Întoarcerea lui Șurubel și a lui Piuliță
Capitolul XXI
urtându-şi cu grijă portretul, Floare-de-colţ coborî scara şi prichinduţele o înconjurară imediat.
Toate fură de părere că portretul ei este mult mai frumos decât ale lui Fulg-de-nea şi Ochi-albaştri, dar că asemănarea e considerabil mai puţin reuşită decât a acelora.
— Prostuţelor, le spuse Floare-de-colţ. Ce e mai important pentru noi: frumuseţea sau asemănarea?
— Se-nţelege că frumuseţea! au răspuns prichinduţele.
În vremea asta au năvălit în cameră, gâfâind, Rândunica şi Pisicuţa.
— Vai, ce nenorocire! strigară. Ah! simţim că leşinăm!
— Ce s-a întâmplat? se speriară cu toate ?
— Azi ne-am dus la spital... începu să povestească Rândunica...
— ... să-i ducem pe la gazde pe prichindeii care trebuiau externaţi, continuă Pisicuţa.
— ... însă Mierinana ne-a spus că ei au şi plecat, o întrerupse Rândunica.
— ... atunci noi am rugat-o să ne dea alţi prichindei, reluă Pisicuţa şi se porni să vorbească repede ca să n-o mai întrerupă Rândunica: atunci Mierinana ni i-a dat pe Probabil şi pe Grăbilă, însă când am ieşit în stradă, ei au luat-o la goană şi s-au urcat într-un pom.
— Le e teamă să nu-i muştruluim, înţelegeţi? interveni grăbită Rândunica şi izbucni în râs.
— Mare nevoie avem noi să-i muştruluim pe unii ca ei! se strâmbă cu dispreţ Pisicuţa.
— Şi unde sunt acum? întrebă Ochi-albaştri.
— Au rămas în pom, spuse Rândunica. Te pomeneşti că s-apucă să culeagă merele!...
— Haideţi, să vedem, propuse Fulg-de-nea.
Într-adevăr, Probabil şi Grăbilă stăteau pe o creangă şi se străduiau să rupă un măr. Îl tot răsuceau încercând să-l desprindădin codiţă. Deodată dădură cu ochii de grupul prichinduţelor, care se opriseră ceva mai departe şi-i priveau curioase. Văzând atâta atenţie din partea prichinduţelor, Probabil şi Grăbilă porniră cu şi mai multă râvnă să răsucească mărul. Probabil încercă chiar să-i roadă codiţa cu dinţii.
— Uu, n-aţi rupt încă nici un măr! se auzi un glas de jos. Probabil şi Grăbilă se uitară într-acolo şi văzură o prichinduţă cu ochi albaştri, care-i privea zâmbind.
— Tacă-ţi gura, tu, aia cu ochi albaştri! bombăni Probabil. Ce, crezi că-i aşa de uşor să rupi un măr?
— Dar dacă vă dăm un fierăstrău n-o să vă fie mai uşor?
— Auzi vorbă! Dă-ne fierăstrăul şi-o să vezi!... răspunse Grăbilă.
Ochi-albaştri dădu fuga până la casa vecină şi-i aduse lui Grăbilă un fierăstrău. Într-un minut codiţa a fost fierăstruită şi mărul s-a prăvălit la pământ.
— Ia haideţi, prichinduţelor, hai să culegem merele! strigă Ochi-albaştri. Prichindeii s-au hotărât să ne ajute.
Câteva prichinduţe au alergat la mărul căzut şi l-au rostogolit până în cea mai apropiată curte.
În Oraşul Verde, sub fiecare casă se afla o pivniţă pentru păstrarea fructelor şi legumelor. Aducând mărul lângă casă, prichinduţele au deschis o uşă aşezată la nivelul solului şi împinseră mărul prin uşa asta. Dincolo de uşă se aflau nişte jgheaburi din scândură pe care mărul se rostogoli singur în pivniţă. O dată treaba terminată prichinduţele o luară la fugă înapoi, şi se întâlniră cu alte prichinduţe, care rostogoleau un alt măr.
Munca era în toi. Sosi în goana mare şi Libelula. Făcuse rost de un ferăstrău, îşi schimbase rochiţa cu nişte pantalonaşi, pe care-i purta când juca volei, şi se urcă şi ea în copac. Văzând ferăstrăul din mâinile ci, Probabil îi strigă:
— Hei! Ia dă fierăstrăul încoace. Tu nu te pricepi.
