n timp ce Şurubel şi Piuliţă cutreierau Oraşul Zmeelor căutând letconul pentru lipit, în Oraşul Verde aveau loc evenimente importante.
Încă de dimineaţă, Acuarelă îi făcu lui Fulg-de-nea portretul. I-au trebuit pentru asta două ore, e-adevărat, dar chipul din portret părea viu. Asemănarea era uimitoare. Chiar dacă mulţi spuneau că în portret Fulg-de-nea arată mai bine ca în realitate, ăsta-i un neadevăr. Fulg-de-nea n-avea câtuşi de puţin nevoie ca pictorul s-o înfrumuseţeze.
Dacă Acuarelă a ştiut să scoată în evidenţă frumuseţea trăsăturilor ei şi să le prezinte mai strălucitoare şi mai expresive, este tocmai ce se cere unei arte adevărate cum e pictura.
Portretul a fost agăţat pe un perete din camera de jos, pentru a putea fi văzut de toţi doritorii. Şi trebuie să spunem că de doritori nimeni n-a dus lipsă. Toată lumea care a văzut portretul vroia ca Acuarelă să le picteze şi lor portretul, însă Fulg-de-nea nu lăsa pe nimeni în camera de sus, deoarece acuma Acuarelă picta portretul lui Ochi-albaştri şi prezenţa oamenilor străini l-ar fi putut deranja.
Habarnam, care se-nvârtea pe-acolo şi-i dădea lui Acuarelă fel de fel de sfaturi inutile, pentru a arăta că el, chipurile, este foarte priceput în pictură, auzi un zgomot venind de jos.
— Ce-i gălăgia asta? Ce-i zgomotul ăsta? începu el să strige coborând scara. Hai, marş acasă, cu toatele!
Bietele prichinduţe, auzind o astfel de grosolănie, nici nu considerară că ar trebui să se simtă jignite, atât de marc le era dorinţa de a ajunge la pictor. Dimpotrivă, ele făcură cerc în jurul lui Habarnam, zicându-i "drăguţul Habarnam" şi rugându-l să nu le alunge.
— Ia, haide, marş în rând! se răsti Habarnam, împingându-le pe prichinduţe şi înghesuindu-le lângă perete. La rând, când vă spun, că altfel vă alung pe toatc!
— Vai, Habarnam, cât de grosolan poţi fi! exclamă Fulg-de-nea. E posibil una ca asta? Mi-e şi ruşine pentru dumneata.
— N-are a face, răspunse Habarnam.
În clipa aceea, în cameră intră cu pas uşor încă o prichinduţă şi, profitând de zăpăceala generală, se strecură drept spre scara care ducea sus. Observând-o, Habarnam se năpusti şi era gata s-o smucească de mână, când ea se opri şi privindu-i de sus, îi trecu energic degetul pe la nas:
— Ei, ei, mai încet! Nu-i nevoie să stau la coadă, eu sunt poetă!
Întâmpinând o împotrivire atât de neaşteptată, Habarnam rămase cu gura căscată de uimire, iar poeta, folosindu-se de ezitarea lui, îi întoarse spatele şi porni să urce fără grabă scara.
— Cine a zis că e? Cine e? întrebă Habarnam arătând dezorientat cu degetul spre scară.
— O poetă. Scrie poezii, îi explicară prichinduţele.
— Aa... făcu tărăgănând Habarnam. Nu e mare lucru. Avem şi noi un poet, mi-a fost prieten. L-am învăţat odată să scrie poezii, acuma însă poate singur.
— Ah! ce interesant! Aşadar şi dumneata ai fost poet?
— Am fost.
— Ah, ce extraordinar eşti! Ai fost şi pictor, şi poet...
— Şi muzician, adăugă Habarnam plin de importanţă.
— Recită-ne una din poeziile dumitale.
— Mai târziu, mai târziu, răspunse Habarnam, prefăcându-se foarte grăbit.
— Şi cum îl cheamă pe poetul vostru?
— Floricică.
— Vai, ce interesant! începură să bată din palme prichinduţele. Pe poetul vostru îl cheamă Floricică, iar pe poeta noastră o cheamă Floare-de-colţ. Nu-i aşa că-i frumos?
— Oarecum, conveni Habarnam.
— Vă place numele ăsta?
— într-o oarecare măsură.
— Şi ce mai poezii scrie! spuneau prichinduţele. Ce poezii minunate! Duceţi-vă sus că o să recite, fără îndoială, din poeziile ei. Suntem curioase dacă o să vă placă.
— Mă rog, am să mă duc, cedă Habarnam.
Când ajunse el sus, Acuarelă tocmai termina portretul lui Ochi-albaştri, iar Floare-de-colţ şedea pe divan lângă Guslă şi discuta cu el despre muzică. Habarnam îşi puse o mână la spate şi începu să se plimbe prin cameră, aruncând priviri piezişe către poetă.
