin unde de la staţie la noi şi de la noi la staţie. Dacă mecanicul deschide aparatul de radio, aude tot ce vorbim aici, iar noi auzim prin difuzor tot ce vorbeşte el.

— Nu văd nici o minune-n asta, rosti Împestriţatu. Este ceva în felul telefonului.

— Dar cu ce funcţionează motorul? întrebă Habarnam. Cu spirt? Ori poate cu energie atomică?

— Nici cu spirt, nici cu energie atomică, răspunse Colăcel. Cu energie radiomagnetică.

— Asta ce fel de energie o mai fi? se minună Habarnam.

— Se aseamănă cu energia electrică, îl lămuri Colăcel. Dar aceea se transmite prin cablu, pe cînd ceastălaltă, direct prin văzduh.

— Mai vreau să ştiu ceva, zise Habarnam. Dumneata ai spus că mecanicul de la staţia centrală vede tot ce se află în jurul acestui glob de oglindă. Dacă şi eu mă aflu aici înseamnă că mă vede şi pe mine, nu-i aşa?

— Bineînţeles! îl încredinţă Colăcel.

Atunci Habarnam se întrebă ce-ar putea să iasă dacă, aşa, pe neaşteptate, i-ar scoate mecanicului limba. „Doar mecanicul e prea departe ca să-mi poată face ceva”, îşi spuse el. Se apropie de glob, pîndi un moment cînd nu-l observa nimeni şi scoase limba de un cot, ba se mai şi strîmbă pe deasupra.

— Pffuu! Nu ţi-e ruşine să scoţi limba! răsună vocea din difuzor.

Habarnam se ruşină într-adevăr. Nemaiştiind cum să iasă din încurcătură, pufni în rîs şi bolborosi:

— Tot nu-mi venea să cred că mecanicul vede de acolo tot, pînă şi pe mine. Dar acum m-am convins că aşa este.

— Aşa este, te vede! Nu mai ai nici un motiv să te îndoieşti, rîse Împestriţatu. Mie însă tot mi-a rămas ceva neclar: înţeleg eu bine cum stau lucurile cu energia radiomagnetică, cum e posibil de condus maşina de la distanţă, cum aude şi vede mecanicul tot ce pofteşte, ba chiar cum ajunge pămîntul în combină unde se afînează şi se amestecă cu tot soiul de grăunţe: dar uite, de unde pînă unde au apărut grăunţele şi îngrăşămintele acelea în combină, asta nu pot pricepe nici în ruptul capului!

— Explicaţia este cît se poate de simplă, zîmbi Colăcel. La fiecare douăsprezece ore soseşte aici un şir de autocamioane pline cu grăunţe şi cu îngrăşăminte. Toată încărcătura este răsturnată apoi prin deschizătura pe care o vedeţi acolo, în partea de sus a combinei.

— Atunci chiar că n-am de ce să mă mir atît, rosti Împestriţatu. Dar dacă grăunţele s-ar afla în combină fără să le toarne nimeni înăuntru şi ar tot ţişni afară toată ziulica, asta mai zic şi eu că ar fi minune.

Cu aceasta, vizita la combină luă Sfîrşit şi drumeţii noştri se întoarseră înapoi spre locul de unde porniseră. De astă dată, Colăcel nu urcă pieptiş colina, ci pe ocolite, ca nu cumva la urcuş Împestriţatu să se ducă iarăşi de-a berbeleacul.