— Că numai tu te-ai pricepe! îi răspunse arţăgoasă Libelula. Ea se aşeză pe o creangă şi muşcându-şi buza, se apucă să ferăstruiască codiţa unui măr. Probabil îi arunca priviri pline de invidie; după un timp însă spuse:
— Hai să lucrăm împreună: întâi lucrezi tu şi mă odihnesc cu, după aceea lucrez eu şi te odihneşti tu.
— În regulă, acceptă Libelula.
Între timp veniră în fugă câteva prichinduţe din casa în care se afla garajul şi îndată se răspândi vestea despre dispariţia lui Şurubel şi Piuliţă.
povestiră cum că Şurubel şi Piuliţă plecaseră dis-de-dimineaţă în Oraşul Zmeelor şi nu se întorseseră nici până acum.
— Aţi văzut, începu să trăncănească Rândunica, v-am spus eu! În curând toţi prichindeii or să fugă în Oraşul Zmeelor. Nu le place lor în oraşul nostru.
— N-au decât să fugă, spuse Ochi-albaştri. Noi n-o să silim pe nimeni să rămână aici dacă nu va dori.
Discuţiile despre viclenia lui Şurubel şi a lui Piuliţă s-au prelungit până seara. Rândunica şi Pisicuţa păreau chiar mulţumite că ei o şterseseră şi râdeau cu răutate.
Când speranţa în întoarcerea lui Şurubel şi Piuliţă se risipi complet, se ivi în capătul străzii o maşină. Şuierând şi trosnind aceasta străbătu strada. Prichinduţele lăsară lucrul şi alergară în urma ei. Înaintea tuturor se aflau Rândunica şi Pisicuţa, care începură să strige:
— Şurubel şi Piuliţă s-au întors! S-au întors Şurubel şi Piuliţă! Dar imediat se opriră şi spuseră: Tăcere! Nu trebuie să alergăm în urma maşinii. Le-am da un rău exemplu prichindeilor.
Când s-au apropiat de garaj prichinduţele au văzut că, în afară de Şurubel şi Piuliţă, venise şi Covrig.
— Dar ăsta cine e? zise revoltată Pisicuţa. Nu cumva e Covrig, cel din Oraşul Zmeelor? Dumneata de ce-ai venit, Covrig? Noi nu te-am invitat.
— Mare scofală! răspunse Covrig. Chiar am eu mare nevoie de invitaţia voastră!
— Ce "mare scofală"! spuse Rândunica. Noi nu venim la voi, aşa că nici voi nu veniţi la noi.
— Păi, n-aveţi decât să veniţi. De ce să nu veniţi? Că doar noi nu vă alungăm.
— Cum adică, nu ne alungaţi? Ne-aţi invitat la pomul de iarnă şi după aceea aţi început să ne bateţi cu bulgări de zăpadă!
— Şi ce-i cu asta? Bătaia cu zăpadă era o joacă. Trebuia să ne bateţi şi voi cu zăpadă!
— Ar fi trebuit să înţelegeţi că prichinduţelor nu le place să pună mâna pe zăpadă!
— Ei, am greşit şi noi puţin, ridică din umeri Covrig. N-am bănuit că voi o să începeţi să scânciţi şi o să vă supăraţi pentru toată viaţa.
— Nu-i adevărat, voi v-aţi supărat pentru toată viaţa! De ce l-aţi trimis la noi pe Cuişor? Ştiţi ce trăsnăi a făcut el aici?
— Noi nu răspundem pentru Cuişor, se dezvinovăţi Covrig. Asta şi la noi face tot soiul de boacăne. Îl înfruntăm dar degeaba, nu-l putem îndrepta. Nu l-am trimis noi. El a acţionat aici din proprie iniţiativă.
— „A acţionat"! mormăi Pisicuţa. Cică asta înseamnă a acţiona! Nu, acum nu mai vrem noi să mai avem de-a face cu voi. N-avem nevoie de voi. Acum avem şi noi prichindeii noştri.
— Ei, atunci nici eu nu vreau să am de-a face cu voi. Mă doare-n cot. N-am făcut decât să-i aduc pe Şurubel şi Piuliţă, iar acuma mă urc în maşină şi plec înapoi.
Covrig se supără şi se îndepărtă. Dar nu ca să plece. Văzând că Şurubel şi Piuliţă începuseră să repare automobilul, se apucă să le ajute. Pornirea aceasta prietenească o arată orice şofer. Când vede pe cineva reparând maşina, oricare şofer se apropie îndată şi începe să cerceteze, să strângă un şurub sau o piuliţă, ori pur şi simplu să dea sfaturi.
Aşa că au meşterit toţi trei până noaptea târziu, dar n-au izbutit să-i dea de capăt, deoarece era necesară o reparaţie foarte serioasă.