Tratamentul lui Glonțișor

Mierinana vedea că apucăturile bolnavului devin din zi în zi tot mai urâte şi spunea că s-a făcut de douăzeci de ori mai rău decât Dondănel şi Pilulă la un loc. Pe bolnav nu l-ar fi putut ajuta altceva decât externarea din spital, însă tot îl mai durea piciorul. Pe deasupra Glonţişor însuşi a contribuit la înrăutăţirea stării sale.

Într-o dimineaţă, de cum deschise ochii, i se păru că nu-l mai doare piciorul. Sări din pat şi începu să alerge prin salon, dar nu făcu nici zece paşi şi căzu răsucindu-şi piciorul. Bietul de el a fost dus pe braţe până în pal. Imediat i-a apărut o umflătură, iar către scară i-a crescut şi temperatura. Mierinana îşi petrecu toată noaptea la căpătâiul lui, fără să închidă un ochi. Datorită strădaniilor ei umflătura dădu înapoi, dar vindecarea piciorului fu mult întârziată.

În sfârşit bolnavului i se îngădui să se ridice câte puţin din pat. Rezemat în cârjă şi ţinându-se cu mâna de perete, Glonţişor se deplasa cu greu prin salon şi învăţa treptat să meargă. După aceea i se permise să iasă în curte pentru o oră şi să se plimbe, însoţit de o îngrijitoare, în jurul spitalului. Datorită acestor plimbări comportarea bolnavului se îmbunătăţi, deveni mai puţin nervos, doar când venea timpul să se întoarcă în salon, Glonţişor îşi ieşea din fire şi striga: "Nu mă duc!" şi o ameninţa pe îngrijitoare cu cârja. Atunci era necesar ca bolnavul să fie luat pe sus şi dus în pat cu forţa.

Datorită acestor măsuri energice, vindecarea sa progresă rapid şi în scurtă vreme Glonţişor fu anunţat că peste o zi va fi eliberat din spital. Prichindeii şi prichinduţele au primit cu bucurie vestea cea bună.

În ziua hotărâtă toată populaţia se adună la intrarea spitalului. Salutară cu toţii însănătoşirea bolnavului, îi oferiră flori, iar el spuse:

— Iată că suntem iarăşi împreună. Lipsesc numai Ştietot şi Strop al meu.

— Nu-i nimic, îl consolau prichinduţele, desigur, or să vină şi Ştietot şi Strop.

— Cum or să vină, aşa... singuri? răspunse Glonţişor. Trebuie căutaţi.

— Da, spuse Habarnam, va trebui să-l căutăm pe prostul acela de Ştietot, altfel, fără noi, se pierde în lumea largă.

— Dar de ce-i zici prost? ripostă doctorul Pilulă.

— Fără îndoială că e prost, şi pe deasupra şi fricos, răspunse Habarnam.

— Ba nu-i fricos deloc... începu Dondănel. Însă Habarnam îl întrerupse:

— Tu să taci! Cine e cel mai mare la noi, tu sau cu? Sau poate, vrei să ajungi din nou la spital?

Auzind de spital Dondănel tăcu. Fulg-de-nea zise:

— Noi vom organiza pentru duminică un bal, cu ocazia însănătoşirii tuturor bolnavilor, şi după aceea n-aveţi decât să porniţi în căutarea prostului vostru de Ştietot. Iar după ce-l găsiţi, mai organizăm un bal. Asta va fi minunat.

— Splendid! Splendid! se bucurau cu toţii.

Nu ştia nimeni de ce se bucurau mai mult: de posibilitatea de a-l găsi pe Ştietot sau pentru că vor organiza încă un bal cu acest prilej. Problema, însă, a rămas nelămurită.

Munca la culesul fructelor s-a terminat. Toate pivniţele erau pline până-n tavan, însă în copaci au mai rămas destule mere, pere şi prune. S-a hotărât ca acestea să fie făcute cadou prichindeilor din Oraşul Zmeelor.

Se apucară toţi cu râvnă de pregătirile pentru bal. Unii curăţau ringul de dans, adică un loc rotund pe care-l năpădise iarba, alţii aşezau în jurul ringului bănci. Zăpăcilă, Tăcutul şi Cuişor, înarmaţi cu topoare, se apucară să ridice, alături de ring, un foişor cu etaj pentru orchestră. Alţi prichindei construiau chioşcuri pentru apă minerală, îngheţată şi alte dulciuri. Toată munca asta se desfăşura în sunetul muzicii, deoarece Guslă alesese zece harpiste dintre cele mai talentate şi organizase o orchestră. Începură imediat şi repetiţiile.

Cel mai uimitor din toate era că tocmai Cuişor muncea cu mai multă însufleţire. Îndeplinea toate sarcinile care i se încredinţau, renunţase la orice năzbâtii. Parcă devenise altul.

— F, frumos din partea dumitale că ne ajuţi, îi spuse Pisicuţa.

— Păi, de ce să nu vă ajut? răspunse Cuişor. Dacă e nevoie să fac ceva, poate să-mi plesnească şi căpăţâna şi nu mă las până nu izbutesc.

— Dumneata faci totul cu atâta zel, că pur şi simplu e o plăcere să te privească cineva, spunea Rândunica. După câte se vede, îţi place să munceşti.

— Îmi place foarte mult, recunoscu Cuişor, îmi place să fac mereu câte ceva. Când nu am ce face, nu ştiu ce să fac şi încep să fac ceea ce n-ar trebui cu nici un chip să fac. Din asta ies numai prostii pentru care, câteodată, capăt şi câte o ciocăneală.

Cuişor îşi smiorcăi cu zgomot nasul şi se şterse cu mâna.

— Ce fel de ciocăneală? întrebă Pisicuţa.

— Ei, o trepanaţie.

— Ce înseamnă trepanaţie?

— Ei, adică o încasez.

— Oh, sărmanul! exclamă Pisicuţa. Atunci ar fi bine să nu mai faci ce n-ar trebui să faci. Mai bine, rămâi la noi. Aici o să se găsească întotdeauna câte ceva de lucru pentru dumneata: un gard de reparat, un geam spart de înlocuit...

— Bine, se învoi Cuişor.

— Dar la balul nostru vii?

— Pot să vin?

— De ce să nu poţi? Numai să te speli ca lumea, să te piepteni ordonat şi pofteşte. Eşti invitatul nostru.

— Bine, am să vin. Vă mulţumesc. Pisicuţei îi plăcu foarte mult felul politicos în care-i vorbise Cuişor, spunându-i, tot el, chiar şi "mulţumesc", îmbujorată de plăcere, o trase mai la o parte pe Rândunica şi-i şopti:

— N-o să fie deloc greu să-l educăm.

— Pe ăsta trebuie să-l lauzi mai des, răspunse Rândunica. Îi prieşte. Ori de câte ori face pozne — trebuie certat, iar dacă face bun — trebuie lăudat şi atunci se va strădui mereu să facă ceva bun, pentru a fi lăudat din nou. În afară de asta trebuie învăţat bunele maniere, n-ai văzut cât de nedelicat îşi smiorcăie nasul?

— Pe deasupra, trebuie lucrai asupra vocabularului său, reluă Pisicuţa. Ai auzit ce cuvinte întrebuinţează: căpăţână, prostie, ciocăneală! Va trebui să urmărim felul cum vorbeşte şi să-l dezvăţăm cu încetul de cuvintele urâte.

Iar Cuişor, încântat de laudele aduse, începu să muncească cu şi mai mare zel. Cui nu-i place să fie lăudat!