— Ce te tot mişti dintr-o parte în alta ca o pendulă? îi zise Floare-de-colţ. Stai jos, te rog, că încep să-mi joace ochii în cap.
— Ia nu mai face dumneata pe stăpâna, răspunse Habarnam cu grosolănie. Că acuşi îi poruncesc lui Acuarelă să nu-ţi picteze portretul!
— Chiar aşa? Adică poate el să-ţi poruncească într-adevăr? se răsuci Floare-de-colţ către Acuarelă.
— Poate. Poate orice, răspunse Acuarelă, care mânuia de zor pensula şi nici nu auzise vorbele lui Habarnam.
— Bineînţeles că pot, se înfoie Habarnam. Toţi trebuie să asculte de mine, pentru că eu sunt cel mai grozav. Auzind că Habarnam dispune de o asemenea autoritate printre prichindei, Floare-de-colţ se gândi să-l îmbuneze:
— Spune-mi, te rog, mi se pare că dumneata eşti cel care a născocit balonul?
— Păi, cine altul?
— Cândva o să scriu nişte versuri despre dumneata.
— Ar fi foarte bine! pufni Habarnam.
— Nu mai spune! zise Floare-de-colţ. Dar nu ştii ce fel de versuri scriu eu. Vrei să-ţi recit vreo poezie?
— Bine, recită, deveni binevoitor Habarnam.
— O să-ţi recit o poezie compusă de curând despre un ţânţar. Ascultă:
— Bravo, bravo! exclamă Acuarelă şi începu chiar să bată din palme.
— Foarte bune versuri, încuviinţă Guslă. În ele este vorba nu numai despre ţânţar, dar şi de faptul că este mai bine să citeşti o carte. Astea sunt nişte versuri folositoare.
— Mai ascultaţi încă ceva, spuse poeta şi recită alte versuri, în care nu mai era vorba despre ţânţar, ci despre o libelulă; de astă dată poezia se termina nu cu "Mai bine citesc o carte," ci "Să m-apuc mai bine-ar fi să-mi cos o rochiţă".
Apoi au urmat nişte versuri despre o musculiţă, care se terminau cu cuvintele: "Să m-apuc mai bine-ar fi mâinile să-mi spăl". În cele din urmă au fost citite versuri despre: "Să m-apuc mai bine-ar fi să spăl duşumeaua".
În timpul acesta Acuarelă termină portretul lui Ochi-albaştri. Toată lumea se îngrămădi în jur şi începu să-şi arate entuziasmul:
— Admirabil! Minunat! Fermecător!
— Drăguţule, n-ai putea să mă pictezi şi pe mine, tot aşa, cu rochie albastră? i se adresă Floare-de-colţ lui Acuarelă.
— De ce cu rochie albastră, când dumneata ai una verde? întrebă nedumerit Acuarelă?
— Dar, dragul meu, doar pentru dumneata e totuna. Rochia c verde iar dumneata o faci albastră. Aş fi îmbrăcat o rochie albastră dacă ştiam că Ochi-albaştri o să iasă aşa de frumos în albastru.
— Bine, căzu de acord Acuarelă.
— Şi ochii, te rog, să mi-i faci albaştri.
— Dar ai ochi căprui, obiectă Acuarelă.
— Ei, dragul meu, ce te costă pe dumneata? Dacă poţi face în locul rochiei verzi una albastră, de ce n-ai putea face în locul ochilor căprui — ochi albaştri?
— Asta e cu totul altceva, răspunse Acuarelă. Dumneata, dacă vrei, poţi să îmbraci o rochie albastră, însă, oricât de mult ai dori, n-o să-ţi poţi lipi nişte ochi albaştri.
— Ah, asta e! Ei, atunci, fa-mi ochi căprui, dar desenează-i mai mari.
— Ochii dumitale sunt şi aşa foarte mari.
— Ei, numai un piculeţ! Aş vrea să fie mai mari decât sunt. Iar genele ceva mai lungi.
— Bine.
— Şi părul să mi-l faci auriu. Că părul meu, oricum, c ca şi auriu! se rugă Floare-de-colţ.
— Asta se poate, conveni Acuarelă.
El începu s-o picteze, dar una-două poeta sărea de la locul ei, dădea fuga până la portret şi striga:
— Ochii puţin mai mari! Încă, încă, încă! Mai lungeşte genele! Gura ceva mai mică... încă, încă!
Rezultatul a fost că ochii au ieşit enormi, cum nu există aievea, guriţa — cât vârful unui ac cu gămălie, părul — ca de aur curat, totul având o foarte vagă asemănare cu realitatea. Dar poetei el îi plăcu nespus şi declară că de un portret mai bun nici nu are nevoie.